Breach (2020) pornește de la un concept familiar: omenirea este decimată de o plagă, iar ultimii supraviețuitori fug spre o „Nouă Lume” într-o navă interstelară. În acest spațiu închis, un parazit extraterestru se infiltrează și începe să transforme membrii echipajului în creaturi violente, folosindu-le trupurile pe post de „costume” organice. Deși premisa are potențial, execuția rămâne superficială și previzibilă. Filmul preferă să bifeze clișeele genului în loc să construiască tensiune sau atmosferă.
Bruce Willis, în rolul lui Clay, pare să joace pe pilot automat, cu o prezență minimă și un interes scăzut pentru material. Nu poți să nu remarci lipsa lui de implicare și faptul că filmul pare construit în jurul apariției sale, fără ca aceasta să aducă greutate reală poveștii. Știm astăzi că Bruce Willis nu mai este cel din seria Die Hard! Personajul principal, Noah (Cody Kearsley), este un tânăr stowaway care încearcă să-și protejeze iubita aflată în criostază. Din păcate, evoluția lui este schematică, iar dinamica dintre personaje rămâne plată.
Regia lui John Suits mizează pe ritm alert, dar nu reușește să creeze suspans autentic. Efectele speciale sunt adesea considerate „bargain-basement”, cu secvențe de acțiune și CGI care par desprinse din producții low-budget ale anilor 2000. Scenele de groază, deși uneori amuzante prin exagerare, nu ating niciodată intensitatea filmelor pe care le imită.
Criticii au fost aproape unanim negativi: Screen Rant notează că filmul are „momente de fun de serie B”, dar este „complet derivativ și lipsit de atmosferă”. Rotten Tomatoes îl descrie ca „un rehash neispirat al ingredientelor clasice SF-horror, fără aromă proprie”. Este o imitație a acestor filme, făcută parcă din plictiseală de Suits. Mai multe publicații i-au acordat 1/5, criticând dialogul, efectele și lipsa de originalitate.
Breach (2020)
Breach este un film pentru cei care caută un SF-horror de serie B, grotesc, cam de calibrul faimosului film prost dat ca exemplu de film atât de prost încât e bun: „Atacul oamenilor-ciupercă”, cu acțiune simplă și exagerări intenționate sau nu. Nu oferă profunzime, nu inovează și nu impresionează vizual, dar poate fi o vizionare „de sâmbătă seara” dacă ai chef de ceva ușor, zgomotos și imperfect. Pentru fanii lui Bruce Willis, filmul poate fi o curiozitate; pentru restul, o producție care nu reușește să se ridice la nivelul clasicilor pe care îi imită. Un film care nu doar că nu trebuie așteptat, trebuie evitat cu o eleganță demnă de instinctul de supraviețuire.
Premisă: O navă spațială, un virus, ultimii oameni, un monstru. Sună ca începutul unui SF decent. În Breach, e începutul unei dezamăgiri lente, ca atunci când îți dai seama că „promoția” era doar ambalajul.
Bruce Willis joacă aici cu aceeași energie cu care ai apăsa pe un întrerupător defect. E prezent fizic, dar spiritual pare că a plecat pe altă navă, una unde nu există scenarii scrise în grabă și efecte speciale făcute cu bugetul unui afterschool.
Creaturile arată ca niște resturi de latex rămase de la un film horror din 1998. Dacă intenția era să pară grotești, au reușit — dar nu în sensul dorit. Mai degrabă grotești în sensul „cineva a lipit plastilină pe un cascador și a zis că e alien”.
Regia e un fel de „hai să filmăm repede, că se închide locația”. Scenele de acțiune sunt montate ca un videoclip de fitness făcut de cineva care nu știe să folosească Premiere. Suspansul? Inexistent. Tensiunea? Doar în privirea spectatorului care se întreabă cât mai durează.
Dialogurile sunt atât de plate încât ai putea să le folosești ca masă de ping-pong sau de biliard, fără bile și fără faimoasa cue ball. Personajele vorbesc ca și cum ar citi instrucțiuni de montare a unui dulap, dar fără șuruburile necesare.
Filmul încearcă să fie Alien. Reușește să fie Alien (Bruce Willis)… dar fără talent, fără buget și fără motiv să existe.
Breach nu e un film prost în mod memorabil. E prost în mod banal. Prost în mod leneș. Prost în mod industrial, ca un produs făcut doar ca să existe, nu ca să fie văzut. Ca un șampon pe care mi l-aș cumpăra ca să-l am la masă, pe post de ketchup.
Dacă vrei să-l vezi, fă-o doar ca exercițiu antropologic: „Așa arată un film când nimeni nu mai are chef.” Sau nimeni nu se uită. Eu m-am uitat. Mai bine mă urcam în tramvaiul 7.
