Simți mirosul umed al plantelor cufundate în pământul moale, înconjurate de mărăcini, al vântului suflând dinspre mare, luptându-se plin de ambiție împotriva prafului și a uscăciunii deșertului; gustă apa sălcie, putreziciunea, cu mâlul acid arzându-i gâtlejul. Simțea toate acestea. Ce era? O halucinație? Încercă să se convingă că despre asta era vorba, sau că visa cu ochii deschiși, ori, de fapt, dormea și-și închipuia că reușise să iasă din peștera în care îl ținuseră. Ținuseră? Se luptase cu o ceată de verbe proscrise, tâlhari pe potecile limbajului. Ținut. Depozitat? Stocat? Ascuns? Asta era! Îl ascunseseră și puseseră la cale o moarte stranie, menită să-l sustragă furiei lui Caiafa și a Sinedriului. Nu, nu-l ascunseseră. Dacă n-ar fi fost readus la viață, nu s-ar fi enervat nimeni; în cazul acela, n-ar fi fugit ca un șobolan. Unii considerau că n-avea dreptul să se-ntoarcă din lumea umbrelor și încercau să-l trimită înapoi acolo; pentru cei cărora le sosise sorocul, nu mai era loc sub soare. Frica de moarte împinge omul să caute ajutorul lui Dumnezeu, dar nu fusese cazul său; Dumnezeu însuși acționase, iar oamenii încercau să-I forțeze mâna. Aruncaseră și o ceată de verbe după el. Voiau să-l vâneze, să-l oprească, să-l captureze, să-l închidă. Călare pe fiecare verb era un levit, slujitor fanatic și orb al puterii templului. Fără îndoială, ei aveau să fie mult mai cruzi și mai expeditivi decât orice verb pe care un om l-ar fi putut forma cu buzele și limba.
Făcu doi-trei pași ca să fie sigur că înainta. Furtuna se aduna la orizont, întunecându-l, semn că mergea în direcția bună. În față, aproape de râu, se afla un abis unde soarele se cufunda fără încetare, seară de seară, dând foc stâncilor și ridicând în spirală un uriaș vârtej de nisip. În spațiul lipsit de sunet, poteca pe care își așeza pașii se surpă; căzu, dureros, într-o parte. Nu mai putea fi sigur nici măcar de pământul aflat sub picioare? O forță neostoită încerca să-l izgonească din lume, o alta să-l țină. Se transformase într-o unealtă dorită de toți, o țintă a unui joc fără reguli? Își aminti – deși nu-și dorea s-o facă –, dar o făcu. Fusese bolnav. Murise. Fusese readus la viață. Cea mai mare demonstrație a puterii divine îi redase viața pământească, dar nu-l scutise de prigoană. Acum era fugar. Nu putea înțelege exact ce se întâmpla. Fusese foarte bolnav, dar își amintea doar că adormise și ținea minte trezirea. Dacă, într-adevăr, stătuse mort timp de patru zile, habar n-avea ce i se întâmplase în acel răstimp; cele patru zile din mormânt rămăseseră o pată neagră în memoria lui. Timpul nu exista pentru cei ce dormeau somnul morții.
Nici pentru ochiul aflat într-un plan existențial superior celui al fugarului nu exista timp. El se afla în afara timpului și a spațiului. Dar, deoarece era un ochi, putea vedea. Ce anume? Un bărbat slab, bolnăvicios, ridicându-se pentru a-și relua înaintarea pe o cărare îngustă, străjuită de tufișuri spinoase. Fugea, nu încăpea nicio îndoială despre asta. Dar de ce fugea? Învierea reprezentase o punere în scenă a aroganței divine. Oricare ar fi fost sursa acelei puteri uluitoare, conducătorii iudei fuseseră convinși că, foarte curând, poporul urma să creadă în ea. El, cel înviat, constituia dovada vie și trebuia să dispară.
