Trecuseră cinci ani, dar Yorick încă nu se obișnuise cu privirile holbate, grimasele și urletele ocazionale. Nu erau așa de multe țipete și tresăriri precum în urmă cu un deceniu; oamenii văzuseră atât de multe lucruri ciudate în ultima vreme, încât nu mai erau ușor de tulburat. Se afla în satul Tremawgan din Cornwall de câteva zile, iar majoritatea localnicilor se obișnuiseră cu pielea lui verde și cu trăsăturile buhăite. Câțiva copii îi arătaseră vechile lor benzi desenate cu Hulk și Shrek. De parcă nu le mai văzuse de sute de ori înainte.
Mergea pe mijlocul drumului principal, urmând linia abă întreruptă, estompată. Câteva frunze căzute prea devreme tremurau la marginea drumului sub briza ușoară, iar asfaltul sclipea după ploaia de peste noapte. Sătenii spionau de după perdelele și obloanele a căror mișcare o zărea cu coada ochiului. Nori gri deschis acopereau cerul; soarele ascuns forma, pe suprafața lor, o pată luminoasă. În spatele lui, în stânga, se afla Arkadi. Bărbatul mare, chel și cu barbă, ținea o armă rusească semiautomată, contrafăcută, preferata sa. Pe umăr îi atârna o pușcă și mai avea, asupra sa, cel puțin încă un pistol și un cuțit. În general, oameni se temeau mai mult de el decât de înfățișarea bizară a lui Yorick. Lucia ținea pasul cu ei. Mai mică, mai îndesată, părea la fel de periculoasă. Se mișca grațios, făcând economie de gesturi, iar ochii ei pătrunzători scanau constant dintr-o parte în alta. Felul încrezător în care pășeau în urma lor dădea nașere unui ecou liniștitor.
Pe al treilea rând veneau două persoane cu mai puține arme, dar cu alte abilități utile. Dr. Ellen West știa mai multe despre criptozoologie decât orice altă persoană în viață. Mergea încruntată, ca de obicei, și avea o tunsoare nouă, opera singurului coafor din Tremawgan. Lângă ea se afla Sandy, cu rânjetul său obișnuit, îmbrăcat cu o jachetă și purtând șapcă. Yorick îl învinovățea pentru aproape orice, probabil pe nedrept, dar nu ar fi vrut să fie acolo fără el.
În minte i se derula coloana sonoră a filmului „Cel bun, cel rău, cel urât”. Știa în care dintre roluri l-ar fi pus lumea. Nu-i păsa. Soarta lui era departe de cele mai rele lucruri care se abătuseră asupra oamenilor de când potopul zoologic pusese capăt la ceea ce lumea considera civilizație. Întotdeauna privise cu condescendență filmele postapocaliptice – oameni plângându-se de sfârșitul civilizației și de cum resturile umanității erau reduse la o condiție jalnică, trăind de pe urma pământului, fără electricitate, fără internet. Aceasta fusese realitatea pentru o mare parte a populației multă vreme înainte de apocalipsă. Cel puțin acolo, în Tremawgan, mai exista un coafor.
– Toată lumea-i pregătită? strigă peste umăr.
Se auzi un cor de aprobări.
Yorick își continuă înaintarea spre marginea satului, pentru a înfrunta cea mai mare amenințare pe care o întâlniseră. Indiferent cum se termina, putea fi ultima lor misiune.
Un urlet înspăimântător îi întâmpină.
*
Ideea fusese bună: să găsească toate creaturile periculoase ce cutreierau Insulele Britanice, alungându-le treptat spre coastă. Să le captureze, dacă era posibil – transportându-le în grădini zoologice sau pe insule. Să le distrugă, dacă era necesar, ceea ce, în ciuda dimensiunilor unora dintre ele, se dovedea a fi singura opțiune, din cauza amenințării iminente la adresa oamenilor. Numeroase echipe porniseră din Midlands și trecuseră la treabă, doar pentru a descoperi că apăreau mai multe creaturi. Unele erau zburătoare și ajunseseră acolo prin propriile puteri; altele stătuseră ascunse în decorul sălbatic; câteva fuseseră, în mod evident, crescute și eliberate intenționat. Cornwall, extremitatea sud-vestică a Marii Britanii, ar fi trebuit să fie una dintre zonele căreia îi venea rândul la curățenie cândva, spre final. Yorick și echipa sa hotărâseră să călătorească la Capătul Lumii și să înceapă munca pornind în sens invers.
La momentul când își instalaseră tabăra pe coastă, nu mai primiseră vești de la Comisia pentru Anomalii Biologice din Anglia – presupusul lor angajator – de câteva săptămâni. Yorick suspecta că organizația era pe punctul să se închidă, la fel ca majoritatea celorlalte agenții guvernamentale și autorități centrale. Alte echipe lucrau în paralel în alte zone din Cornwall, eliminând orice creatură periculoasă din calea lor. Sau poate că abandonaseră treaba și reveniseră acasă, în sânul familiei. Și Yorick s-ar fi gândit la asta, dacă ar fi avut o familie la care să se întoarcă.
În prima săptămână în Cornwall, dădură peste câteva specii reintroduse, sau readuse la viață: castor, mistreț, linx, auroh. Creaturi naturale care, la modul general, nu prea erau periculoase. Din păcate, Yorick nu reușise să se apropie de niciuna dintre ele. De la transformarea sa, sălbăticiunile păreau să-l agreeze mai puțin decât oamenii obișnuiți. În mod deosebit i se păreau fascinanți castorii. În cea de-a șaptea zi de când erau acolo, ajunseră la un baraj făcut de acest animal pe un mic râu ce curgea din Bodmin Moor, o construcție fascinantă pe care Yorick o admiră vreme îndelungată. Câmpurile din jur fuseseră inundate parțial din cauza lui, dar, comparativ cu ceea ce se întâmpla în alte părți, era nesemnificativ. Castorii nu puteau fi văzuți cu mare ușurință, dar, după ce așteptă răbdător și tăcut, fu recompensat cu apariția din apă a unui cap ce-l fixă cu privirea înainte să se refugieze din nou sub suprafață.
