Cu vinul proaspăt pe buze, Isaac ajunse la întâlnire. O ceață groasă și toxică acoperea conacul – o cupolă din piatră neagră, deschisă în vârf ca floarea de lotus.
După obicei, își dăduseră întâlnire aproape de miezul nopții, când luciul palid al lunii se prelingea pe zidurile uleioase. Din cealaltă parte a orașului, clopotele Catedralei răsunară. Isaac intră în biroul Căpitanului Machiel.
„Punctual, de fel”, spuse acesta din spatele mesei. Dincolo de masca sângerie, în chip de elv, Isaac dibui privirea ageră, dar obosită, a bărbatului. Căpitanul ridică la nivelul gurii pipa din opal și o aprinse, mânjind pereții într-o nuanță grețoasă de smarald. Fumul gros ieși pe nări și prin spatele măștii, unde chingile nu mai puteau să o țintuiască de chipul slăbit al bărbatului. Boala îl mănâncă pe zi ce trece, cugetă Isaac.
Camera era spațioasă și slab luminată, cu puținul mobilier pierdut în umbre. Câteva lumânări parfumate, aproape consumate, licăreau în jurul mesei. Când se așeză pe fotoliu, față în față cu mentorul său, remarcă cea de-a treia persoană. Isaac îngheță.
„Nu îți face griji, a venit doar să asculte”, încercă Machiel să-i înlăture grijile, dar fără efect.
În spatele lui Isaac, stând nemișcat pe o canapea roasă de molii, Inchizitorul îi privea tăcut. Masca sa argintie înfățișa un chip încruntat de furie – căpcăunii și demonii lumii de dinainte de Creație, își aminti Isaac din învățăturile sfinte. Măștile în chip de monștri erau dreptul exclusiv al Inchiziției, un drept de care profita din plin.
O mână cu inele grele se ridică în semn de pace, apoi se făcu, la loc, nevăzută.
„Venirea lui aici nu ar trebui să te surprindă.” Machiel schimbă tutunul din pipă și ridică spre tavan câteva rotocoale înecăcioase.
„Au găsit al treilea mort?” întrebă Isaac, deși aflase deja vestea.”
„Cuțitul l-a străpuns prin umărul drept și a secerat artera brațului. A fost exsangvinat în câteva minute. Nu credem că este vreo însemnătate în tiparul loviturilor. Mai degrabă, locul plăgilor este determinat de unghiul atacului.”
Căpitanul așeză pe masă o cutie din lemn greu și o deschise cu grijă. Dinăuntru scoase un ghem de sârmă ghimpată, pătat cu sânge. „Ca de obicei, victimei i-a furat masca și i-a înfășurat chipul în modul obișnuit”, spuse el, plimbând degetul de la ghemul de pe masă la celelalte două, expuse pe un raft. „Alchimiștii au analizat urmele și nu au identificat decât sângele mortului.”
„Ce te face să crezi că le fură măștile?” îl întrerupse Isaac.
„Măștile dispar. Nu consideri asta suficient?”
„Doar mă întreb – mai acoperi chipul victimei, dacă nu urmărești decât un furt?”
Căpitanul se lăsă pe spate în fotoliu și trase de timp pufăindu-și ierburile medicinale. Aburul gros se prelingea pe relieful măștii. „Tâlharul nostru trebuie să fie un om cu frică de Creator. Este convins că, astfel, evită comiterea unuia dintre marile păcate.”
„De ce se chinuie cu sârma ghimpată, atunci? Un giulgiu simplu, sau niște cârpe înfășurate, cum poartă cerșetorii și leproșii, ar fi suficiente. Toată munca depusă pentru a monta chestia aceea… e un om care acționează din principiu.”
„Și care ar fi acela? Știm că pustnicii penitenți poartă acoperăminte similare. Doar nu crezi că unul dintre ei este ucigașul.”
„Nicidecum. Dar poate un dușman de-al lor, cineva care vrea să le batjocorească ordinul…”
„Știi care sunt marile păcate?” răsună vocea celui de-al treilea bărbat.
