În biblioteci, timpul nu trece, ci se depune. Stratul cel mai recent este întotdeauna afânat, dar transparent; cele vechi, dimpotrivă, capătă greutate, ca niște sedimente, iar uneori se transformă, se distilează. De obicei, poți vedea acest lucru fără niciun efort. Cărțile noi par ușoare, provizorii, în timp ce volumele vechi, chiar și atunci când nu sunt citite de nimeni, apasă asupra rafturilor, creând o presiune liniștită. Uneori ai impresia că lemnul însuși al polițelor se înclină reverențios sub această povară, memoria căpătând o masă reală.
Biblioteca noastră poate fi considerată imensă chiar și în lipsa acestei greutăți. Fusese fondată acum mai bine de două secole și, la început, crescuse încet, fără ambiții spectaculoase, prin donații, moșteniri și achiziții modeste. Asta până când o surpare întâmplătoare, petrecută într-unul dintre nenumăratele eforturi de consolidare, deschisese un tunel vechi care ducea spre ceea ce fusese odinioară osuarul mănăstirii. Toată lumea știa că sub bibliotecă se întindeau grotele și galeriile seculare, pe care călugării le săpaseră pentru a-și depune morții. Temperatura și umiditatea erau perfecte pentru un soi de mumificare care le dăduse fraților iluzia unei anumite imortalități.
Un război produsese însă golirea și profanarea osuarului, iar altul, mult mai recent, ne obligase să adăpostim cărțile în galeriile fostei mănăstiri. Deloc întâmplător, condițiile de acolo se dovediseră excepționale pentru păstrarea volumelor vechi, ceea ce accelerase creșterea colecției noastre de volume până la dimensiuni comparabile cu cele ale bibliotecii naționale, din capitala țării. Treptat, labirintul acela subteran se populase cu rafturi ordonate, se luminase, se umpluse de structuri de rezistență și devenise un tezaur. Peste care simțeam uneori că domnesc folosind un fel de despotism luminat: era adevărat că aveam cea mai mare funcție administrativă a bibliotecii, dar asta se datora și faptului că nimeni nu se descurca mai bine prin păienjenișul acela de rafturi. Aveam și un loc preferat, un fel de tainiță. Acolo se găseau reviste literare vechi de o sută de ani, colecții complete de cronici culturale și, într-un colț discret, un raft rezervat unei categorii de volume pe care aproape nimeni nu le consulta: anuarele literare.
Acestea erau cărți comemorative. În fiecare an, bibliotecarii alcătuiau un volum cu un conținut foarte precis: scriitorii care muriseră în anul precedent. Adeseori, îi invitau și pe scriitorii urbei să colaboreze. Era o tradiție veche, aproape administrativă, o contabilitate a memoriei culturale. Fiecare carte conținea necrologuri, fotografii, scurte analize ale operei și câteva pagini de cronologie. Alcătuiau ediții sobre, fără ambiții stilistice, concepute mai mult pentru arhivă decât pentru lectură.
De aceea raftul anuarelor rămânea întotdeauna neatins.
Într-o dimineață de februarie, pe când făceam inventarul anual al colecției, am observat acolo un volum pe care nu mi-l aminteam deloc. Nu era nimic spectaculos în înfățișarea lui. Fusese legat în piele brună, la fel ca multe dintre anuarele mai vechi, cu titlul discret ștanțat auriu pe copertă. Nu părea nici nou, dar nici uzat. L-am scos dintre celelalte volume, convins că probabil îl trecusem cu vederea în inventarele precedente. Abia când am privit coperta cu mai multă atenție am observat data.
Era din anul următor.
Pentru câteva clipe, am rămas cu volumul în mână, încercând să-mi amintesc dacă departamentul nostru bibliografic publicase vreodată ediții anticipate din această colecție. Nu-mi aminteam… Ar fi fost și tare greu, fiindcă părea o imposibilitate. Poate fusese o greșeală. Sau poate că era ceva similar cu almanahurile copilăriei mele, mereu antedatate, mereu imprecise.