Arkadi îi stătea alături, privind la fel de tăcut.
– În Belarus, eu ascuns în lac făcut de castor, șopti.
Yorick aprobă din cap, apoi reveni la drum. În afara capturării creaturilor periculoase, se ocupau și cu catalogarea noilor sălbăticiuni din Britania. Sandy rămăsese în Landcruiser-ul blindat. Cineva din echipă stătea întotdeauna în mașină, în caz că era nevoie de o evacuare rapidă. Îi așteptă pe Yorick și Arkadi, jucându-se cu o monedă pe care o arunca în aer. Yorick notă ceva pe tabletă, apoi o puse în buzunarul din spatele scaunului șoferului. Arkadi privea fix prin parbriz, fredonând ceva. Se aflau la marginea unui teritoriu potențial periculos. Monstrul din Bodmin fusese zărit de o duzină de ori de-a lungul unui deceniu: o felină imensă, neagră, posibil o panteră, ce hălăduia prin ținutul mlăștinos. Dacă era un lucru pe care putea paria Yorick, era acela că toate creaturile mitologice deveniseră realitate în ultimii ani. Fie că era vorba despre bioinginerie, tranlocare, ori ceva mai esoteric, ființele din coșmaruri și legende se transformaseră în unele adevărate.
Lucia și Ellen se întoarseră puțin mai târziu; erau încruntate.
– Ce-i? întrebă Yorick, atunci când Ellen deschise portiera.
– Ceva mare și negru, răspunse ea.
– Și rapid, adăugă Lucia.
Se răsuci ușor, pentru a-i face loc lui Ellen să ocupe bancheta din spate, apoi urcă și închise portiera, totul cu o singură mișcare fluidă.
– Felină? întrebă Yorick.
– Cred că da.
Ellen tastă ceva pe tableta ei.
– Fantastic, comentă Sandy, aruncând încă o dată moneda. Ați marcat-o?
– Nu, răspunse Lucia. Prea rapidă.
– Hmmm, fu singura replică a lui Sandy.
Porni motorul și-și continuară cercetarea pe drumul parțial inundat, împroșcând cu apă în jur. Toți se uitau cu mare atenție, dar nu mai observară niciun semn al presupusului Monstru din Bodmin.
Ajunseră în Tremawgan după-amiaza târziu. Satul ocupa o zonă înaltă, iar un grup mic de localnici curioși ieși din case pentru a vedea cine oprise în fața primăriei. Odată cu prăbușirea majorității posturilor de televiziune, o mașină plină de străini stârnea mult mai mult interes decât în anii precedenți.
Ca de obicei, Arkadi și Lucia coborâră primii. Gestul lor provocă obișnuitele încruntături și pași înapoi din partea privitorilor. Urmă Yorick, acompaniat de așteptatele icnete și strigăte mute. Ultimii coborâră Ellen și Sandy. După puțin timp, farmecul de băiat rău și poveștile gogonate îl ajutară pe acesta din urmă să țină mulțimea în palmă. Lui Yorick îi părea rău că talentul său nu se răsfrângea și asupra sălbăticiunilor.
Mai târziu, în timp ce mâncau plăcinte și cartofi prăjiți la local, un grup de copii se aciuă pe lângă ei, îndemnându-se unul pe altul să se apropie de Yorick. Acesta așteptă până când câțiva pășiră spre masă, apoi se răsuci și urlă:
– Sunt un căpcăun! Aaaaargh!
Felul în care îl imită pe Shrek îi făcu pe copii s-o ia la fugă țipând și râzând.
Un ins scund, roșcat, cu o meșă albă, li se alăturat pe când terminau de mâncat, prezentându-se ca fiind Tristan.
– Îs pe-aici de când mă știu, spuse cu mândrie. Dacă vreți s-aflați ceva despre Monstru, io-s omul potrivit.
– Fantastic! comentă Sandy. E exact ce ne trebuie: informații de la fața locului.
– L-ai văzut? întrebă Lucia în felul ei tăios.
– Păi, nu.
Arkadi termină de lins tacâmurile și le așeză jos cu un clinchet.
– Atunci de ce crezi că ești omul de care avem nevoie? continuă Lucia.
Fața lui Tristan deveni și mai roșie.
– Păi, sigur, știu totul despre el, răspunse, luând un șervețel și mototolindu-l.
Privi mâna strânsă și colțul roșu care se ivea din el.
– Adică știu unde a fost văzut și cine l-a văzut.
Desfăcu pumnul, iar șervețelul reveni la forma inițială.
– Într-o vreme, am fost administratorul grupului de discuții online Monstrul din Bodmin.
Sandy zâmbi, încurajându-l cu o înclinare a capului.
– Fantastic! repetă. Bei ceva?
Tristan aprobă entuziast din cap și începu să înșire o listă cu cidruri locale populare. Curând, dădeau pe gât pahare cu băuturi delicioase, în timp ce Sandy își nota locurile unde Monstrul fusese văzut cel mai des.
Arkadi își goli rapid halba și anunță că pleca să patruleze prin zonă. Nu era clar dacă se referea la arealul localului sau al satului, dar Yorick nici nu-și bătu capul cu asta. Nimic din ce se afla afară nu era mai înspăimântător decât Arkadi.
