Scriitorul de SF Liviu Surugiu nu are nevoie, pentru piblicul românesc, de nicio introducere. A debutat în 1994 în Jurnalul SF, a publicat povestiri și nuvele în toate revistele românești și în peste zece antologii. Proza sa scurtă a apărut, în ultimii ani, în cele mai prestigioase reviste din SUA și Europa, dar și în America de sud. Pe lângă multele premii naționale, a obținut distincții la „Writers of the Future”, Hollywood. S-a clasat în primii trei (finalist) la Concursul de Scenarii HBO 2013. Fata de pe Drumul Mătăsii este al optulea volum al său.
Alexandru Lamba: Salut, Liviu, și mulțumesc pentru interviu!
Liviu Surugiu: Salut, Alex, eu îți mulțumesc! Și mulțumesc, totodată, cititorilor Galaxiei 42 pentru minutele pe care ni le vor acorda.
A.L. Pentru că tu ești un autor foarte cunoscut în cercurile iubitorilor de SF din România, vom trece peste partea introductivă și voi ataca direct cartea „Fata de pe drumul mătăsii”. Ce ne poți spune despre poveștile care o compun? Care e povestea apariției volumului?
L.S. Volumul a avut o gestație lungă. Mai lungă decât de obicei. Eu, oricum, stau mult pe o poveste, o învârt pe toate părțile și o rescriu, însă de data aceasta tot volumul a avut parte de un tratament diferit. Deși povestirile n-au legătură între ele (mai puțin prima și ultima), felul în care le-am așezat în manuscris, ca să zic așa, m-a determinat să le aduc, până în ultima clipă, mici modificări. Când spun ultima clipă mă refer chiar înainte de BT. Este, dacă vrei, ca și cum ai mobila o casă și ai așeza apoi electrocasnicele și, pentru că așa ți se pare ție bine, nu doar pui televizorul într-un anume loc, dar îi dai și o bidinea cu alb pe jumătatea de ramă dinspre tavan. Pur și simplu, fiindcă așa vrei. Îmi place să cred că în privința ”Fetei de pe Drumul Mătăsii” nu m-am grăbit și nu am greșit. A contat mult cum am așezat fiecare piesă la locul ei.
A.L. Și de ce acest melanj de SF cu realism?
L.S. Din multe motive, primul fiind emoția că manuscrisul nu-mi va fi acceptat. Nu știi prin ce am trecut. Polirom nu prea publică SF, ca să nu mai spun că nici proza scurtă nu e un domeniu prea vândut în volum. Șase luni am așteptat răspunsul de la editură. Când a venit, m-am simțit ca Martin Eden în Eden. Apoi, au mai fost și alte motive. Cred că cea mai puternică proză e chiar prima, iar ”Neostalgia” aproape că nu e nici realism magic, e adevărul despre mine dinainte să mă nasc până înainte de a muri. Nu puteam pune povestea asta acolo fără o închidere în ramă a cărții cu povestirea ”Aripi”, în care vorbesc despre moartea mamei mele din punctul de vedere al sufletului ei. Și nu sunt acestea singurele pagini de acest fel. Dorința mea a fost ca și povestirile fantastice din volum să se contamineze cu realul… nu știu în ce măsură am reușit. Iar în finalul răspunsului, da, o dată cu publicarea la Editura Polirom, am fost conștient că mă adresez altui public, unul care nu mă cunoștea și care, poate, nu neapărat e fan SF. Dar, în același timp, nu-mi puteam uita prietenii-cititori iubitori ai acestui gen.
Ca să faci ”fisura în real” trebuie să stăpânești acel real foarte bine
A.L. Când te simți mai în largul tău? Când scrii SF sau când scrii literatură mainstream?
L.S. Uluitor și pentru mine, dar, adevărul e că mai relaxat sunt cu mainstream-ul. Și asta pentru că acolo poți scrie orice, dacă scrii bine, pe câtă vreme cu SF-ul… e altă poveste. Nu poți să te aștepți să fii luat în serios într-o proză în care vrei să fii convingător, dar nu stăpânești date despre fizica ori economia unei planete (dacă despre asta e vorba în proza cu pricina, ca exemplu zic). Ca să faci ”fisura în real” trebuie să stăpânești acel real foarte bine, iar de multe ori acesta e în altă lume, nu aici. Așa că lucrurile sunt mult mai complicate. E mai greu de scris SF, după părerea mea. Fără a-l parafraza pe Ted Chiang, munca la o nuvelă SF e un chin. Când termin, e o bucurie. Proporțională cu chinul, desigur.
A.L. Sau poate literatură istorică?
L.S. Aici ai știut unde să punctezi. Da, prima mea dragoste a fost romanul istoric și prima dragoste nu se uită niciodată. În curând, sper să anunț și așa ceva, adică un roman istoric. Acum, pentru că tot trecem cu viteză dintr-un gen în altul, pot să spun că tocmai am terminat un roman de felul acelora care atât de mult se caută și sunt din nou la modă în ziua de azi: genul noir. Rămâne de văzut cât de bun e.