Am deschis cartea. Primele pagini conțineau o prefață sobră despre rolul memoriei culturale, scrisă într-un stil absolut anodin de un autor pe care îl cunoșteam destul de bine, fără a avea însă relații personale cu el. Apoi începeau necrologurile. Am recunoscut imediat numele primului scriitor. Era un romancier destul de popular, trecut de șaptezeci de ani, dar încă activ. Îi citisem chiar cu câteva luni înainte un interviu într-o revistă culturală. Necrologul din volum descria întreaga lui carieră și se încheia cu o frază despre moartea sa, petrecută într-un spital din capitală. Am verificat data. Desemna o zi care încă nu venise.
Am rămas multă vreme cu privirea în gol.
Mi-am spus din nou că trebuie să fie o eroare editorială sau un experiment bizar al unor colegi puși pe șotii. În lumea literară se întâmplau lucruri mult mai ciudate decât acesta. Ceva nu-mi dădea însă pace. Teoretic, toate titlurile cărților alcătuite, cumpărate sau primite de bibliotecă treceau prin biroul meu de la ultimul etaj al clădirii, aranjate în tabele, pe care le parcurgeam cu mare atenție. Nu-mi aminteam să fi întâlnit anuarul acela. Ajuns în fața calculatorului, am verificat catalogul electronic. Cartea însă era acolo, introdusă cu puțină vreme în urmă. Asta m-a mai liniștit.
Ciudățenia anuarului a trecut repede în plan secund. În seara aceleiași zile, puțin înainte de închidere, portarul a venit în biroul meu cu o expresie de neliniște așternută pe chip.
– Cred că ar trebui să veniți puțin la intrare, mi-a spus.
Pe treptele bibliotecii, lângă ușa mare de lemn, se afla un copil înfășurat într-o pătură groasă. Nu plângea. Stătea pur și simplu acolo, cu ochii larg deschiși, privind spre tavanul porticului, urmărind ceva ce noi nu puteam vedea. Nu exista niciun bilet, niciun semn care să indice cine îl adusese.
M-am grăbit să-l iau în brațe și și-a ațintit ochii mari pe fața mea, păstrând aceeași seninătate. Îmi aduc aminte foarte bine că am remarcat în treacăt că atât pătura, cât și hainele lui păreau să fi fost făcute în casă, ceea ce era desigur un paradox: oricine ar fi avut banii sau capacitatea de a produce asemenea lucruri ar fi putut crește un copil într-o societate în care bebelușii străluceau în haine foșnitoare, cu etichete chinezești.
Am anunțat imediat autoritățile, dar, venită în grabă în biroul meu, care se transformase imediat într-un fel de cameră a copilului, soția mea a fost cea care a decis.
– Nu o să plece nicăieri, mi-a spus. A fost lăsat aici. Asta înseamnă ceva.
– Ce poate să însemne? am întrebat eu, ridicând din sprâncene.
– Chiar și simplul fapt că mama lui a decis că ăsta e locul lui spune foarte multe, mi-a răspuns ea.
– E posibil să-l fi lăsat tatăl lui, am protestat eu moale, regretându-mi instantaneu vorbele la vederea felului în care m-a privit soția mea și înghițindu-mi continuarea în care dorisem să glumesc, presupunând că tatăl micuțului ar fi putut fi unul dintre colegii noștri bibliotecari.
Procedurile au durat mult. Nici ancheta polițienească, nici analizele ADN și nici chiar înregistrările camerelor de securitate nu au oferit vreo informație utilă. În cele din urmă, copilul ne-a fost încredințat nouă. Soția mea se dovedise mult mai abilă decât mine în valorificarea notorietății mele printre autoritățile administrative ale orașului. În plus, ne dorisem mereu un băiat.
