Kalamata, 1818
Ermin Vasiliadis era gropar la cimitirul Cealaltă viață de când se știa. De fapt, el începuse să lucreze de la șaisprezece ani, de când unchiul său îl adusese acolo și-l învățase să sape prima lui groapă. Trecuseră patru ani de atunci și tânărul se săturase deja de munca aceea care-i aducea un folos material destul de modest. Și cum simbria era neîndestulătoare, el o socotea pomană, asemeni celor pe care le primea zilnic de la rudele morților.
Norocul lui că tatăl lucra în străinătate și-i trimitea lunar o sumă care-i permitea un trai decent. Cu banii puși grămadă își putea plăti chiria locuinței unde stătea și câte o femeiușcă mai îngrijită. De fapt, soarta avea să i se schimbe iar, că părintele său se întorcea în țară, după cum îi spusese în scrisoare, dar ar fi fost cu două brațe în plus la săpat ori la altă slujbă pe care și-ar fi luat-o bărbatul.
Pomenile erau mereu aceleași pachete cu brânză, roșii, castraveți și vestitele măsline, de care se săturase. Așa că prefera să le împartă mai departe vecinilor de pe ulița lui decât să guste acele legume. Cărnuri vedea destul de rar, dar, primea; cine mai ținea animale, prefera să sacrifice pentru familie. De altfel, puțini mai credeau cu adevărat în lumea de apoi și că mortul lor ar putea să se bucure cumva de friptura aceea.
Pe lângă ele, bogătașii mai împărțeau: portocale, stafide, cofeturi, cafea și covrigi.
Dacă Ermin aprecia un lucru la pomeni, acela era vinul. Fiecare pomană avea măcar o sticlă de băutură, iar tânărul se cinstea cu plăcere în memoria răposatului. Și, uneori, cum se întâmpla și în acea seară, el se gândea cu silă la maghernița cârcotașului său proprietar și prefera să se odihnească în liniștea cimitirului.
Se înserase și, după arșița zilei, adia un vântuleț tocmai bun pentru somn.
După ce ajutase la săparea ultimei gropi pe ziua aceea, Ermin se retrăsese în odaia de lângă capelă, unde obișnuia să ia prânzul alături de colegi. Astfel, amânase săparea unor alte morminte și-i părea rău, de aceea rămăsese după terminarea programului. Nu-i ceruse administratorul să muncească în plus sau peste orele de program, dar i se acrise să dea peste oase, când săpau gropi noi. Probabil că pământurile acelea fuseseră cu ani în urmă tot un cimitir ori anumite locuri de veci fuseseră abandonate.
Oricum ar fi fost, tânărul trebuia să fie sincer că, dacă ziua nu-i era teamă de morți, fiind chiar plăcut să te plimbi pe alei, spre seară, parcă nu mai era așa de agreabil locul.
Plictisit și dezgustat de falange și femururi, răscolite de lopată, pe care le adunase în sac, ajunsese să împrăștie din oase. Acela era semnul că trebuia să se oprească, deși avea să fie cerință de locuri cu epidemia de ciumă, care, spre groaza tuturor, părea să revină în Imperiu.
Sprijini sapa de trunchiul unui copac, își șterse fruntea cu mâneca și, cu felinarul aprins în mână, se îndreptă agale spre una dintre băncile de la intrarea în cimitir. În drum, își aprinse o țigară, apoi se lăsă să cadă pe banca din spatele unei cripte. Închise ochii, trăgând cu nesaț din tutun.
O tuse strașnică îi vesti tânărului că Markos, cerșetorul care-i ținea companie, uneori, se trezise după beție. Toată după-amiaza cutreierase printre ciulini și scaieții popii cu o sticlă de băutură în mână și-l văzuse mai târziu, dormind în dosul acelei criptei. Omul era o prezență plăcută fiindcă îi putea vorbi cu superioritate și chiar jigni, iar acesta continua să-i poarte respect, gudurându-se pe lângă el ca un câine, în așteptarea unei sticle cu horincă.
Ermin se întinse trosnindu-și încheieturile și-și sprijini spatele de spetează, răsuflând zgomotos. Se auzi un foșnet, apoi o bufnitură și un vaiet, care-l făcură pe Ermin să pufnească în râs.
– Ce-i, fârtate, nu te mai ții pe picioare? A naibii băutura asta…
– Nu râde, conașule, că m-am lovit binișor, auzi vocea amicului său.
– Hai, stai acolo cuminte până-ți revii! zise tânărul și-și închise ochii, pe care, de altfel, abia îi mai putea ține deschiși, de oboseală.
– Mă gândeam și eu, coane, ce obositoare zi…
Ermin pufni și se răsuci, uitându-se după peretele criptei.
– Să nu-mi spui că ai obosit stând cu mâna întinsă.
