Am avut privilegiul (și norocul, la urma urmelor) de a-l „adopta” pe Mihail Grămescu drept mentor al meu, încă de la începutul anilor ’80, când îmi făceam intrarea ca autor în fandomul românesc.
Habar n-aveam încă, dar urma să aflu curând că sefeul e privit cu un oarecare dispreț de către mulți dintre „reprezentanții de frunte ai marii literaturi”, cum se autointitulau cu mândrie. Dânșii nu se sfiau, la ocazii oficiale ori la acelea unde doar adorau să se audă vorbind, să-i nege orice virtute, inclusiv (ori mai ales) pe aceea de-a avea vreo legătură, măcar de rudenie, cu fantasticul. După cum nu s-au sfiit, când vremurile sau alții mai descuiați i-au tras de mânecă, să-și încerce puterile în science-fiction, fie cu texte declarate ca atare (sub sloganul „să vă arăt eu cum se face”) fie cu mijloace specifice (sub)genului nostru, redutabile ca expresivitate. În general, „abaterile” erau comise de oameni prea puțin dotați pentru a spune o poveste cu început și sfârșit, coerentă, interesantă, valoroasă.
Pentru ce această introducere ușor stufoasă, aparent fără legătură cu primul paragraf?
Pentru că, să-mi scuzați franceza, Grămescu i-a pus pe toți cu botul pe labe, încă de la primele sale apariții cu text, prin cenacluri, fanzine, almanahuri, volume colective, reviste și antologii. Pentru că toți aceia care, paradoxal, îl priveau de sus nu-i ajungeau, de fapt, nici la degetul mic. Iar asta se vedea limpede și nu putea s-o nege nimeni cu argumente decente. Adaug seriei de „pentru că” monumentalul „Aporisticon” debutul său cu volum de proză scurtă, care s-a lansat ca un transatlantic întâmpinat de jalnice bărcuțe pe velele cărora scria „nu se înțelege nimic”, „ăsta nu e sefe”, „ce texte plictisitoare” și așa mai departe.
Prea puțini, nemeritat, revoltător de puțini au recunoscut acolo profunzimile, gândirea, meșteșugul literar, ideile, universalitatea.
Spuneam la început că am cunoscut norocul și privilegiul de a-l avea pe Mihail Grămescu printre mentorii mei. Ar fi frumos să le mulțumesc tuturor celor care m-au îndemnat pe această cale, dar mi-ar trebui probabil întregul număr al revistei de față. Și, de fapt, noi toți, cei din fandomul acelor vremuri, vedeam în el un campion al scrisului. În altă ordine de idei, trebuie să recunosc și un oarecare infantilism al acelor vremuri, când trăiam satisfacția că, în sfârșit, „suntem răzbunați”.
Mihail Grămescu a comis povestiri și nuvele extraordinare, dacă îmi permiteți acest… truism. Poate să fie și contribuția unei nostalgii a vârstei, dar eu unul am mai simțit rareori fiorul transmis de citirea unor texte ca „Săritorii în gol”, „Cântecul Libelungilor” ori „Nike”. Proza lui, cum era de așteptat, a polarizat iute nu numai publicul „specializat”, ci și elita creatorilor de sefe, scriitori și critici consacrați, profesioniști. Pe de o parte, unii i-au recunoscut fără rezerve valoarea incontestabilă. Pe de altă parte, i s-a sugerat nu o dată, cu zâmbete diplomatice și vorbe mieroase, că multe dintre narațiunile sale ar putea fi considerate „nepotrivite” (un eufemism al epocii pentru „subversive”), atrăgând pentru lumea fandomului niște dificultăți suplimentare în vremuri și așa dificile.
Demult, tare demult, vorba basmelor, am avut eu însumi această viziune naivă: că dacă scrii lucruri valoroase nu ai nevoie de un anturaj favorabil pentru a ajunge pe locul pe care îl meriți. Mihail Grămescu știa foarte bine că lucrurile nu stau absolut deloc așa și prea puțin îi păsa. Din cauza asta (niște voci ar zice „și din cauza asta”) nu i-a fost deloc ușor, chiar cu talentul său imens. În felul său, la marginea acelei societăți, a fost el însuși un „săritor în gol” cu bună știință.
Recitesc uneori autograful pe care mi l-a dat pe volumul „Aporisticon”:
„Domnului Dan Ungureanu, urându-i ca soarta să nu-i pună piedici în afirmare, fiindcă nimic nu este, după gustul meu, mai de apreciat, în lumea literelor, ca talentul de a vorbi cinstit despre ceea ce știi și vrei.”
Fiind Mihail Grămescu o legendă, cel puțin a propriei mele mitologii de fandom, închei cu o mică snoavă, amăruie, primită la vocea a doua.
Mi s-a povestit, pentru că nu aveam cum să fiu de față, că la prima sa întâlnire cu membrii Uniunii Scriitorilor, în care tocmai fusese primit (abia în 1990, dacă memoria nu mă înșală), într-un fel de ședință în plen, cum s-ar zice, a luat cuvântul. Așteptarea era, probabil, ca „tânărul autor” (40 de ani!) să-și exprime recunoștința și, eventual, adorația. În loc de asta el a spus doar câteva fraze (sintetizez din ce mi-a relatat altcineva):
„Vă mulțumesc că m-ați primit acum, după ce am trecut, probabil, de mijlocul vieții mele. Lucrul ăsta se putea petrece și în tinerețe, când eram la fel de talentat. Eram același și pentru mine ar fi fost o încurajare de neprețuit. De ce acum și nu atunci?”
Mihail Grămescu ne-a părăsit în 2014, la vârsta de 63 de ani.