Pavel a crescut practic în bibliotecă. În primii ani îl aduceam cu mine aproape în fiecare zi. Aveam acolo o cameră destinată celor mai tineri utilizatori, unde își petrecea timpul desenând sau răsfoind cărți ilustrate, ajutat de colegele mele. Toată lumea a observat că interacționa cu mare greutate și o reticență bizară cu ceilalți copii. L-am surprins de multe ori privindu-i lung. Parcă îi măsura, parcă îi cântărea. Uneori clătina nemulțumit din cap.
A învățat să citească pe la patru ani și apoi a început să exploreze singur rafturile. La început mi-a fost frică, așa că l-am urmărit. Se urca pe polițele cele mai de sus, ignorând uneori scările colegilor mei, și părea că vorbește cu sine însuși. Cu timpul, supravegherea asta a devenit mai simplu de făcut cu mijloacele electronice din bibliotecă, așa că m-am obișnuit să mă uit ore întregi la ceea ce face.
Era un copil liniștit, dar avea un obicei ciudat, pe care nu l-am observat imediat. Nu citea cărțile așa cum o fac copiii. Uneori scotea un volum de pe raft, îl deschidea la întâmplare, privea câteva secunde pagina și apoi îl închidea cu un aer plictisit.
Într-o zi, pe când avea vreo șapte ani, l-am întrebat de ce nu citește până la capăt.
– Cartea asta nu e terminată, mi-a spus.
– Ba este, i-am răspuns. Autorul a terminat-o acum cincizeci de ani.
– A terminat-o greșit, mi-a zis Pavel ridicând din umeri.
Nu am acordat prea multă importanță acestor conversații. Copiii spun lucruri ciudate când cresc printre rafturi de cărți. Știam asta de la fetele mele, surorile vitrege ale lui Pavel, cu care avusesem adesea conversații care atinseseră absurdul, despre dragoni și prințese, pirați spațiali și supereroi care zboară.
Anii au trecut, iar biblioteca a rămas la fel de liniștită ca întotdeauna. Singurul lucru care tulbura tihna aceea intelectuală era raftul anuarelor. Din iarna următoare celei în care îl găsisem pe Pavel, acolo apărea constant un alt volum. Pe al doilea l-am văzut într-o dimineață de iarnă, imposibil de deosebit de cea în care îl descoperisem pe primul. Nu știu exact când fusese așezat pe raft. Biblioteca are momentele ei de neatenție liniștită: ore în care nimeni nu intră, în care portarul iese pentru câteva minute în curte, iar cititorii rămân aplecați asupra propriilor cărți fără să observe ce se întâmplă în jur. Este foarte posibil să fi fost acolo de mai mult timp. Eu l-am văzut abia atunci.
Era legat în aceeași piele brună și avea aceeași sobrietate administrativă a conținutului. Dacă nu ai fi privit cu atenție anul ștanțat pe copertă, nu ar fi existat nimic neobișnuit în el. Diferența era doar aceea că data aparținea din nou viitorului. Nu m-am mai prefăcut că este o simplă eroare.
Am luat cartea și am dus-o la birou. Biblioteca era încă goală; portarul nu sosise, iar primele cititoare obișnuite apăreau de regulă abia după ora zece. În liniștea aceea matinală, deschiderea volumului a avut ceva ceremonial, ca răsfoirea unei cărți care nu fusese încă scrisă.
Primele pagini erau identice cu cele din anul precedent. Prefața vorbea despre rolul memoriei culturale și despre nevoia de a conserva imaginea scriitorilor dispăruți înainte ca interpretările lor să devină instabile. Era un text sobru și ușor convențional, exact genul de introducere pe care îl întâlnești în astfel de volume.
Abia atunci mi-am adus aminte de primul nume din anuarul anterior. În acel moment am realizat că, în urmă cu câteva luni, ziarele anunțaseră moartea autorului respectiv exact în circumstanțele descrise în carte. La vremea aceea nu făcusem nicio legătură. Dispariția unui scriitor în vârstă nu are nimic surprinzător, iar necrologurile literare seamănă adesea între ele, mai ales că oamenii cred că, plecând din lumea fizică, scriitorii se adâncesc direct în clasicism..