Socotea că, mergând în pas vioi, avea să ajungă la apa Iordanului cu mult înainte să apună soarele. Nu i-ar fi fost ușor să-l traverseze în lipsa luminii, așa că era imperios ca noaptea să-l prindă de cealaltă parte a râului. Și apoi, dincolo, ce? Era o jumătate de zi de mers între malul răsăritean și Filadelfia, cetatea lui Abner. Se simțea slăbit. Moartea îl consumase. Dar nu-și permitea să ezite. Urma să înainteze orbește, prin întuneric – cel mai bun aliat al său. Pe de altă parte, în Perea nu-l cunoștea nimeni. Pentru ei, va fi fost un trecător palid, grăbit, despre care se vor fi întrebat ce duh rău îl urmărea. Niciunul, le-ar fi putut striga drept răspuns; asasinii intriganți ai Sinedriului se află pe urmele mele. Dar n-ar fi făcut-o; n-ar fi folosit la nimic. Țăranii aceia simpli, cocoșați deasupra pământului, de-abia se puteau îndrepta de spate. N-aveau habar despre minuni, despre buna vestire, despre faptul că preoții voiau să împiedice cu orice preț răspândirea veștii că un om fusese readus din morți și că asta se datora unei puteri unice.
Însă, în timp ce reducea distanța până la destinație, fugarul se întrebă din nou în ce constase acea moarte. Putea afirma cu certitudine că fusese foarte bolnav, că ajunsese la un pas de moarte, dar nici nu-i trecuse prin cap să aștepte un miracol, un mag care să-și lase deoparte treburile sale importante ca să vină să-l ajute. Cine era el, câtă importanță avea, ca râurile și vânturile să-și schimbe cursul pentru el? Puzderie de ghicitori și vindecători străbăteau ținuturile și satele lăudându-se cu abilitățile lor, dar el nu se încredea în acel soi de putere ce vindeca bolile prin atingerea mâinilor, sau prin forța unor cuvinte rostite cu voce gravă și convingătoare.
În plus, puterea divină îl readusese la viață fără să-l lămurească pentru cât timp o făcuse. Era un dar, un împrumut, o sursă de amuzament? Ceasul lui venise, cum le venea tuturor, dar o voință superioară intervenise, modificându-și propria scriptură. Știa că picătura de fiere de pe vârful spadei îngerului morții opera la sfârșitul celei de-a treia zi. Oare mintea divină plănuise toată acea reprezentație cu un scop meschin, nepăsătoare față de propriile-i simțiri? Ce voia să demonstreze? Doar puterea sa, puterea pură a divinității? Poate că el era o treaptă ce trebuia călcată de cel ales în urcușul său către slava universului. I se ceruse acel sacrificiu fără ca măcar să fie întrebat dacă era dispus să-l îndure. Trebuia să accepte cu plăcere, cu inima sângerândă, dar deschisă?
Se opri. O ceată de îndoieli îi tăia calea. Nu, nu o ceată: de data aceea, era o armată. Armata îndoielilor fusese recrutată dintre toate întrebările fără răspuns ridicate de actul învierii. Își coborî brațele, descurajat. N-avea să ajungă niciodată în Filadelfia. Și chiar dacă ar fi ajuns, n-ar fi reuși să treacă de zidul care înconjura cetatea. Abner l-ar fi văzut așa cum era: o stârpitură, o povară. Învierea lui reprezenta o torță consumată deja; avusese un singur scop: să le arate celor ce puneau la îndoială puterea că nu existau limite. Dar moartea, își spuse, moartea mea pândește după cotul acela al drumului, sau după următorul. S-o spunem o dată, clar și răspicat: de ce să mă învii dacă nu ești dispus să-mi oferi nemurirea? N-am săvârșit atâtea păcate încât să merit să mor de două ori.
Omul refuza să accepte că exista un scop mai apropiat de putere, decât de credință. O zi, o lună, un an în plus puteau conține semințele unui copac ce va crește, întinzându-și ramurile spre cer. Se împotrivi, dar, în cele din urmă, cedă. Începea să bănuiască motivele. El, cel înviat, constituia dovada vie și trebuia să rămână pe pământ cât era nevoie, nu mai mult. Ideea răzvrătirii îi inundă sângele și-i spori puterile. Porni din nou. Traversă râul. Îndoielile i se risipiră, topite într-o negură deasă, cenușie. I se părea că vede turnurile și cupolele Filadelfiei decupate dincolo de linia orizontului, deși știa că nu putea fi așa. Să fi fost cetatea viitorului, păzită de îngeri de fier? Avusese astfel de viziuni și înainte, iar după perioada petrecută în peșteră simțurile i se ascuțiseră, făcându-le mai prezente. Avea să scrie despre faptele acelea, își zise cu entuziasm. Învățăturile maestrului și ocrotitorului său urmau să-i călăuzească pașii, cu o lumină ce nu i-ar fi stricat deloc în acele clipe, când penumbrele începeau să acopere lumea cu mantia lor albastră.