*
Yorick dormi bine în noaptea aceea, într-o cameră mică, dar confortabilă de deasupra localului. Urletele lugubre auzite pe parcursul nopții puteau să fi venit de afară, sau puteau să fi fost doar un vis.
Tristan reveni în timp ce se pregăteau să ia micul dejun, cu părul său rar, umed, pieptănat în șuvițe îngrijite. Sandy îl primi ca și cum ar fi fost important pentru reușita misiunii lor. Tristan deținea un Land Rover vechi, cândva albastru, și-i conduse cu entuziasm spre Bodmin Moor. Sandy îl însoți, cu Lucia pe bancheta din spate, având rol de supraveghetor. La volanul Landcruiser-ul, Yorick se simțea oarecum în siguranță. Arkadi părea să moțăie pe scaunul din dreapta, în timp ce, în spate, Ellen era ocupată cu tableta.
Merseră întâi la un mic pâlc de copaci unde se presupunea că Monstrul din Bodmin fusese văzut de mai multe ori, deși asta se întâmplase cu un deceniu în urmă. La aproximativ o milă de el se găsea o căsuță ruinată din piatră, probabil veche de peste un secol, unde dispăruseră doi excursioniști și unde fusese găsită odată o oaie moartă, eviscerată. Nu exista nimic care să sugereze că o creatură mare și periculoasă fusese, recent, în vreunul dintre cele două locuri.
Urmară apoi un traseu lung, sinuos, pe poteci accidentate și prin mlaștini, unde peisajul sinistru era întrerupt de aflorimente stâncoase, zone adumbrite și pâlcuri de arbuști. Arăta precum un loc unde nu ți-ai dori să te plimbi singur, indiferent dacă exista sau nu o felină mare în apropiere.
– Când a fost văzută creatura ultima oară? întrebă Yorick când se opriră pe un petic dezolant din mijlocul mlaștinii, unde vântul bătea cu putere peste iarba măruntă.
Tristan privi în zare, de parcă ar fi căutat răspunsul în acel peisaj pustiu.
– Greu de spus. Depinde dacă-i o mărturie verificată au ba.
– Verificată? ceru detalii Yorick.
– Păi, se răsuci Tristan spre el, îs verificări și verificări.
Ridică din umeri.
– Nici alea verificate n-au cine știe ce dovezi.
Lucia pufni, ironică.
– Asta nu-nseamnă că nu-s adevărate, adăugă grăbit Tristan.
Un țipăt înfiorător se auzi undeva, în depărtare. Chiar și distorsionat de vânt și de distanță, tot îi făcu pielea de găină lui Yorick.
– Ce-a fost asta? întrebă nerăbdător Sandy. Monstrul din Bodomin?
– Greu de zis, admise Tristan. Nu sună ca el.
Se întoarse să scruteze orizontul.
– Sună mai rău.
Dimineața era pe sfârșite, așadar mai aveau încă destul timp pentru căutări. Sandy îi trimise înapoi la mașini, iar Yorick petrecu următoarele minute urmând vechiul Land Rover al lui Tristan, în timp ce mesteca o bomboană mentolată.
Aproape se înecă atunci când mașina din față frână zgomotos, oprindu-se pe o creastă. Apăsă brusc pedala, oprindu-se foarte aproape de ea.
Înainte să-și revină din spaimă, Arkadi ieșise deja și ocolise cu pași grăbiți Land Rover-ul. Yorick părăsi și el mașina, mergând cu mai multă precauție, cu Ellen imediat în spatele său. Țipătul lugubru se auzi din nou, din față.
Li se alăturară celorlalți pe creastă.
Într-o adâncitură cu un diametru de vreo douăzeci de metri, unde iarba sârmoasă acoperea locul gol dintre colții de granit, zăriră o creatură mică holbându-se la ei. Era o felină, mai mare decât o pisică domestică, dar nicidecum unul dintre specimenele uriașe din legenda lui Bodmin. Avea blana neagră ca tăciunele, iar ochii păreau să strălucească într-o nuanță chilimbarie.
Tăcerea fu întreruptă de zgomotul camerei foto manuale a lui Tristan.
– S-ar putea să fie ea, își dădu el cu părerea și mai făcu o poză.
Felina țipă din nou; odată ce aveau sub ochi sursa sunetului, acesta nu li se mai părea așa de înspăimântător.
Din depărtare, se auzi ecoul unui alt urlet, mai profund. Felina se ridică pe cele patru labe și se răsuci, încercând să zărească ceva în zare. Dădu din coadă de câteva ori, apoi sări de pe bolovanul pe care stătea și se îndepărtă în fugă, dispărând dincolo de creastă.
– Sunt mai multe, observă Yorick.
– Ce spirit de observație ascuțit, comentă Sandy, îndreptându-și haina.
Tristan se juca cu camera foto.
Felina reapăru dincolo de creastă. Sări pe o stâncă proeminentă, ca orice pisoi jucăuș. Alți doi i se alăturară, la fel de puși pe șotii.
– Ce drăguț! zise Arkadi.
Un cap mult mai mare se ivi, urmat de un trup pe măsură. Negru, agil, cu gheare periculoase și ochi amenințători. Se uita urât la ei, scuipând furios.
– Mama nu-i prea bucuroasă să ne vadă, observă Sandy.
Mai multe capete răsăriră și o întreagă familie de feline se cocoță pe creastă. Fluturau nervoase din cozi și scuipau spre grupul de oameni.
– Cred, își dădu cu părerea Ellen, că ar fi mai bine să ne retragem, ca să nu părem o amenințare.
Yorick deja se îndepărta.