Nu-l găsi din priviri și săltă din umeri, fumând mai departe.
– Mă refeream la domnia voastră…
– Hai că s-a primit frumos azi, recunoaște! Ți-ai umplut burdihanul cu friptură, tâlharule, și ai băgat la vin în tine de mă mir cum nu ți se împleticește limba aia. Însă am ales eu vinul cel bun, ce credeai? Ție ți-am lăsat poșirca! mai zise și începu să râdă de-a binelea.
– E bun, coane, sunteți prea mărinimos. Dar și munca… Patru înmormântări într-o zi e cam mult, zic eu, nu e așa ușor de săpat.
Tânărul făcu o grimasă. Aruncă țigara și o strivi sub talpa sandalei.
– Ce știi tu, mă, cum se sapă o groapă? scuipă întrebarea.
– Am săpat odată una, pentru… un câine, care mi-a murit. Trebuie să ai forță să apeși pe lopată; dacă ești vreun pricăjit, nu faci nimic. Ce-a fost, domnule, astăzi cu morții ăștia?…
– E, ce să fie?… Eteriștii ăia de strigă „revoluție” ! I-au căsăpit jandarmii, bieții oameni…
– Să înțeleg că sunteți pentru independență? Și eu cred că schimbarea va aduce bunăstare pentru noi, toți.
– Sfrijitule, ia lasă-mă cu filozofeala, că nu-mi trebuie! Pune-te de te culcă!
Niciun răspuns. În locul lui, percepu cântecul îndepărtat al unei cucuvele. Își făcu semnul crucii. Vorbind cu amicul său, nu luase în seamă că se întunecase.
– Dar am o nelămurire, coane, zise Markos dintr-o dată, făcându-l pe tânăr să tresară. Dacă am fost atent, ultima îngropăciune n-a fost a unui răzvrătit. Bietul om a ajuns la marginea cimitirului, cu toți hoții și criminalii… Și v-a supărat ruda lui.
– A, ce m-a enervat sora mortului ăluia… Se plângea că vai, ea trăia din banii trimiși de el de la otomani și n-are bani să ne plătească munca. Vezi tu, ar fi dat mult cioclului pentru transportul cadavrului în țară. Așa îmi venea, zău, să-i zic să-și ia mortul cu ea acasă, totuși m-am abținut. Cred că a fost amantul vreunei cuconițe și s-o fi sinucis, când aia nu l-a mai fi vrut…
Markos își drese vocea.
– Dar parcă ați și amenințat-o…
– Ei, aș!
– … cu ceva puțin neortodox…
– E, am făcut și eu un spirit de glumă, zise groparul și râse, amintindu-și.
– Chiar și așa, conașule. Până la urmă, mortul o fi fost și el cineva important în viață, măcar pentru familie, dacă nu și pentru societate.
– Probabil. Așa m-a enervat femeia aia că nu ne-a plătit de am plecat în cămăruță, n-am mai stat când au adus mortul.
– A, deci nu știți cine a fost, conchise omul, de parcă toată discuția de până atunci se desfășurase pentru aflarea acelei informații.
De altfel, după ce spusese acestea, tăcu mâlc. Pauza aceea îl îngrjoră puțin pe Ermin, deși nu găsea motivul.
– Habar n-am, zise el încercând să reia discuția. Dar de unde interesul ăsta brusc?… Hei, unde ai plecat, mă?… Vezi să nu cazi pe undeva.
Ermin se ridică de pe bancă, luă felinarul și din doi pași veni în spatele criptei. Nu găsi pe nimeni culcat pe piatră și, uitându-se în jur, nu zări nici o mișcare printre cruci. Ceva nu-i mirosea bine.
Se gândi că petrecuse cam mult timp printre morți și era cazul să se culce în odaie, dacă tot nu plecase acasă. Aceasta era în fața lui, la câțiva metri distanță. Dar până să se întoarcă la bancă, auzi vocea lui Markos.
– Scuze, domnule, poșirca aceea voia să iasă, adică am mers să-mi fac nevoile, să-mi fie cu iertare.
Rămase perplex, glasul acela căpătase ceva întunecat în el. Closetul era în fundul curții, deci Markos trebuie să fi urinat printre morminte, altfel nu se întorcea așa repede. Și-l mai făcuse pe el să se stânjenească de o prostie spusă la nervi, când omul chiar făcea acel lucru.
– Că bine zici, rosti cu voce răgușită. Hai, mergi de te culcă acum, fârtate, destul cu vorba!
Spunând acestea, își luă inima în dinți și trecu pe lângă cripta cu pricina, mergând spre closet. Bine că nu era o urgență, altfel n-ar fi reușit să ajungă cu hainele curate până ce ar fi măsurat cu pasul lungimea întregii alei.