Se aflau în sinagogă, în Filadelfia. Abner chemase peste o sută de camarazi ca să descifreze sensul răstignirii și al învierii lui Iisus. Un mesager sosit din Ierusalim adusese vestea. Din moment ce Lazăr se alăturase acelui grup de credincioși și trecuse el însuși printr-o experiență asemănătoare, erau dispuși să creadă că și Iisus înviase din morți, de ce nu? În vremurile acelea se produceau minuni. Abner și Lazăr, care stăteau împreună în fața adunării, tocmai declaraseră deschisă întâlnirea, când unii observară o formă difuză, o umbră, o maree bruscă și crescândă, de un negru mai intens decât smoala, tăiată de reflecția soarelui pe perete.
Abner și Lazăr înaintară spre umbră, ca și cum ar fi vrut să întâmpine un frate pierdut și regăsit. Dar ea, șireată ca toate umbrele de soiul ei, se făcu dispărută în lumină, lăsând în urmă o duhoare de cenușă. Abner și Lazăr schimbară o privire. Împărtășeau neliniștea și temerile născute în ei din fapte pe cât de stranii, pe atât de improbabile. Morții se îngropau în ziua decesului; era un obicei impus de climatul cald al locurilor. Adesea îngropau pe cineva care era doar în comă, astfel că în a doua, sau chiar în a treia zi, acea persoană ieșea din mormânt și părea să învie. Oare doar asta experimentase Lazăr? Fusese altceva ceea ce i se întâmplase lui Iisus?
Lazăr înțelese că, orice avea să se întâmple de atunci înainte, mitul urma să devină indispensabil. Nu conta prea mult ce înregistrau simțurile. Toți acei oameni care-l ascultaseră pe Învățător erau dispuși să pună bazele unei povești care să le îngăduie să retrăiască realitatea originară clipă de clipă, răspunzând nevoilor lor cele mai adânci. Învățătorul avea să vorbească în mințile și în inimile lor; în toți exista nevoia de a-l simți, iar imaginea trebuia întipărită irefutabil, înainte ca alții s-o facă pentru propriile scopuri de manipulare și dominare. El, Lazăr, cel ce fusese mort, sau credea că fusese, era, poate, singurul fără nimic de pierdut.
Își ridică brațele și se contopi cu umbrele. Pentru o clipă magică, scena se cristaliză și toți cei prezenți ascultară, însetați, cuvintele pe care doreau să le audă.
Ancorat în pereți și podea, în pământ, în pietre și copaci, în oamenii care apăreau și dispăreau precum fumul în norii de ceață, mitul crescu în dauna adevărului. Lazăr știa că nu exista decât un singur mod de a readuce la lumină versiunea originală: să scormonească printre resturile acelei săptămâni, din clipa când aflase că Sinedriul decretase moartea lui Iisus, până la răstignirea Învățătorului. Hotărâți să oprească răspândirea spuselor sale, preoții judecaseră – pe bună dreptate – că degeaba scăpaseră de Iisus, dacă-i permiteau lui Lazăr, minunea supremă, să mărturisească faptul că fusese adusese înapoi de pe tărâmul morților. Lazăr rămăsese în casa lui din Betania până când situația devenise de nesuportat.
Dar, de atunci, trecuseră mulți ani. Ani de confuzie și neînțelegeri. Se certase cu Petru și cu Iacov, fratele trupesc al lui Iisus; se despărțise de Pavel, fiindcă nu accepta încercările acestuia de a altera cele spuse de Învățător. Lazăr, care, spre deosebire de Pavel, îl cunoscuse și-l iubise pe Isus, nu-l suporta pe acel iscusit corupător al doctrinelor esenianului. Cu toate acestea, Pavel era puternic, în timp ce el rămăsese același om fragil și bolnăvicios care fugise prin deșert, străduindu-se să pună o distanță cât mai mare între el și urmăritori – doar că era mult mai slăbit, mai obosit ca atunci. În clipa aceea, mai mult ca niciodată, căpătase convingerea că învierea reprezentase trufia unui puteri superioare, nepăsătoare la părerile și simțirile lui. Nu meritase moartea aceea, așa cum nu meritase nici surogatul acela de viață suplimentară, stearpă, inutilă ca o funie prea scurtă.