Felina adultă care apăruse prima – probabil mama lor – continuă să-i fixeze și să scuipe spre ei, până când coborâră de pe creastă și dispărură din vedere.
– Există vreo mărturie că-i vorba despre o întreagă familie? întrebă Yorick.
Tristan clătină din cap, atent la micul ecran de pe aparatul său foto.
– Din câte știu io, nu, răspunse, Din tot ce-am auzit pân-acum se zicea de-un singur animal.
– Atunci avem de-a face cu o infestare, concluzionă Sandy.
– Infestare? scutură Arkadi din capul său mare, pletos. Nu infestare. Prea drăguțe.
Lucia pufni și se răsuci pentru a scruta orizontul.
– Le poți marca pe toate? se interesă Sandy.
Lucia și Arkadi își verificară ostentativ puștile și muniția.
– Firește, confirmă Lucia.
Cei doi se furișară înapoi spre creastă, mergând aplecat și așezându-se pe burtă. Săgețile tranchilizante fură expediate într-o succesiune rapidă, fiind urmate de câteva mieunături neimpresionate.
– Marcate toate, raportă Arkadi în timp ce coborau cu spatele.
– Câte sunt în total? întrebă Sandy. Zece?
– Da, zece, tastă Ellen pe tabletă. Nu par să fie derivate din pantere. Colții și ghearele sunt prea mari.
– Așa-i.
Yorick nu mai văzuse de ceva vreme sălbăticiuni care să arate așa cum ar fi trebuit. Pentru el, totul începuse cu felinele – un tigru cu dinții sabie din Londra, urmat de o serie de alte feline nenaturale descoperite în diferite locuri. CABA creionase câteva modele despre unde și cum își făcuseră apariția numeroase creaturi exotice de-a lungul insulelor britanice, concluzionând că majoritatea felinelor proveneau din laboratoare ilicite. Nu era o teorie concludentă, dar lăsa loc ipotezei că, în vecinătate, se puteau afla alte exemplare supradimensionate.
– Am montat alarme care să ne avertizeze dacă se apropie de sat, îi informă Ellen în timp ce-și punea tableta în rucsac.
– Trecem de ele și vedem dacă putem depista pe unde au fost, spuse Sandy. Sau de unde vin.
Se înghesuiră înapoi în cele două mașini și ocoliră valea pe o circumferință largă, conducând încet pe terenul denivelat. Yorick era atent la pietrele proeminente și la gropile din pământ, în timp ce înaintau încet. După aproximativ douăzeci de minute, mașina din față opri brusc. Yorick parcă alături și scrută zona dinaintea lor, unde se afla o serie de stânci joase, una dintre ele având o culoare nisipie, în loc să arate ca granitul.
– Există aflorimente de gresie pe aici? întrebă.
– Nu, răspunse Ellen. E o movilă acoperită cu iarbă uscată.
În lumina difuză ce trecea prin nori era greu de spus cu certitudine. Lăsară jos geamul, pentru a vorbi cu ocupanții celuilalt vehicul.
Movila se mișcă.
Degetul lui Yorick îngheță pe butonul care comanda geamul.
– N-a fost niciun cutremur, nu?
– A fost o fiară mare de tot, observă Sandy din mașina lui.
Movila se mișcă din nou, iar o undă păru să-i traverseze coasta. O coamă uriașă apăru din spate, luminată pentru o fracțiune de secundă de razele soarelui.
Un tremur mișcă iarba, făcând anvelopele să vibreze.
– Aș fi preferat să fie un cutremur, afirmă Yorick.
Din peisaj se desprinse o porțiune imensă, expunându-se vederii. Yorick și-ar fi dorit să privească prin binoclu, ca să-l poată da la o parte și să vadă leul revenind la dimensiunea normală. Îl auzi pe Arkadi armându-și pușca.
– De ce? întrebă Sandy. De ce-i fac atât de mari?
Leul avea dimensiunea unui elefant.
– Fără motiv, mormăi Lucia de pe bancheta din spate.
– Exemplarul suprem? sugeră Yorick.
– Ăsta nu-i Monstrul din Bodmin, spuse Tristan.
Preț de câteva clipe, se holbară la imensa felină. Își scutura capul și se mișca în cerc, ca o pisică aflată în căutarea celei mai confortabile poziții pe canapea.
– Bine, spuse în cele din urmă Sandy. Trebuie să-l marcăm.
Arkadi coborî tiptil din Range Rover și pregăti pușca. Păru să-i ia o veșnicie până luă ținta în cătare. Apoi, dintr-o mișcare fluidă, trase și urcă înapoi în vehicul.
Yorick își aduse aminte de vechea sa profesie, cea de taxidermist. Cum ar fi putut să se ocupe de un animal de asemenea dimensiuni? Unde ar fi expus o astfel de creatură? Nimeni nu mai era interesat de animale de pluș – în viața reală existau mult prea multe ființe ciudate, minunate, alergând libere prin țară.
Ellen confirmă că microciparea funcționa; se retraseră cu grijă. Leul se răsuci și-i fixă cu privirea, dar fără a părea tulburat de prezența lor. Se așeză și păru să adoarmă.
Se opriră o jumătate de milă mai departe, unde nu puteau fi văzuți de felina uriașă.
– Cred, decretă cu emfază Sandy, că-i cazul să ne despărțim.
Ridică o mână și numără pe degete.
– Avem mai mulți Monștri din Bodmin, avem un leu gigantic. Cred, făcu el o pauză pentru a spori efectul dramatic, că în zonă se află un laborator genetic specializat în feline.
– Pe bune? murmură sarcastic Lucia.
Sandy o ignoră.