Din spatele măștii impenetrabile răzbea o privire lipsită de emoție. Isaac își imagină chipul obosit al unui ofițer, plin de riduri.
„Desigur.”
„Recită-le, te rog.”
Chipul mânios se apropie pentru a-l asculta mai bine.
„Inchiziția suspectează mâna unuia dintre cultele prigonite”, interveni Machiel diplomat, dar Inchizitorul se ridicase deja în picioare și o luase la pas în jurul mesei.
„Credem că acest nebun lucrează la un proiect de întoarcere a lumii către condiția de dinaintea Creației – când pământul era sălbatic, condus de forțele puterii oarbe și ale magiei negre.”
Cei doi se ridicară, la rândul lor, în picioare. Căpitanul pufăia mecanic, fără să se bucure de mângâierea ierburilor. Isaac asculta tulburat predica.
„Înțelegeți, acum, de ce am insistat să mă alătur vouă în seara aceasta. După cum suspectam, investigația se învârte în cerc. Am venit să vă îndrept pe calea cea bună. Nebunul trebuie anihilat cu orice preț. Aceasta este datoria noastră sfântă.”
I – Vin
Frigul îi ținu companie lui Isaac, cât merse pe jos de la conacul Căpitanului. Orașul era, de fel, pustiu și cufundat în întuneric. Un labirint de tuneluri largi, piațete ornate și poduri ridicate peste o țesătură de canale – prea mare pentru puținii oameni, prea mic pentru a îndura calvarul.
Întâlni un singur om pe drum, într-un baldachin purtat în spinare de patru slujitori. Din spatele țesăturii, Isaac simți o privire arzătoare care îl studia cu interes. Îi mirosi frica, posibilitatea ca unul dintre ei să fie asasinul, iar celălalt, destinat morții.
Singurătatea îi mânca pe dinăuntru, făcând din ei ruine prin care să bată vântul. O licărire de fericire îi mâna pașii către următoarea destinație, deși, pe măsură ce se apropia, scârba i se urca în gât. Era aproape dimineață când ajunse la casa lui Piero. Un mic fort din cărămidă cenușie servea drept intrare, conectat printr-un pod metalic de vila propriu-zisă – un pumnal din piatră lucioasă, ridicat amenințător către cer.
La prima poartă fu întâmpinat de paznici, în uniforme negre și cu măști simple, din metal gros. Le arătă însemnul de pe dosul palmelor, iar acesta îi permise accesul pe pod. Sub picioare i se rostogoleau tăcute apele orașului, scurgându-se în mahalaua din jurul portului. Puținii pești care supraviețuiau acelor curenți erau pociți și străluceau dezgustător în noapte. Cu toate acestea, sărăcia și foamea făcuseră din ei delicatese, în cartierele sărace ale orașului.
Ajunși la poarta vilei, îl predară unei servitoare, îmbrăcată într-o robă purpurie care îi acoperea trupul din creștet până la glezne, lăsând picioarele tatuate la vedere. Femeia pășea desculță pe covoarele din casa pictorului, iar Isaac se simți, pentru puțin timp, rușinat de noroiul pe care îl târâse înăuntru.
În camera de la ultimul etaj fu invitat să intre singur. Se găsi în atelierul lui Piero, o sală largă și înaltă, presărată cu măști în diverse stadii ale operei. În celălalt capăt al camerei, în fața balconului, era instalat un cort țuguiat, din pânză fină, neagră. În interiorul său, Isaac dibui silueta unui om care cina.
„Va trebui să mă ierți pentru modul ingrat în care te primesc, dar asemenea răgazuri îmi sunt rareori permise. Din câte am auzit despre dumneata, ești mult prea familiar cu fenomenul.”
„Suntem amândoi niște lupi ai nopții, maestre.”
Un râs delicat răsună, ca o melodie, din spatele pânzei. „Permite-mi să te corectez – eu sunt un pictor care își vede de lucru. Tu, Inspectore, ești lupul. Ai venit la mine adulmecând mirosul sângelui.”