Am continuat să răsfoiesc paginile noului anuar. Numele erau, în mare parte, cunoscute: poeți, eseiști, câțiva dramaturgi. Toți erau încă în viață. Unii erau foarte bătrâni și bolnavi, alții relativ tineri și activi. Fiecare text conținea nu doar date biografice, ci și o analiză atentă a operei, scrisă cu o claritate critică pe care rar o întâlneai chiar și în revistele serioase. Impresia generală era că autorii acestor necrologuri aveau deja distanța temporală necesară pentru a judeca o viață literară încheiată.
Am închis cartea.
I-am întrebat pe colegii de la departamentul bibliografic dacă vreunul dintre ei este dependent de farse sinistre. Colega care conducea colectivul respectiv mi-a răspuns acru că nu crede așa ceva și că ar avea nevoie de mai multe amănunte ca să mă poată lămuri. Dintr-un motiv pe care nici astăzi nu mi-l explic pe deplin am refuzat să îi spun mai multe, ceea ce făcut-o să se întoarcă pe călcâie și să plece cu mâinile cufundate demonstrativ în buzunarul unui pulover imens. Bibliotecarelor le este mereu frig.
M-am gândit apoi că explicația cea mai plauzibilă putea fi una tehnică. Biblioteca noastră digitalizase în ultimele două decenii aproape toate arhivele literare ale orașului. În baza de date se aflau mii de necrologuri, biografii, cronici culturale și interviuri. Catalogul electronic era conectat, prin diverse servicii publice, la baze de date statistice și medicale. Un sistem suficient de sofisticat ar fi putut calcula, cel puțin teoretic, probabilitatea morții unui autor în anul următor și ar fi putut genera automat un necrolog folosind modele stilistice existente.
Ipoteza nu era absurdă. Primul ei cusur era însă faptul că nu lămurea motivul pentru care apăreau anuarele. Mai mult, necrologurile din volum nu aveau nimic din rigiditatea textelor generate automat. Dimpotrivă, păreau scrise cu o inteligență critică foarte subtilă, ca și cum autorul lor ar fi înțeles nu doar opera fiecărui scriitor, ci și locul acesteia în interiorul unei tradiții mult mai largi. Am decis să nu spun nimănui despre aceste descoperiri.
Anii au continuat să treacă fără evenimente.
Pavel a crescut și a devenit o prezență firească în bibliotecă. Îi plăcea să stea în sălile mari ore întregi, fără să citească neapărat ceva anume. Uneori îl vedeam plimbându-se încet printre rafturi, atingând ușor cotoarele cărților cu vârful degetelor, ca și cum ar fi inspectat o casă foarte veche în care locuise cândva. Sau ca și cum ar fi mângâiat tandru umerii mamei sale. Cert este că devenise la fel de familiarizat ca mine cu catacombele de sub bibliotecă și îi ajuta adeseori și pe colegii mei să se orienteze.
Într-o după-amiază l-am găsit în fața raftului anuarelor. Am tresărit, fiindcă totul semăna cu un ritual de trecere. Fiul ajunsese în tainița tatălui său, în locul în care părintele ținea tot ceea ce îl definea, de la valori la secrete. Pavel avea vreo doisprezece ani atunci și ținea în mână unul dintre anuarele misterioase. Stătea pur și simplu acolo, răsfoind paginile cu o atenție calmă.
L-am întrebat ce citește. A ridicat ochii spre mine cu un aer gânditor și mi-a spus că nu citește.
– Cred că glumești, i-am zis. Ai în mână o carte deschisă și privești spre paginile ei. Cum altfel se poate numi ceea ce faci?
A ezitat o clipă, căutând un cuvânt potrivit.
– Îmi amintesc, tată. Îmi amintesc ce-o să fie.