Ajungând la capătul ei, închise portița joasă în urma lui și aruncă o privire spre locurile nesfințite. Printre ele trebuie să fi fost îngropat și fratele acelei femei. Săltă felinarul, cercetând mormintele noi. Și, fără să citească pe cruci, lăsă jos opaițul, se apropie de gropi, cu o expresie de amuzament pe față, și se descheie la nasturi.
În clipa aceea, văzu cum un abur se naște la baza crucilor și se înălță cu repeziciune întruchipând o siluetă umană. Aceasta ridică furioasă deasupra capului securea ce-o ținea strâns în ambele mâini. Ermin uită de pantaloni, cască gura fără să poată striga și ochii i se măriră în orbite. Într-o secundă de luciditate, el săltă felinarul și o rupse la fugă înapoi, sărind peste portiță, către prima criptă. Acolo, lovi cu piciorul în broască și-o sparse. Luă felinarul, intră, trântind ușa după sine și, zărind o masă, o trase la repezeală în fața acesteia.
Cu inima bătându-i nebunește, înșfăcă crucifixul de pe masă și aranjă, apoi, cele două sfeșnice cu lumânări pe care le răsturnase. Își dădu seama că intrase în cripta Xenakis, o familie bogată, care sigur ar fi făcut plângere.
Însă în momentul acela nu-i păsa, era fericit să scăpase de monstrul acela, fantomă sau ce-o fi fost. Îi mai auzea tropotul de pași și nu înțelegea cum de pantofii spiritului scoteau sunetul acela strident.
– Degeaba fugi, nemernicule, moartea te va îmbrățișa curând!
Nu mai era vocea lui Markos, desigur, fantoma vorbea cu cea a răposatului. În clipa următoare, o lovitură strașnică făcu ușa să se clatine și Ermin văzu cum securea trecea prin ușa de fier, ca și cum ar fi cosit, cu o mișcare de sus în jos, fără s-o vatăme câtuși de puțin.
– Ți-e frică, nu-i așa?… Nu mai ești groparul cel iscusit și curajos? Sper c-ai înțeles că pot intra oricând în ascunzătoarea ta, oricare ar fi ea, dar, spre deosebire de tine, eu știu ce e respectul. Nu vei putea sta acolo o veșnicie, dragule, însă eu am una la dispoziție. Vei ieși la un moment dat și eu te voi aștepta.
Acum avea dovada că Markos se dusese de mult în lumea lui de dobitoc și-l lăsase singur. Se gândi, totuși, să facă o încercare, chiar dacă se compromitea.
– Hei, omule, mai ești pe aici?… strigă. Îți dau din vinul ăl bun, dacă mă ajuți. E un tămâietor pe pervazul geamului de la cămăruță; aprinde cărbunele și tămâiază în dreptul ușii de la familia Xenakis.
Bineînțeles că nu-i răspunse nimeni și tânărul zâmbi, stânjenit. Măcar încercase.
– Nu-ți irosi puterile! Tu ești singura ființă din acest cimitir… M-ai insultat și vei plăti pentru asta. Dar nu mă grăbesc, aștept o diligență.
Deși mergea rar la biserică, Ermin știa câteva rugăciuni și tocmai ajunsese pe la mijlocul uneia, când fantoma aduse vorba de vehicul. Fiindcă și el aștepta unul, cel care avea să-l aducă pe tatăl său, în zori.
– Am să te rog să ieși din criptă; ce-ai pățit mai devreme a fost doar o prevenire. Mă tem că noi n-am făcut cunoștință cum se cade și, de altfel, am nevoie de ajutorul tău. Deci, iată un bun mod de a te revanșa pentru nerozie.
Dar tânărul tăcu și de data asta. Nu se putea încrede în cineva care-l urmărise cu o secure, fie el om, darămite fantomă.
– Te-am rugat să ieși, continuă spiritul. Nu-ți voi face rău. Acum, adăugă după o mică pauză, ești bun să-mi spui cât e ceasul?
Ermin termină rugăciunea, tremurând din toate mădularele.
– Ieși afară sau intru eu la tine?
Trase masa într-o parte și ieși din criptă. Spiritul îl aștepta afară, cu securea în mână. Acesta arăta de vreo treizeci de ani, avea barbă scurtă și haine turcești, pătate de sânge în zona abdomenului. Tânărul putea să jure că mortul fusese îmbrăcat curat.
Ermin vru să fugă în josul aleii, dar se simți apucat de gulerul cămășii și târât spre gropile unde se prefăcuse că urinează. Felinarul, pe care el îl lăsase în criptă, plutea înaintea lor, cu de la sine putere, luminându-le calea.