– Trebuie să terminăm cât mai repede de verificat zona, ca să ne lămurim cu ce avem de-a face, să concepem un plan și să vedem dacă găsim de unde pornesc toate.
Își sublinie punctul de vedere ținând ridicate trei degete. În general, era cel mai bine să fii de acord cu planurile lui. Fără să mai piardă timpul, cele două mașini plecară fiecare să exploreze o parte a regiunii.
În restul dimineții urmară drumurile marcate, traversară cursurile de apă, se împotmoliră prin mlaștini și supseră bomboane cu mentă. În cale le ieșiră o turmă de căprioare, o pereche de ponei sălbatici și câteva păsări răpitoare, indicând prezența unui prădător invizibil călătorilor.
Sandy transmise prin radio că dăduseră peste un tigru cu dinți sabie. Părea foarte mândru. Era primul depistat după ce originalul fusese găsit în Londra. Yorick se întrebă cum mai arăta capitala în zilele acelea. O metropolă sufocată de monștri? Sau ultimul bastion al civilizației, protejat cu garduri de sălbăticiunile ce mișunau pe autostrada M25? Din ce auzise, un plesiosaur se scufundase în Tamisa și provocase haos în zona docurilor.
Trecură pe la local, de unde-și luară sandviciuri cu șuncă și muștar și ceai. Muștarul era foarte iute.
– Nu știu dacă mai are rost, comentă Ellen în timp ce mesteca.
– Să aibă rost? întrebă Yorick.
– Să încercăm să le oprim.
Gesticulă cu mâna în care ținea sandviciul, arătând împrejur.
– Oamenii o să continue să le creeze. E clar că se-nmulțesc.
Ciuguli o bucată de coajă.
– Poate e mai bine să trăim cu ele.
– Eu trăiam cu chestii mai nasoale, aprobă Arkadi.
Ellen ridică din umeri.
– Poate mă-ntorc la Muzeul de Istorie Naturală.
– Cred că-i mai sigur, observă Yorick.
El însuși ar fi constituit un element valoros la o expoziție. Primul și, probabil, singurul om transformat în ceva ce semăna cu un căpcăun, datorită unei alge modificate genetic. Ellen scăpase de contaminare, probabil pentru că-i ajunsese doar pe piele, în timp ce Yorick căzuse de mai multe ori în mlaștinile din Norfolk și luase câteva guri de apă contaminată cu substanța respectivă.
– Nu-i asta, replică Ellen. Bine, este, dar ideea e că… Făcu o pauză, se încruntă, apoi continuă: Ideea e că nu am experiență în munca de teren. Aș fi mai folositoare la muzeu, notând totul.
Yorick luă o ultimă înghițitură de ceai.
– S-ar putea să ai dreptate.
– Cum numești felina zburătoare? întrebă Arkadi.
– Habar n-am, recunoscu Yorick, apoi oferi replica obișnuită la o glumă despre care știai că avea să fie proastă. Cum se numește?
Ellen deschise ușa și sări afară.
– Un grifon! strigă, cu orice urmă de fatalism dispărută din glas.
Yorick se înclină în față ca să vadă mai bine prin parbriz. Surprinse silueta unui mamifer cu patru picioare, ce zbura pe deasupra lor cu ajutorul unor aripi uriașe, ca de vultur. Se repezi afară din mașină ca să vadă mai bine.
Stăteau tustrei unul lângă altul, privind creatura magnifică ce se rotea în înalturi, bătând puternic din aripi. Trupul leonin, terminat cu un cap uriaș, de pasăre, se îndepărtă de ei, privind suveran de sus.
– Pur și simplu superb! îl admiră Ellen.
Arkadi se trezi prea târziu să-și ia pușca. Oftă.
– Prea departe, concluzionă.
Îl urmăriră dispărând în zare.
*
Mai târziu, după-amiaza, se adunară cu toții la local și-și comparară observațiile printre cești de ceai și cafea. Sandy se lăuda cu smilodonul și-i certa pe ceilalți pentru că pierduseră urma grifonului. Tristan se dusese acasă să actualizeze manuscrisul la care lucra: Ghidul Complet al Monstrului din Bodmin.
Era cald și plăcut în local, după o zi petrecută pe coclauri.
– Știm dacă celelalte echipe au rămas în proiect? întrebă Yorick, căruia fatalismul de mai devreme al lui Ellen îi dăduse o stare de inutilitate. Adică, putem spera să-i adunăm laolaltă?
–Vrei să băgăm duhul înapoi în lampă? spuse Sandy. Cine știe?
Le oferi zâmbetul său larg, molipsitor.
– Eu, cel puțin, mă distrez pe cinste.
Yorick nu se putu abține să-i zâmbească, la rândul său.
– Da, cam asta facem cu toții.
Ellen butona tableta.
– Panterele par să-și aibă culcușul cam pe unde le-am văzut, spuse. Înseamnă că mai sunt suficiente vietăți pe care le pot vâna.
Părea obosită.
– Presupun că, atunci când vor rămâne fără mâncare, își vor extinde teritoriul.
– Cum stăm cu leul din Nemeea? întrebă Sandy.
– Din Nemeea? se încruntă Yorick.
– Da, explică Sandy. L-am botezat după leul uriaș din cele douăsprezece munci ale lui Asterix.
– Cele douăsprezece munci ale lui Hercule, îl corectă Lucia.
– Hercule să fie. Important e că se potrivește.
Ellen se uită la ecran.
– Leul cu care s-a luptat Hercule nu era uriaș. Avea blana impenetrabilă.
– Ești sigură?
– Foarte. Creaturile mitologice sunt domeniul meu de expertiză.