Lazăr își amintea fiecare clipă. Ca și cum ar fi posibil să identifici bob cu bob lintea care plutește într-o farfurie de tocăniță, îi reveniră în memorie ziua dinainte și de după acel eveniment glorios. Își aminti cuvintele, gesturile; pumnii și strigătele. La chemarea lui Iisus, simțise că moartea se îndepărta de el ca o corabie cu pânzele întinse și știuse că povara somnului, a durerii și a patimilor se întorcea din călătoria sa neobișnuită. Asta îi venea în minte și asta așternea febril, încrâncenat, pe un pergament auriu. Se lupta cu o ceată de verbe răuvoitoare, tâlhari ai căilor limbii. A urzi. A intriga. A minți. A falsifica. Puterile îl părăseau. Se mai luptase și înainte cu acei uriași, fără vlagă și fără speranță de izbândă. Se întorceau din lumea umbrelor pentru a-i revendica tăcerea, dreptul asupra legendei, pentru a-i da un brânci în direcția „corectă”. În ce v-ați transformat, fraților? În ce ne-am transformat? Lazăr cerceta prezentul și întrezărea viitorul: sfârșitul frăției libere și nașterea întunecatei organizări ierarhice. Îi vedea pe bogați suspicioși față de săracii care-și găsiseră credința; simțea că acea pioșenie curată, venită direct de la Învățător, le amenința puterea, așa că hotărâseră s-o ofere la schimb ca pe o monedă falsă, măsluită, slujind intereselor lor meschine. Scria. Scria.
Scria. Scria. Textul avea o mie de pagini, zece mii, un milion de pagini. Nu se putea opri din scris. Faptele noi se suprapuneau peste cele vechi, le corectau și le modificau. Fiecare revizuire anula un an, un deceniu, un secol. Dar și deschidea zeci de uși care duceau spre galerii cu alte zeci de uși, conducând spre coridoare ce deschideau și închideau labirinturi și ramificații fără sfârșit. Fiecare cuvânt scris în cartea infinită conținea un univers întreg. Fiecare lume creată cu fiece vorbă așternută în carte conținea făpturi ce se nășteau, simțeau, gândeau și mureau. Fiecare univers zămislit cu fiece slovă notată în carte avea Iisusul său și Caiafa sa, Pavelul și Lazărul ei. Cunoștea semnul: înmulțirea. Pe măsură ce se afunda în tomul la care lucra de mai bine de două mii de ani, ca și cum ar fi pătruns într-unul dintre multele coridoare interzise – toate acele culoare pline de lumină și radiație, locuri atât de neașteptate, contradictorii – trupul, mintea și inima îi erau invadate de ecouri de alarmă și uimire; până și pietrele din care fuseseră ridicate clădirile cele mai neînsemnate se întorceau la starea lor naturală și cerșeau o altă ordine. Dar existau atâtea posibilități! Cuvintele formau fraze, iar frazele paragrafe. Nu existau două propoziții la fel, nici două paragrafe. Un singur fapt rămânea imuabil, neschimbat, oricâte pagini ar fi adăugat cărții. În toate coridoarele, în toate capitolele, în toți anii aceia – pășise în continuare pe pământ. Lazăr nu voia ca rugămintea să-i părăsească buzele, dar cuvintele, ca niște păsări rebele, îi scăpară din gură și formară o sentință oribilă, de care se temea:
‒ Învățătorule, de ce m-ai osândit?
Bătrânul stătea așezat lângă fereastră, într-unul dintre acele baruri ce scăpaseră de mâna distrugătoare a progresului și modernizării. M-am oprit în fața lui, dominându-l cu statura mea. Abia dacă mă privea; ochii lui, afundați în orbite, ca ieri, ca întotdeauna, alunecoși ca niște șobolani, alergau pe plinte și muluri, ghirlande, rozete și arabescuri. Ochii lui Lazăr erau puțuri fără fund, prăbușite în timp.
‒ Pot să mă așez?
