Lyndon Hardy este fizician și scriitor în genul fantasy, nativ din Los Angeles, de care n-aș fi auzit dacă nu prindeam, în liceu, dragoste de Megadeth – Five Magics, de pe Rust in Peace (1990), fiind inspirată de sistemul magic al lui Hardy.
Master of the Five Magics (1980, Del Rey)
Maestrul celor Cinci Magii (Master of the Five Magics – 1980, Del Rey) deschide seria și reușește, narativ și stilistic, să bifeze toate clișeele fantasy ale anilor ’80. Eroul romanului, Alodar, este un tipic underdog – moștenitor al unei familii nobile căzute în dizgrație și practicant începător al taumaturgiei, cea mai prost cotată dintrele cele Cinci Magii. Scopul lui în viață este să obțină mâna Reginei și să-și spele, astfel, numele familiei.
Așadar, primul capitol îl găsește pe Alodar într-o fortăreață asediată, împreună cu Regina și anturajul ei. De notat, numele Reginei este irelevant – e blondă, frumoasă, isteață, relativ vanitoasă și dorită de toată lumea – cu asta se termină tot ce trebuie să știe cititorul despre ea, iar aici se limitează și caracterizarea ei în cele peste trei sute de pagini ale romanului. Aceeași regulă de arhetip se va aplica, cu strictețe, și celorlalte personaje.
Revenind, prin ingeniozitate și perseverență, Alodar reușește să-i scoată pe toți din încurcătură, iar meritele sale sunt imediat furate de Fiul Căpitanului, care capătă, cu această ocazie, și titlul oficial de pețitor. Următoarele capitole joacă un scenariu oarecum similar – Alodar descurcă o situație complexă, iar meritele sunt preluate de un antagonist, care se alătură, astfel, numărului crescând de pețitori.
Repetitivitatea și monotonia ar părea inevitabile, într-o arhitectură literară de asemenea manieră. Aici, însă, trucurile lui Hardy încep să care edificiul în spinare. Fiecare capitol îi oferă lui Alodar (și cititorilor) șansa de a descoperi una dintre cele Cinci Magii. La drept vorbind, nu există alt motiv serios pentru a citi romanul, în afară de sistemul magic creat de Hardy – dar răsplata este pe măsură.
Pe scurt, universul este guvernat de șapte legi fundamentale, grupate în Cinci Magii.
Taumaturgia (Thaumaturgy în original) are la bază Principiile Simpatiei (similarul produce similar) și Contagiunii (cândva împreună, mereu împreună) iar, utilizându-le, practicanții pot efectua operațiuni la scară mare, manipulând o simulare în miniatură – cum ar fi transportul prin levitare al unor bușteni, mișcând doar așchii din ei. Utilitățile taumaturgiei includ și aplicații militare (redirecționarea proiectilelor), de agricultură (înmulțirea recoltelor prin simularea creșterii unui singur spic) sau medicale (transmutarea unui material anorganic în grefă umană). Practic, taumaturgii sunt tehnicienii universului lui Hardy.
Alchimia (Alchemy) lucrează cu Doctrina Semnelor – atributele exterioare reflectă puterile interioare. Combinând substanțe, formule secrete și apelând la favorurile sorții, alchimiștii creează poțiuni și unguente cu proprietăți din cele mai variate. Manopera lor variază de la întregi uzine, care toarnă pe bandă rulantă poțiuni mediocre, dar cu șanse mari de reușită în procesul de producție, până la laboratoare clandestine, unde vreun alchimist disperat repetă, de sute de ori, același proces obscur, sperând la obținerea unei licori potente.
Magia (Magic) dă naștere unor obiecte cu proprietăți supranaturale, indestructibile și eterne (Maxima Persistenței – perfecțiunea este eternă), prin efectuarea de ritualuri complexe, ce se pot întinde pe zeci de ani. Așadar, magicienii se adună în bresle, a căror putere economică poate duce la capăt pașii necesari pentru obținerea acestor artefacte. Ritualurile se bazează pe atribuirea de valori matematice pentru fiecare acțiune posibilă (întinderea unui arc, deschiderea ochilor unui dragon, etc.) iar înșiruirea acestora în ordinea și la momentele potrivite este esențială… un ritual început în urmă cu zece ani poate fi complet distrus dacă se suflă în trompeta greșită sau dacă nu se așteaptă momentul ideal al unei nopți cu lună plină.
Practicanții artei Fascinației (Sorcery), apelează la Regula celor Trei (de trei ori spus, o dată înfăptuit) pentru a citi viitorul, crea iluzii complexe sau pentru a pune stăpânire asupra altei persoane, dacă pot menține contactul vizual cât timp recită, de trei ori, formula secretă. Rolul lor variază de la artiști la spioni și operatori militari, privirea lor fiind temută de-a lungul și de-a latul continentului. Arta Fascinației îi condamnă la vieți izolate și, deseori, chinuite… fiecare recitare consumând câte puțin din energia vitală a practicantului.