– Ah, comentă Sandy, rotindu-și ceașca de cafea. Dar tot îmi place numele.
Ellen scutură din cap și verifică din nou ecranul.
– Leul și tigrul cu dinți sabie s-au apropiat de sat, spuse.
– Un atac? sări Arkadi în picioare, precum un câine de pază.
– N-aș prea crede, comentă Ellen. Până acum, n-am văzut nicio dovadă că ar coopera sau că ar fi controlați.
Arkadi rămase în picioare, cu ochii țintă la geam.
– Merg să verific, spuse.
Lucia dădu ochii peste cap și reveni cu atenția la cafeaua rămasă pe fundul ceștii.
– Instalați un sistem de alarmă! ordonă Sandy. Cu un perimetru de o milă pornind de la marginea satului.
– Am făcut asta deja.
– Bun. Merg să văd dacă pot lua legătura cu vreunul dintre celelalte grupuri.
Yorick îl urmări plecând și se întrebă cât de tare îl rodea pe Sandy lipsa comunicării cu cartierul central, sau cu oricine din zonă.
*
În următoarele trei zile desfășurară alte acțiuni de prospectare în zonă. Tristan nu li se mai alătură – fiind, după cum se părea, ocupat. Ellen rămase acasă în cea de-a treia zi, pretextând o durere de cap, dar, în realitate, arătând ca o persoană lipsită de motivație. Și Yorick începea să resimtă starea respectivă – una de plictiseală, un sentiment că n-ar fi câștigat nimic dacă ar fi urmărit și capturat respectivele creaturi. Nu mai aveau unde să le trimită, nu mai existau anexe securizate, ori grădini zoologice echipate corespunzător. Combustibilul se procura tot mai greu, așa încât petrecură mult timp explorând pe jos. Fusese adusă în discuție relocarea lor pe Insula Wight sau pe Anglesey, spre groaza locuitorilor de acolo. Mai existau și alte insule, mai mici, de-a lungul coastei, dar a le expedia acolo – pe cele ce nu puteau zbura, cel puțin – ar fi semănat cu o condamnare la moarte pentru majoritatea. Aveau să se vâneze unele pe altele, sau să vâneze toată prada disponibilă în spațiul mic avut la dispoziție, apoi să moară de foame. Lui Yorick îi plăcea să creadă că încercau să se comporte cât mai omenește posibil, dar, decât acel viitor, mai bine le împușcau când ajungeau în bătaia armelor. În unele cazuri, n-avuseseră de ales – giganticul crocodil preistoric ce hălăduia în mlaștinile din Norfolk măcelărise mai multe turme de animale, ba atacase și câțiva localnici înainte să fie vânat. Poate că fauna sălbatică a Britaniei – și a celei mai mari părți a Europei – se întorcea la perioada preistorică, dar omul modern era echipat să-i facă față.
Plouă în cea mai mare parte a nopții următoare, precum și în dimineața de după, așa încât Yorick și ceilalți deciseră să nu plece la prima oră. Ploaia se liniști pe când terminau micul dejun, iar cerul cenușiu începu să se lumineze, cu soarele străduindu-se să penetreze stratul de nori. În aer se simțea miros de șuncă și de cafea.
Tableta lui Ellen bipăi.
– Ce-i? bolborosi Sandy, cu gura plină.
– Alertă de proximitate, spuse Ellen, studiind ecranul, cu sprâncenele pensate arcuite.
– Cine-a apărut?
– Toți.
Îi privi pe cei prezenți.
– Panterele. Leul din Nemeea – renunță la argumentație, adoptând numele dat de Sandy bestiei uriașe – și smilodonul.
– Grifonul nu?
Ellen ridică din umeri. Îl mai văzuseră de două ori, rotindu-se în zare, dar nu ajunseseră niciodată suficient de aproape ca să-l microcipeze.
– Mai bine mergem să verificăm, le spuse Sandy Luciei și lui Arkadi.
Un minut mai târziu, cei doi ajunseseră deja afară.
Sandy continua să se lupte cu pâinea cu șuncă și ou.
– Se îndreaptă încet încoace, îi informă Ellen. Par destul de grupați.
Sandy își curăță farfuria și puse jos tacâmurile cu aerul cuiva pregătit.
– Să mergem! comandă.
Până-și luară vestele pe ei și ieșiră afară, Lucia și Arkadi se întorceau deja, mergând pe șosea. Tristan se grăbea să traverseze ca să li se alăture.
– Am auzit că-i rost de acțiune, spuse.
– Vin încoace, confirmă Arkadi când ajunse lângă ei.
– Nu pare ceva organizat, observă Lucia. Se plimbă, nu atacă.
– De ce vin încoace? întrebă Yorick.
– Inundații, explică Lucia. Merg spre zonele mai înalte.
– Posibil să fie așa, aprobă Tristan.
Lucia mimă pe tăcute „posibil”, apoi pufni.
– S-ar putea ca râurile să fi rupt malurile după ploaie. Există multe zone unde terenul e plat.
Alți localnici ieșiră din case ca să vadă ce se petrecea.
– Atunci nu trebuie decât să le distragem atenția, concluzionă Sandy.
– Să distragem atența unui leu? își plimbă Yorick privirea pe deasupra micului grup. Ei bine, dacă cineva poate s-o facă, noi sunem ăia.
Nu-și doreau să procedeze precum în filme și să confrunte creatura masivă în mijlocul satului, într-o luptă pe viață și pe moarte ca să salveze sătenii în timp ce distrugeau jumătate din case.
– Așa te vreau! rânji Sandy, apoi se răsuci spre Tristan. Spune-le tuturor să stea în case și să se ferească de felinele mari. Mă bazez pe tine, încheie, așezându-și palma pe umărul lui.