Nu am spus nimic. Am tras adânc aer în piept și mi s-a părut că pot adulmeca trecutul captiv în cărți și că aud șoaptele vechi ale călugărilor ce odihniseră acolo. Profitând de tăcerea mea, Pavel a continuat zâmbind.
– Îmi place aici. Cred că o să zăbovesc mai mult de-acum încolo. Dar nu știu ce-ar spune mama de camera asta…
– Ce vrei să zici?
– Nu știu, a ridicat Pavel din umeri. Pare a fi un loc în care îți consumi și o altă iubire.
Orice copil de doisprezece ani care spune părintelui său așa ceva se expune măcar unei dojeni, dacă nu cumva și unei palme ușoare după ceafă. Cu Pavel simțeai că nu e cazul să te comporți așa.
În anii următori apariția anuarelor a continuat cu o regularitate liniștitoare. În fiecare iarnă se ivea un volum nou pe raft, iar fiecare dintre ele conținea necrologurile unor autori care urmau să moară în anul următor. Predicțiile erau aproape întotdeauna corecte. Uneori existau mici diferențe de detaliu, dar în ansamblu coincidențele deveniseră prea numeroase pentru a mai putea fi ignorate.
În același timp am observat și altceva. Stilul necrologurilor devenea treptat mai rafinat. Primele volume conțineau texte corecte, dar convenționale. Cele mai recente erau, în schimb, adevărate eseuri literare, scrise cu o siguranță critică remarcabilă. Autorii erau analizați din perspective noi, folosindu-se noțiuni și instrumente critice despre care eu nu auzisem încă.
Într-o seară, pe când răsfoiam unul dintre aceste volume, Pavel, care între timp devenise adolescent, a intrat în biroul meu și mi-a zis că scrisese ceva și ar vrea să citesc. Mi-a întins un caiet pe care l-am luat fără să-i acord mare atenție. Ulterior, am văzut că textele erau scurte, uneori doar câteva rânduri, dar aveau o densitate stranie. Aveai impresia că parcurgi, în aceeași pagină, fragmente care păreau să vină din epoci diferite, ca și cum mai multe tradiții literare s-ar fi suprapus fără să se anuleze.
L-am întrebat de unde a învățat să scrie astfel. A ridicat din umeri, exact cum făcuse în copilărie, și mi-a spus că nu știe. A schițat un gest vag către rafturile bibliotecii și a adăugat doar că textele „probabil erau deja acolo”, iar el nu a făcut decât să le transcrie.
Poate că biblioteca nu prezicea doar morțile scriitorilor, ci încerca să scrie.
În lunile care au urmat, caietul lui Pavel a rămas pe biroul meu mai mult decât ar fi fost necesar. Nu îl citeam continuu, dar îl deschideam din când în când, aproape cu neîncredere, vrând să verific dacă textele dinăuntru erau cu adevărat acolo sau dacă nu cumva le imaginasem. Fiecare dintre ele avea o textură literară care îți dădea senzația că citești ceva mult mai amplu decât era în realitate.
Nu era vorba doar de imagini sau de metafore. Acestea existau, desigur, dar într-o formă condensată, reduse la esență. Mai degrabă aveai impresia că fiecare poem continua, în tăcere, alte texte pe care nu le puteai identifica exact. Uneori, citind un vers, aveai senzația vagă că l-ai mai întâlnit undeva, într-o altă carte, într-o altă epocă. Nu era un citat și nici o imitație. Era mai degrabă o rezonanță, ca atunci când auzi o melodie cunoscută cântată într-o altă tonalitate.
L-am întrebat într-o seară dacă a citit multă poezie. Mi-a spus că nu prea. Am insistat puțin și l-am întrebat de unde vin atunci aceste texte. A ridicat din umeri, cu același gest liniștit pe care îl avea încă din copilărie, și mi-a spus doar că probabil erau deja acolo. De data aceasta nu a mai arătat spre rafturi. A atins ușor masa pe care stăteau câteva dintre anuarele misterioase, indicând o relație pe care nici el nu știa să o explice.