A.L. Ai câteva teme predilecte în acest volum, printre care legătura părinte-copil – mai ales mamă-fiu și tată-fiică. Cât din tine ai pus în construirea relațiilor din carte?
L.S. Aș fi tentat să spun că am pus tot, dar îmi dau seama că încă mai câte ceva de zis. Lucrez la o poveste pe aceeași temă, așa că au mai rămas emoții de pus pe hârtie. Da, e o temă predilectă, pentru că o simt în mine, știu că am de spus lucruri pe care în viața reală nu le-am făcut. Nici nu aveam cum, de altfel, fiindcă în realitate încă n-am fost cu fiica mea pe o stație orbitală – ca să mă refer doar la ”Stația Viselor”, de pildă, o proză care știu că ți-a plăcut.
A.L. Proza care deschide volumul este chiar o istorie de familie romanțată. De ce acum? Ce te-a determinat să te deschizi în acest fel?
L.S. Bună întrebare. Povestea asta, da, e o mărturisire. De ce acum? Nu știu nici eu, poate că timpul, bătrânețea… Am totuși, 52 de ani. Dacă nu acum, atunci când? Mi-am dat seama că ai mei aveau în spate o istorie foarte tristă și am înțeles că, de fapt, era mai mult de atât, era și a mea. Probabil că dacă nu aș fi pus-o pe hârtie, s-ar fi dus în uitare așa cum, în fiecare zi, mor o dată cu noi mii de povești. N-am scris nicicând o povestire atât de repede, cred că nu a durat mai mult de o zi. Și chiar dacă i-am adus unele mici modificări, așa a iești din prima. Era în mine de prea mult timp.
în lumea asta amănuntele fac diferența. Iar amănunte sunt destule…
A.L. Vom trece acum granița, și chiar oceanul, și vom vorbi un pic despre poveștile publicate de tine în revistele din străinătate. Vorbește-ne despre această experiență. Ce a însemnat pentru tine concursul WoTF și multele mențiuni obținute acolo? Cum abordezi o revistă americană?
L.S. Ca să se știe, ”Writers of The Future” este cel mai tare și mai mare concurs de proză scurtă SF din lume, cu premii de mii de euro și o organizare care are ca punct culminant gala de premiere, ceva gen premiile Oscar, cel puțin. Tot mecanismul acesta funcționează în California și are sediul chiar pe Bulevardul Faimei din Hollywood. Așa că ”WoTF” (pe scurt) a însemnat pentru mine un pas înainte, ba chiar mai mulți, fiindcă am obținut șapte mențiuni până acum. A fost primul și cel mai important contact pe care l-am avut peste ocean. Cunoscutul Mike Resnick (autor american premiat cu cinci Hugo și Nebula și finalist de vreo 32 de ori) era membru al juriului și i-a plăcut cum scriu. Așa că nu doar m-a premiat cu un Silver HM (care e lucru mare, ca să spun adevărul), dar m-a și publicat în revista sa, ”Galaxy’s Edge”, una dintre cele mai importante reviste de gen din SUA și din lume. Între timp, Mike a murit, dar revista nu m-a uitat și noul editor mi-a acceptat zilele trecute o nouă povestire. O altă veste tristă este că și David Farland, președintele de o viață al juriului WoTF a murit în acest an, o pierdere imensă pentru toți cei care l-am cunoscut. Eram prieteni și îl regret enorm… Cum abordez o revistă americană? Pe cât de simplu, pe atât de complicat. Ar trebui să scriu vreo zece pagini numai despre preparativele pentru asta. De fapt, mi s-a solicitat să scriu un volum non-fiction pe acest subiect. Și poate că o voi face, după ce mă mai eliberez de proiectele din prezent. E simplu să abordezi orice revistă, fiindcă toate datele, tot ce ai de făcut, pas cu pas, există într-un ghid pe site. Și e complicat, e al naibii de complicat, fiindcă în lumea asta amănuntele fac diferența. Iar amănunte sunt destule…
A.L. În fine, pentru final aș vrea să te întreb ce planuri de viitor ai. La ce să ne așteptăm de la autorul Liviu Surugiu? Ceva SF? Ceva istoric? Dar pe piața internațională?
L.S. Urmează un roman noir. Am încredere în el, îmi place cum a ieșit. Asta pentru 2022. În 2023 un roman istoric, lucrez la el de foarte mult timp. Proze scurte nu am decât una singură în lucru, așa că, probabil, prin 2024 voi scoate următorul volum cu povestiri. Toate acestea pentru România. Pe plan internațional pot vorbi doar despre povestiri, vor fi trei sau poate chiar patru care îmi vor apărea în SUA în 2022. Toate numai în reviste mari, din Top Ten, pentru că doar asta îmi doresc.
A.L. Liviu, îți mulțumesc pentru interviu și te așteptăm cu proze și vești noi în Galaxia 42.
L.S. Mulțumesc și eu, mulțumesc tuturor celor care și-au rupt din timpul lor pentru a citi acest interviu. Pe curând!