Se auzi un țipăt dinspre un tânăr de vizavi ce privea în sus. Figura inexpresivă a grifonului își făcuse apariția deasupra.
Tristan începu să le strige localnicilor să se adăpostească, în timp ce Yorick se răsuci în direcția din care tocmai veniseră Lucia și Arkadi. Fără să mai aștepte alt discurs din partea lui Sandy, porni în fruntea tuturor spre marginea satului.
*
Nu departe de Tremawgan, unde drumul era parțial năpădit pe margini de vegetație, iar bălțile se întindeau pe asfalt, îl zăriră pe leul cel uriaș. Se plimba tacticos în depărtare, clătinându-și capul înainte și înapoi. Părea să vină spre ei pe șosea.
– Unde-s panterele? întrebă Yorick.
– Vreo sută de metri mai la stânga și cam tot pe-atât în spate, replică Ellen.
– Și tigrul cu dinții sabie? completă Sandy, încercând să preia din nou controlul.
– La vreun kilometru-n urmă.
Grifonul se înălță și țipă spre leul din Nemeea. Răgetul acestuia făcu pământul să tremure.
– Lucia, vezi dacă poți alunga panterele, ceru Yorick.
– Sigur, confirmă ea și se îndepărtă alergând.
Grifonul dădu câte ture în aer, apoi se îndreptă spre ei. Arkadi ridică pușca și ochi. Creatura zburătoare trecu razant pe deasupra leului, care scutură iritat din cap. Arkadi trase.
– L-am nimerit, anunță,
– Bun, aprobă Sandy. Dar acum știm oricum unde e.
Se oprise și scosese din buzunar o monedă, pe care o arunca în aer în timp ce vorbea.
Leul gigantic părea concentrat asupra grifonului și înainta mai repede, cu ochii fixați pe cer.
– Trebuie să-l oprim înainte să intre în sat, opină Sandy.
Arkadi aruncă pușca cu săgeți și o așeză pe umăr pe cea semiautomată.
– Îmi pare rău, pisicuță! spuse.
O pală de vânt anunță întoarcerea grifonului. Se repezi spre leu, cu ghearele rășchirate. În ultima secundă, acesta se lăsă pe membrele din spate și-l lovi cu laba sa uriașă. Un răget teribil cutremură locul, urmat de izbitura grifonului de pământ. Se rostogoli, țipând, într-un nor de pene ce zburau care-ncotro.
Leul din Nemeea se răsuci spre el și se ghemui, urmărindu-l cu atenție cum se pune pe picioare. Grifonul își desfăcu lent aripile, încercând să dea impresia că era mai mare, și-și deschise ciocul, slobozind un țipăt. Leul atacă și cei doi dispărură într-un amestec de blană, pene și stropi de apă.
Din stânga se auzi detunătura unei puști; era Lucia încercând să sperie panterele.
În dreapta se mișca ceva. Yorick răsuci capul și văzu înfricoșătorul smilodon strecurându-se spre ei, decis să ia masa în timp ce competitorii săi erau ocupați cu alte lucruri. Nu se mai simțea la fel de speriat ca atunci când văzuse prima dată la Londra o creatură atât de sălbatică și periculoasă. De atunci, se temuse de suficient de multe ori pentru viața sa.
Leul și grifonul se despărțiră și se ridicară, privindu-se, urlând unul la altul. Unul dintre ochii creaturii zburătoare nu se mai deschidea bine. Coastele leului erau decorate de urme lungi, adânci, de gheare.
Yorick îi atrase atenția lui Arkadi asupra tigrului cu dinți sabie,
Lucia se apropie alergând dinspre stânga.
– Toată gălăgia asta le-a speriat, spuse.
Smilodonul atacă.
Arkadi trase, dar felina își continuă alergarea de parcă nu pățise nimic. Se repezi asupra atacatorului, trântindu-l la pământ, apoi rămase nemișcată.
Focul de armă destrămă vraja luptei dintre cele două fiare. Atât grifonul, cât și leul din Nemeea, întoarseră capetele ca să vadă despre ce era vorba.
Yorick îl zărea pe Arkadi ieșit pe jumătate de sub smilodon, plin de sânge, cu fața în jos și un braț întins.
– Panterele se-ndepărtează-n fugă, îi informă Ellen. Instinct matern, presupun.
Lucia descrise un arc de cerc cu arma ei semiautomată, ținând în bătaia ei cele două fiare care-i priveau.
Sandy se aplecă asupra lui Arkadi și-l scutură.
– Cred că-i bine, spuse.
Lui Yorick i se păru ciudat ceea ce ajunsese să fie considerat „bine” în zilele acelea.
Leul și grifonul păreau să calculeze dacă era mai importantă o victorie, sau o masă. Cea din urmă câștigă și creatura zburătoare țâșni. Lucia o luă în cătare, dar fiara era incredibil de rapidă. Se repezi la Lucia într-un simulacru de zbor și cădere, cu aripa zdrelită aruncând-o într-o spirală descendentă. Se înfipse în pământ, iar lovitura aripilor îi năuci pe toți. Yorick se trezi trântit pe jos. Se rostogoli, apoi se ridică într-o rână, la timp pentru a vedea grifonul pornind ezitant spre sat, cu Lucia în gheare.
Ellen căzuse pe o parte, iar Sandy sări de lângă tigrul cu dinți sabie pentru a vedea dacă avea ceva. Înlemni când își dădu seama că leul cel uriaș galopa spre el.
Yorick luă o piatră mare și-o aruncă spre fața creaturii. Aceasta îl ignoră, apropiindu-se de Sandy. Îl dădu la o parte cu o lovitură de labă, apoi își concentră atenția asupra lui Ellen, care zăcea în continuare nemișcată. O amușină ca pe o bucățică delicioasă de la micul dejun.