Nu am insistat.
În anul următor, unul dintre criticii literari ai orașului a aflat întâmplător despre caiet. Îl lăsasem într-o după-amiază pe masa mea din sala de lectură, iar el îl răsfoise din curiozitate. Două zile mai târziu a venit în biroul meu cu un aer neobișnuit de concentrat. Era un om sobru, obișnuit cu entuziasme moderate și cu formulări prudente. M-a întrebat cine a scris acele texte. I-am spus că „un tânăr”. A rămas câteva secunde în tăcere, apoi m-a întrebat dacă sunt sigur că îmi dau seama ce am acolo. Nu mi-a explicat imediat ce voia să spună.
Câteva dintre poezii au fost publicate apoi într-o revistă literară locală. Reacția a fost neașteptată. Nu a fost vorba de un succes spectaculos în sensul obișnuit al cuvântului. Tirajul revistei era mic, iar publicul ei destul de restrâns. Dar, în interiorul acelui cerc, reacțiile au fost intense și, într-un fel greu de descris, neliniștitoare. Unii cititori au fost pur și simplu nedumeriți. Alții au vorbit despre apariția unei voci complet noi, imposibil de încadrat într-o tradiție clară. Câțiva critici au observat ceva ce eu însumi simțisem fără să pot formula. Unul dintre ei a scris într-o cronică o frază care a rămas multă vreme în mintea mea: „Este ca și cum aceste poeme ar fi fost compuse din memoria unei biblioteci întregi.” Când am citit acea frază, am închis revista fără să termin articolul.
În același an a apărut un alt volum pe raftul anuarelor.
Nu mai aveam nevoie să-l caut. Învățasem deja să observ apariția lor aproape instinctiv, ca și cum raftul însuși ar fi devenit o parte a ritmului meu zilnic. Am luat cartea și am dus-o în birou, unde lumina de iarnă cădea oblic peste masa de lucru. Necrologurile erau, ca de obicei, dedicate unor scriitori încă în viață. Dar stilul textelor devenise aproape definitiv, ca și cum autorul lor nu doar ar fi anticipat moartea acelor oameni, ci ar fi înțeles deja întreaga semnificație a operei lor. Am citit câteva pagini și apoi am închis volumul.
În acel moment, în birou a intrat Pavel. M-a întrebat dacă am găsit unul nou. L-am privit câteva secunde fără să răspund și l-am întrebat de unde știe. A zâmbit ușor și mi-a spus că apar mereu cam în același timp.
– Le-ai văzut vreodată înainte să apară?
A reflectat o clipă.
– Nu chiar. Doar știu că sunt acolo.
În acel moment am simțit pentru prima dată că explicația mea despre algoritmi și baze de date începea să devină insuficientă. M-am dus în tainița mea subterană și am mângâiat la rândul meu cotoarele anuarelor. Nu am avut nicio iluminare. Singurul lucru care mi-a venit în minte a fost o observație de bibliotecar. Volumele deveneau din ce în ce mai subțiri, de parcă tagma scriitorilor s-ar fi diminuat constant.
În anul următor, Pavel și-a publicat volumul de debut. Era o carte subțire, tipărită într-un tiraj modest. Editura acceptase manuscrisul mai mult din curiozitate decât din convingere. Și din dorința de a-mi face mie pe plac, deși nu le cerusem nimic. Nu se așteptau la ceva spectaculos.
Cartea a avut însă un efect straniu asupra lumii literare. Nu a devenit un succes comercial și nici nu a provocat polemici spectaculoase. În schimb, criticii care au citit-o au reacționat într-un mod mult mai profund. Unii au spus că este imposibil de clasificat. Alții au observat că, după această carte, anumite forme de poezie par deja închise. Un eseist a formulat lucrurile într-un mod care mi-a rămas mult timp în minte:
„Această carte nu inaugurează o direcție. Mai degrabă închide una.”