Într-un final, Vrăjitoria (Wizardry) este, tehnic, cea mai simplă dar și cea mai periculoasă dintre cele Cinci Magii, practicanții ei lucrând prin invocarea demonilor. Aceștia sunt atrași prin intermediul flăcărilor (Legea Ubicuității – focul pătrunde totul) iar, odată stabilită legătura, are loc o înfruntare mentală cu două posibile rezultate – ori demonul este supus de către vrăjitor, ori acesta devine sclavul demonului (Legea Dihotomiei, dominație sau supunere). Demonii sunt ființe cu puteri metafizice, capabili să deschidă porți către alte lumi (un element central în a treia carte din serie) și să opereze schimbări la nivele fundamentale ale materiei și legilor fizicii. Vrăjitorii care stăpânesc demonii cei mai puternici devin, astfel, adevărați zei pe câmpul de luptă. Pe de altă parte, aceste ființe duc existențe nesfârșite și monotone iar imediat ce reușesc să subjuge un vrăjitor mai slab, îl supun, pentru amuzament, la chinuri inimaginabile.
Revenind la povestea lui Alodar, este satisfăcător de citit cum iese, ingenios, din fiecare încurcătură, manipulându-și inamicii, folosindu-se de legile prestabilite sau aplicând principiile uneia dintre magii pentru a rezolva o problemă ce ține de sfera alteia – cum ar fi, de exemplu, activarea taumaturgică a producției alchemice, pentru a lucra, simultan, mai multe poținui.
De asemenea, sunt fericit să spun că, în a doua jumătate a cărții, povestea își pierde caracterul repetitiv, iar acțiunea se concentrează pe adevărata miză – invazia demonică și profeția care îl va încununa pe Alodar drept (spoiler) Maestru al celor Cinci Magii, destinat să salveze lumea.
Merită menționat că înfruntarea finală, dintre armata oamenilor și forțele demonilor, se ridică peste așteptări și cochetează, chiar, cu nișa de suprarealism și psihedelic a genului. Aceste ultime elemente se vor consolida, cu succes, în cărțile următoare.
Secret of the Sixth Magic (1984, Del Rey)
Secretul Celei de-a Șasea Magii (Secret of the Sixth Magic – 1984, Del Rey) îi urmărește pe Jemidon și Delia, două personaje, ambele la rock bottom-ul respectivelor vieți, care ajung îmbârligate în conspirațiile lui Melizar – o ființă misterioasă și rece (la propriu), capabilă să manipuleze însăși legile fundamentale care guvernează cele Cinci Magii.
De la început, trebuie afirmat că Secretul Celei de-a Șasea Magii este superioară primei cărți din toate punctele de vedere. În cei patru ani de la debut, Hardy și-a rafinat talentul, îmbunătățind caracterizarea personajelor (nu cu mult, dar suficient), cât și arhitectura poveștii – îmbrăcând, acum, forma de adventure/mystery. Melizar este mereu cu un pas înaintea eroilor iar, pe unde trece, lasă în urmă haos și discordie – pe care, apoi, protagoniștii sunt nevoiți să le corecteze (de exemplu, alterarea legilor Magiei prăbușește economia unui întreg oraș, fiind bazată pe monede fermecate).
În același timp, Jemidon trebuie să rezolve, treptat, misterul puterilor lui Melizar – a Șasea Magie, pe care acesta pare să o stăpânească. Aici se află punctul în care opera lui Hardy strălucește cel mai tare. După ce a petrecut o carte întreagă construindu-și sistemul magic, Hardy nu se teme să îl întoarcă, acum, cu susul în jos, mulțumindu-se nu numai să găsească utilizări ingenioase ale celor Cinci Magii originale, mergând până la a le schimba cu totul, obținând noi combinații și efecte.
Dacă, narativ, cele două cărți sunt aproape independente (Alodar are un mic cameo, la fel și în a treia carte) – cititorul putând începe, fără mari probleme, direct cu Secretul celei de-a Șasea Magii – experiența de a fi asimilat universul lui Hardy pe parcursul primei cărți, numai pentru a-l vedea, acum, aruncat în flăcările haosului, îl transpune pe cititor în pielea personajelor, cum puține lucruri o fac. Aceasta este o victorie literară în sine.