Yorick se ridică și o luă la fugă spre el, urlând. Văzuse asta la televizor, cândva, deși nu mai știa dacă se aplica și la lei.
Din spatele lui se auzi o detunătură. Leul ridică privirea și-l fixă. Apoi își încreți botul, iar ochii i se îngustară.
Yorick se opri, întrebându-se care era pasul următor al planului său.
Spre surpriza tuturor, leul deschise gura și scoase un răget. Dădu capul pe spate, făcu un pas în spate, încă unul, apoi, brusc, se răsuci și se îndepărtă în fugă.
Ellen se ridică încet în capul oaselor.
– Trebuie să inventăm un termen, își dădu cu părerea. Opusul magnetismului animal.
Yorick zâmbi și se lăsă să cadă pe jos. Leul se făcu nevăzut. Sandy veni spre ei, șchiopătând, ud și răvășit.
– Ajutați-mă cu Arkadi, le ceru.
Împinseră tustrei smilodonul, eliberându-l pe uriaș de sub el. Sângele părea să aparțină creaturii doborâte.
– Lucia? întrebă Yorick.
– Să mergem după ea, propuse Sandy, și să aducem ajutoare pentru Arkadi.
Șontâcăiră spre sat. Tristan le ieși în întâmpinare.
– Ai vreo veste despre Lucia? ceru informații Yorick când ajunse suficient de aproape.
– E la local, răspunse Tristan.
– Tipic, bombăni Sandy.
Alți săteni ieșiră din case în timp ce cei trei șchiopătau prin fața lor, urmându-l pe Tristan. Acesta trimise patru bărbați să-l aducă pe Arkadi, apoi le arătă localul. Mare pare a acoperișului lipsea, iar dintre ruine se ridica o aripă uriașă. Ferestrele erau sparte, iar peretele lateral avea ditamai gaura.
Yorick împinse ușa înțepenită în cadrul deformat. Grifonul zăcea mort după căderea neelegantă prin acoperiș, cu sângele negru scurgându-se din câteva răni de glonț. Lucia stătea pe podea, sprininită de resturile barului, cu o sticlă de vodcă în mână.
– Pune-l pe răboj, spuse.
Era palidă, iar mâna dreaptă îi atârna pe lângă corp.
Yorick se așeză lângă ea. Femeia îi întinse băutura. Bărbatul luă o înghițitură zdravănă.
– Bună, oftă el.
– Da, admise ea. Așa am fost.
Din spatele tejghelei se iți un cap precaut. Văzând că avea clienți, barmanul se întorsese în clădirea ruinată. Scoase de undeva un set de pahare întregi și turnă un rând de brandy.
– E bun în situații de șoc, explică, luând și el o gură.
Ușa se deschise, iar Arkadi își făcu apariția sprijinit de doi localnici.
– Unul dublu pentru mine! ceru.
Ellen verifică tableta, care acum avea ecranul crăpat.
– Ceilalți se îndepărtează, îi informă.
– Bine, comentă Yorick.
N-avea niciun chef să plece în urmărire.
*
În noaptea aceea, localnicii îi cazară în casele lor. Yorick dormi într-o cameră roz-unicorn cu suficiente steluțe și sclipici cât să decoreze Calea Lactee. În dimineața următoare, ajutară la îndepărtarea cadavrului grifonului din local, iar barmanul îl redeschise imediat, chiar dacă acoperișul lipsea.
Cei cinci luară prânzul în bar.
– După-amiază, luăm urma leului din Nemeea, îi anunță Sandy când terminară.
– Eu nu vin, îl informă Ellen. Mă-ntorc la Londra, la muzeu. A zis Tristan că mă duce el. Are ceva-ntâlnire cu un editor, ridică ea din umeri.
– Vin cu tine, se oferi Arkadi. Apăr. Vizitez persoane în Londra. Alte locuri.
Cu fiecare vorbă a lor, fața lui Sandy devenea tot mai posacă.
– Și voi doi?
– Sincer, habar n-am ce-o să fac, recunoscu Yorick.
– Ai un dar, indică Sandy spre pielea lui verde. O perspectivă unică.
Lucia era lovită și zgâriată în urma zborului ratat și a prăbușirii prin acoperiș. Chiar dacă nu i se rupsese, brațul îi era imobilizat într-o fașă.
– Cred că mă desfac în bucăți, spuse.
– Ei bine, zise Sandy, pornesc într-o jumătate de oră. Creaturi de urmărit, lumea de salvat, știți voi.
Yorick ieși să ia o gură de aer – mai mult decât primea prin acoperișul spart. Arkadi îl urmă, șhiopătând, și-i strânse mâna. Ellen făcu la fel, cu neașteptat de multă căldură. Se îndepărtară amândoi, ducându-se spre Tristan.
O jumătate de oră mai târziu, se auzi huruitul unui motor, iar Landcruiser-ul apăru din parcarea aflată în spatele localului. În vehicul se afla doar Sandy.
Yorick oftă. Se urni fără chef și se urcă pe locul din față. Sandy îi făcu un semn din cap, de parcă ar fi fost o zi normală de lucru.
Lucia ieși din local, cu echipamentul în cârcă, și se cățără cu grijă în partea din spate a vehiculului.
– Sunteți gata? întrebă voios Sandy.
– Presupun, răspunse Yotick. Ce să facem altceva?
– Așa vă vreau! comentă Sandy.
Băgă mașina în viteză și porni să străbată ținutul.
traducere de Lucian-Dragoș Bogdan