Pavel nu a părut foarte interesat de aceste reacții. Și nici de premiile literare care au urmat. Continua să vină la bibliotecă aproape zilnic, plimbându-se printre rafturi cu aceeași curiozitate calmă pe care o avusese încă din copilărie.
Într-o seară l-am găsit în sala mare, oprindu-se din când în când în fața unor polițe pline, ascultând. L-am întrebat ce face. Mi-a spus că se uită. Am vrut să știu la ce anume. A atins ușor unul dintre rafturi și mi-a răspuns:
– Vreau să-mi dau seama câte dintre aceste cărți mai pot continua.
– Ce vrei să spui?
– Exact ceea ce am zis. Sunt curios câte polițe o să mai putem umple până când se vor fi spus toate poveștile, se vor fi scris toate poeziile.
Nu am înțeles exact ce voia să spună. Dar în acea noapte, pentru prima dată după mulți ani, am visat biblioteca. În vis, rafturile erau mult mai înalte decât în realitate. Iar undeva, foarte sus, se afla un volum pe care nu îl văzusem niciodată. Când m-am trezit dimineața, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg direct la raftul anuarelor, pentru că știam deja că acolo va fi un alt volum.
Și era acolo deși apăruse mai devreme. Și părea prea subțire…
Diferența față de celelalte devenea evidentă imediat. Am dus volumul în birou fără să-l deschid. În acea dimineață biblioteca era pustie. Ninsese în timpul nopții, iar orașul părea să se miște mai încet decât de obicei. Prin ferestrele înalte, lumina cădea difuz, iar aerul avea acea liniște particulară a dimineților de iarnă. Am așezat volumul pe masă și am rămas privind coperta. Anul era cel care urma să înceapă peste câteva săptămâni.
În cele din urmă am deschis cartea. Primele pagini erau, ca de obicei, similare cu cele din celelalte volume: aceeași prefață despre memoria culturală, aceeași introducere despre rolul necrologurilor în conservarea literaturii. Am trecut repede peste ele și am început să răsfoiesc paginile.
Am observat imediat ceva neobișnuit. Numărul necrologurilor era mai mic decât în anii precedenți. La început am crezut că este doar o coincidență. Dar, pe măsură ce întorceam paginile, devenea tot mai clar că volumul conținea mult mai puține texte decât celelalte anuare. Când am ajuns spre final m-am oprit. Ultimul necrolog ocupa aproape zece pagini. Nu mai văzusem niciodată un text atât de lung într-un asemenea volum. Am privit numele tipărit la începutul capitolului. Pentru câteva secunde nu am înțeles ce citesc. Apoi am recunoscut numele. Era despre Pavel.
Nu am simțit nici șoc, nici panică. A fost mai degrabă o senzație de gol liniștit, ca și cum aerul din cameră s-ar fi subțiat brusc. Am început să citesc. Textul nu era un simplu necrolog, ci mai degrabă un eseu amplu despre destinul unui poet care apăruse brusc în literatură și dispăruse la fel de repede. Autorul anonim al textului descria copilăria lui printre rafturile unei biblioteci provinciale, apariția neașteptată a poeziilor și publicarea unui singur volum care schimbase pentru scurt timp modul în care critica literară privea propriul trecut.
Frazele erau calme și precise. Nu exista pic de dramatism în text. Moartea poetului era menționată într-un paragraf scurt, neutru, ca un fapt inevitabil. Restul paginilor erau dedicate operei sale și modului în care aceasta fusese primită de contemporani. Am citit totul fără să mă opresc. Ultima frază era tipărită cu un spațiu mai mare între rânduri, marcând finalul unui capitol.
„A fost copilul unei biblioteci care, după secole de acumulare, a învățat pentru o clipă să vorbească.”
Am închis cartea. În acel moment am auzit pași dincolo de ușă. Pavel a intrat în birou. Părea obosit, dar nu neliniștit. S-a oprit lângă birou și a privit volumul deschis.