Trântit la pământ, tânărul căzu în genunchi. Sub raza de lumină, Ermin silabisi de pe crucea ultimei gropi:
– Nikos Adamini, Domnul de Constantinopol. Dar asta înseamnă… Călăul!!
Se răsuci spre sprit.
– Tu ești Gealatul din Stambul?…
– Locul meu nu e aici, la margine de țintirim, ci dincolo. Ai fost obraznic cu mine și cu surioara mea, Isadora. Așa că mă vei ajuta. Îmi vei duce trupul în loc sfințit și vei chema un preot.
Ermin știa că trebuia să încuviințeze, dacă ținea la viața lui, dar se trezi clătinând din cap.
– Ești un criminal ca și ceilalți, doar că primești simbrie, murmură el.
Spiritul zâmbi vag și oftă.
– La palatul Topkapy, mai marii de la Curte au un tratament diferit, atunci când cad în dizgrație, zise el. Sunt serviți la micul dejun cu un șerbet a cărui culoare le spune dacă au fost iertați sau nu. Cine primește șerbetul roșu trebuie să alerge, pentru viața lui, până la poarta palatului. Dacă iese pe poartă, e salvat, dar pleacă în exil. Însă călăul îngrijește și de grădini, așa că mai mereu ajunge primul și-l așteaptă pe condamnat cu un șnur pentru strangulare.
Respirația lui Ermin se înteți. Aproape că-i venea să plângă, bănuind continuarea.
– Ridică-te, mai spuse călăul. Vreau să-ți imaginezi acum că ți-am oferit un șerbet roșu; mă vei ierta, desigur, că te voi întâmpina cu securea asta în locul șnurului. Cât despre alergare, sunt convins că știi acest cimitir ca pe buzunarul tău, deci te rog să te grăbești. Dacă ajungi înaintea mea la poartă, voi considera că suntem chit.
– E ora zece seara, zise Ermin.
Își cercetă ceasul cu lanț de argint, și-l puse înapoi în vestă, apoi se sculă de jos.
– E ora potrivită, răspunse Nikos.
Trecură amândoi dincolo de portiță, apoi călăul îi făcu semn tânărului spre poartă. Acesta începu să alerge pe alee, știind că spiritul îl va urma. În agitația momentului, zări silueta unei persoane în cadrul porților larg deschise, însă era prea întuneric să se pronunțe asupra ei.
Vru să-i ceară ajutorul, dar nu reuși să scoată un cuvânt. Când mai avea câțiva pași spre ieșire, se simți împins din spate și mâinile sale, care se încolăciseră pe o bucată de lemn, se ridicară deasupra capului, cu de la sine voință, căzând apoi cu putere peste habar n-avea ce. Totuși, auzi o mârâit înfundat și ceva fierbinte și lipicios îi curse pe antebrațele goale.
*
Ermin se trezi culcat pe pământ, printre mormintele de la marginea cimitirului. Își închipui că, mergând spre closet, ultimul lucru de care-și amintea cu claritate, își făcuse efectul băutura și adormise acolo, în aer liber. Îi trecu prin minte și că mortul cu a cărui soră se certase fusese călău, dar nu pricepea de unde îi venise ideea aceea hilară.
La o anumită depărtare de el se auzeau voci. Tânărul se ridică în capul oaselor și-i zări pe doi dintre colegii săi și pe Isadora, stând pe alee, în dreptul unui mormânt.
Femeia purta o rochie neagră, un batic înnodat la ceafă și ținea în mâini un coș cu pomană. Bărbații o ascultau cu atenție, ținându-și pălăriile în mâini.
– Fratele meu a fost un om bun. A muncit timp de opt ani ca paj la Topkapy, însă o singură greșeală l-a dus la pierzanie. Sultanul l-a pedepsit numindu-l călău pentru o zi și l-a ucis vizirul care, căzut în dizgrație, urma să fie victima lui.
Ermin se sculă de jos și-și scutură hainele. Voia să meargă să-i spună că nu crede niciun cuvânt, când femeia continuă:
– Vă mulțumesc că v-ați răzgândit și l-ați mutat aici, locul lui e printre cei drepți.
– Păi, nu l-am adus noi, era deja îngropat când am venit… murmură unul dintre gropari.
Tânărul se încruntă. Întrebarea era dacă Adamini era îngropat dincolo, așa cum își dorise, cine dormea în locul lui. Întorcându-se spre groapa călăului, nu-și crezu ochilor; totuși, numele de pe cruce nu era greu de citit fiindcă îl știa de când se născuse:
„Damian Vasiliadis, vizirul din Constantinopol”
Ermin se gândi câteva clipe la evenimentele din seara trecută, apoi își prinse capul în mâini și căzu în genunchi lângă groapă. Nu-și mai dorea decât ca aceasta să se deschidă și tatăl său să-l primească alături de el pentru vecie.