‒ Nu. Dar o vei face, oricum; stă scris.
‒ Unde stă scris?
‒ În cartea mea, unde altundeva?
‒ În cartea ta… Ai prevăzut fiecare mișcare, așa cum își dorea Laplace?
‒ Am fost Laplace, pentru o vreme. Nu mi-a plăcut.
Știam de la început că n-avea să fie simplu. Câți alții fusese în acești două mii de ani?
‒ Nu mă interesează Laplace ‒ i-am spus. Te-am căutat peste tot; conjecturile spuneau că o să te găsesc, în cele din urmă.
‒ Nu mai sunt el. Sunt cel care sunt acum. Singurul fel de a păcăli nemurirea este să-l uit pe fiecare dintre cei care am fost.
‒ Un asemenea fel de nemurire se anulează singur; dacă nu-ți poți aminti trecutul, te osândești la un prezent perpetuu.
‒ Și-ți închipui că-mi doresc altceva?
Nu se schimbase. Încă mai era bărbatul slab și bolnăvicios care se poticnea, cădea și se ridica pe drumul acela uitat de la Ierusalim la Ierihon, acoperit de un milion de ori de nisipul și praful deșertului. Reușise să scape de mânia Sinedriului, fentase ostilitatea lui Pavel, dar nu putuse scăpa de lanțul vieții cu care-l încătușase Învățătorul.
‒ Cartea ‒ am cerut. Unde-i cartea?
Pentru prima oară, Lazăr ridică ochii spre mine, iar fulgerul din privirea lui mă orbi pentru totdeauna ‒ cel puțin în ceea ce privește abilitatea de a pătrunde în miezul durerii cuibărite în pieptul unui nemuritor.
‒ Am ars-o. Acum cartea e aici ‒ rosti, indicând spre frunte cu degetul lung, ascuțit; unghia acelui deget se putea dovedi unealta menită să deschidă cea mai ermetică încuietoare.
M-am cutremurat.
‒Dacă acea carte descrie faptele din ultimii două mii de ani și singura versiune e cea din mintea ta, riscăm ca expresiile și emoțiile ei să se dizolve ca zahărul în apă clocotită.
Lazăr zâmbi, dar era o expresie rece, o grimasă falsă.
‒ Teama ta e neîntemeiată. Cartea asta își va continua pe veci drumul, împotriva voinței mele. Oamenii trec, dar Lazăr a fost osândit de voința care a vrut să-l salveze.
‒ Dialogul ăsta-i imposibil ‒ am concluzionat; nu se-ntâmplă. Scena asta e produsul imaginației mele. Lazăr, dacă a existat vreodată dincolo de metafora Predicatorului, a murit în timpul lui.
‒ Crezi ce vrei.
Lazăr turnă câteva picături dintr-un lichior întunecat și dens ca sângele închegat într-un pahar minuscul de cristal șlefuit.
‒ Crezi ce vrei ‒ repetă.
Duse paharul la buze și lăsă lichidul să alunece încet pe gât. Părea întunecat și fetid, lipicios, unsuros. Un amestec de maliție și istețime senilă activa fiecare dintre mișcările nemuritorului, iar ele, prin însăși natura lor, duceau spre întrebarea fatală, pe care nu voiam s-o pun. Lazăr, dacă omul acela era, într-adevăr, rezultatul celui mai mare miracol săvârșit de nazarinean și nu o fraudă absurdă, dovedea că destinul Universului era guvernat de hazardul orb, nu de o voință creatoare.
‒ Lazăr ‒ am zis, în cele din urmă, resemnat cu soarta mea ‒ ai fost mort și el te-a înviat?
Lazăr puse paharul pe masă; atingerea sticlei de lemn scoase un sunet sepulcral; își îngropă capul în mâini și un hohot convulsiv îi zgudui trupul. I-am respectat reacția, așteptând impasibil răspunsul. Probabil că avu nevoie de încă o sută de ani ca să-și adune puterile și abia atunci mă privi din nou, pentru ultima oară, nu fiindcă ar fi fost gata să plece, ci fiindcă eu îl lăsam în pace pentru totdeauna.
‒ Nu ‒ rosti ‒ el nu m-a înviat niciodată; eu am fost mereu mort.
traducere în limba română Lucian-Dragoș Bogdan