La începutul primei cărți, Alodar era un biet novice a celei mai puțin prestigioase dintre magii. Jemidon, în schimb, merge un pas mai departe, fiind obiectiv incompetent la toate cele cinci. În aceste condiții, este cu atât mai satisfăcător să citești cum reușește nu numai să deducă natura unor fenomene importante, care scapă intuiției altor personaje (inclusiv celor mai puternici magicieni), dar și să le găsească o soluție, dejucând planurile antagoniștilor.
În schimb, eroina poveștii, Delia, deși se ridică mult peste personajele feminine ale primei cărți, și este mai mult decât capabilă să-și exercite influența asupra evenimentelor, rămâne relativ limitată la rolurile de damsel-in-distress, respectiv asistentă a lui Jemidon – o soartă, probabil, emblematică (cu excepții) pentru eroinele genului fantasy.
Cum am menționat anterior, elemente de suprarealism, care fuseseră doar schițate la sfârșitul primei cărți, capătă aici proporții reale. Câteva capitole, aproape de finalul poveștii, îi transpun pe cei doi eroi în tărâmul natal al lui Melizar – iar despre locuitorii acestuia, secretele sale și revelațiile pe care le descoperă protagoniștii, nu voi scrie nimic, lăsând neatinsă satisfacția primei lecturi.
Riddle of the Seven Realms (1988, Del Rey)
Misterul celor Șapte Tărâmuri (Riddle of the Seven Realms – 1988, Del Rey) începe cu un capitol în dimensiunea demonilor și cu o ghicitoare (nu o să dau spoilere). Aceasta din urmă aruncă ținutul într-un haos ce amenință să se reverse asupra tuturor tărâmurilor.
O mențiune scurtă, ținutul demonilor nu este un clișeic iad de foc și pucioasă, ci un vid nesfârșit, întrerupt pe ici, pe colo, de insulițe în care demonii își petrec eternitatea modelând sau distrugând puțina materie pe care reușesc să o sustragă din celelalte lumi.
Așadar, Astron, protagonistul nostru demon – născut fără puterile fraților săi, dar cu o minte curioasă și capabil să-și controleze impulsurile distructive, inerente speciei – este trimis în lumea oamenilor să afle rezolvarea ghicitorii, singura care poate opri conflagrația. Aici, demonul se aliază cu Kestrel, un șarlatan cinic, cu un trecut dureros, și Phoebe, o Vrăjitoare nesigură pe propriile abilități.
Împinși de circumstanțe, dar și de inamicii care sunt mereu pe urmele lor, cei trei încep un pelerinaj de-a lungul multiplelor tărâmuri, conectate, dacă vă amintiți de mai sus, prin foc și prin puterea demonilor. Acestea oferă o varietate respectabilă din punct de vedere narativ, de la aventuri în lumea oamenilor și pe tărâmul fermecat al zânelor (mult mai sinistre decât sugerează numele), la confruntări pe câmpuri de luptă abstracte – conduse de reguli arbitrare ale simetriei, și într-un ținut unde *nu voi spune ce anume* este legea fundamentală a existenței (acesta din urmă oferind o doză cinstită de umor absurd).
Din nou, povestea este independentă de cea a cărților precedente, dar beneficiază mult de lectura lor în prealabil. Previzibil, accentul cade mai puțin pe cele Cinci Magii și mai mult pe explorarea multiplelor ținuturi – o decizie bună din partea lui Hardy. Fără să cadă în repetiție, menține și duce mai departe vibe-ul general al seriei.
Hardy depune, de data aceasta, mult efort în caracterizarea și dezvoltarea celor doi protagoniști. Astron și Kestel au, fiecare, o viață interioară bogată, și amândoi învață din experiența celuilalt. Până la finalul cărții, fiecare și-a depășit piedicile cu care a intrat în poveste, ieșind din ea o persoană mai împlinită.
Nu același lucru se poate spune, din păcate, și despre personajele feminine. Atât Phoebe, menționată mai sus, cât și Nimbia (o regină a zânelor), se limitează, în mare parte, la a fi partenerele romantice ale celor doi eroi. În afara unor momente izolate de inițiativă și autodeterminare, nu se depărtează foarte mult de restricțiile stereotipului.
Fără să stric misterul, pot spune că firele narative sunt înnodate și, apoi, deznodate cu succes, iar finalul poveștii este satisfăcător. Astfel, a treia carte închide seria pe un teren solid.
În loc de concluzie, se poate spune că trilogia lui Hardy (reluată în ultimii ani prin apariția a încă patru cărți) este dovada unui principiu simplu, în continuare valabil – se poate face treabă bună și cu cele mai înrădăcinate clișee, dacă sunt condimentate cu măiestrie.
Sursă poze și informații suplimentare – https://www.isfdb.org/cgi-bin/ea.cgi?Lyndon_Hardy