– A apărut…, a zis el fără ca eu să-mi dau seama dacă se referă la carte sau la necrolog.
– Vezi bine…
– Știam, a șoptit el după câteva secunde de tăcere.
– De unde?
A privit rafturile bibliotecii și mi-a răspuns că nu poate spune exact, dar că este ca atunci când știi că există un text încă nescris, o înșiruire de cuvinte care așteaptă un autor providențial care să o aștearnă pe hârtie. Am întors volumul deschis spre el.
A privit numele de la începutul capitolului și apoi a citit cu atenție. După o vreme, mi-a spus că nu este chiar un necrolog, ci mai mult o explicație. Pentru prima dată am simțit că nu numai trecutul apasă asupra polițelor vechi, ci și viitorul. Doar că presiunea lui e mai greu de sesizat, fiindcă e înțesată de umbre spre care nimeni nu privește de bunăvoie.
Pavel a murit în primăvara acelui an. Moartea a fost la fel de discretă ca întreaga lui viață. Nu a existat niciun accident spectaculos și nici vreo boală lungă. Pur și simplu s-a stins într-o dimineață din cauza unei infecții, într-un spital din oraș, fără să lase în urmă altceva decât acel volum subțire de poezie. După înmormântare m-am întors la bibliotecă și am privit pentru prima dată seria completă a acelor anuare. Erau așezate unul lângă altul, perfect aliniate, ca niște ani liniștiți, scurși în tihnă. Pentru o clipă am avut impresia că fiecare carte reprezintă o etapă din viața lui, ca și cum biblioteca ar fi notat cu răbdare toate momentele acelei existențe.
Timpul a trecut.
Biblioteca și-a reluat viața obișnuită. Cititorii au continuat să vină și să plece, cataloagele au fost actualizate, iar rafturile au primit noi donații. Nimeni nu a mai vorbit despre anuarele misterioase. În timp, chiar și eu am început să le privesc ca pe o întâmplare ciudată din trecutul bibliotecii, ceva ce se petrecuse pentru o vreme și apoi dispăruse.
A venit inevitabil și momentul în care a trebuit să-mi petrec ultima zi la bibliotecă. Am mers în tainița mea și am constatat că raftul anuarelor, care rămăsese neatins multă vreme, avea acum un nou volum, exact în locul în care apăreau ele întotdeauna. Nu era diferit de celelalte. Aceeași piele brună, același titlu discret ștanțat pe copertă. Singurul lucru neobișnuit era anul. Era foarte departe în viitor.
Am luat cartea și am dus-o la birou. Pentru câteva minute nu am avut curajul să o deschid. În cele din urmă am răsfoit paginile. Volumul conținea un singur necrolog.
Cel al bibliotecii.
În porțiunea în care, de obicei, în cazul scriitorilor, apăreau mențiunile la opera literară, era pomenit doar numele lui Pavel, prezentat ca fiind cea mai importantă creație a ei. Nu erau și alte explicații. Poate că autorul dorise să sugereze că opera lui, construită pe colecțiile pe care învățase să le cunoască de mic, se datora instituției noastre. Poate… Doar că nu reușeam să-mi alung din minte amintirea primelor secunde în care îl ridicasem în mâini pe Pavel, copilul venit de nicăieri. Aveam senzația că băiatul acela, care fusese și al meu, existase fiindcă biblioteca încercase să scrie textele pe care noi nu mai eram în stare să le găsim în vacarmul de vorbe al prezentului.
Am închis volumul și am privit în jur. Sala era liniștită, iar rafturile stăteau acolo exact cum fuseseră întotdeauna, pline de volume care își așteptau cititorii. Pentru o clipă am avut impresia că întreaga clădire respiră încet, ca o ființă veche și plină de cicatrici. Ningea în continuare, iar lumina dimineții se depunea liniștit peste rafturi.