Isaac luă loc pe o pernă, scufundându-și trupul obosit în puf. „Mi se permite un pahar de vin?” întrebă el, servindu-se deja dintr-o sticlă abandonată pe podea.
„Ești oaspetele meu. Spune-mi, ce preț crezi că au măștile făcute de mâna mea?”
„Am venit aici să-ți cer ajutorul, nu să-mi procur o mască nouă.”
„Totuși, fă-mi cu aceasta pe plac.” Din spatele pânzei se auzea clinchetul tacâmurilor de argint pe farfuria de porțelan. „Aruncă o privire în jur și spune-mi ce crezi.”
Inspectorul își plimbă privirea de la o mască la alta, urmărind atent lucrătura fiecăreia, curelele din piele, micile cioplituri în ceramică sau crestăturile făcute cu briceagul în lemn, desenele extravagante care ornau cele mai scumpe opere. Pe podea, crăpate sau frânte în bucăți, zăceau specimenele care nu se ridicaseră la standardele marelui artist. „Deci?”
„Un nebun cu pumnalul în mână bântuie străzile orașului. A ucis trei oameni și le-a înfășurat capetele în felul pustnicilor.”
„Disprețul tău mă bucură, Inspectore. A trecut amar de vreme de când nu a mai îndrăznit cineva să mă sfideze fățiș. Aproape că pierdusem gustul… Ai fost deștept să eviți răspunsul, orice număr ai fi dat, era greșit.”
„Suspectam.”
„Dacă ar veni toți cerșetorii din gura portului, cu mâna mea le-aș pune pe față cele mai scumpe lucrări din atelier și nu aș cere un ban. Dar aceasta nu se întâmplă, știi de ce?” Isaac nu apucă nici să schițeze un răspuns. „Pentru că sunt mândri. Nobilii se fălesc cu măștile ornate și pelerinele scumpe, cum ai văzut-o purtând pe servitoarea mea, ocazional cu vreun act de caritate, iar săracii sunt mândri de bandajele lor murdare. Mizeria le servește drept monedă de schimb. Dacă îi lași fără ea, le-ai luat totul. Drumul sfânt este pavat fie cu fapte mărețe, fie cu multe suferințe.”
„Inchiziția vrea să prindem un închinător la demoni.”
„Dar tu ești de părere că obsesia măștilor este adevărata cheie a misterului. De aceea ai venit la mine.”
„Sperăm să ne poți lumina în această chestiune. Vreau să înțeleg ce semnifică măștile pentru criminal.”
Pictorul lăsă tacâmurile și se apropie de pânza cortului, atât de mult încât Isaac își feri privirea, nu cumva să-i deslușească chipul prin material. „Lumea noastră se învârte în jurul unei axe instabile. O suflare în direcția greșită și structura se prăbușește la loc în haos. Același echilibru fragil se regăsește în inima fiecărei ființe. Inspectore Isaac, întreabă-te – ce este necesar pentru a împinge un om în cealaltă parte?”
„Fiecare e mânat conform firii sale”, răspunse Isaac, sorbind și ultima gură de vin.
„Acesta a fost primul pas în direcția cea bună. Ne vom revedea, Inspectore, dar acum trebuie să ne încheiem întâlnirea. Vezi tu, pereții și-au deschis ochii și au ciulit urechile.”
Ultimele sale cuvinte răsunară de-a lungul încăperii și se năpustiră asupra ușii, în spatele căreia o figură ascunsă trăgea cu urechea. Foșnetul hainelor îi trădă fuga și aduse un zâmbet pe chipul Inspectorului, pe care pictorul îl dibui în spatele măștii. Acesta era al doilea talent al său, cioplit de-a lungul anilor de lucru.
II – Rodie și cafea
Lumea era sălbatică înainte de lucrarea Creatorului. Omenirea, în lipsa unei voci care să o ghideze, se dedicase voințelor din umbre și, din nopțile cu cerul limpede, idolilor veniți din stele, care își făceau sălașul în talismane și totemuri. Demoni de nevăzut care ofereau regilor putere și vrăjitorilor acces la marile mistere. Cu fiecare sacrificiu lumea cădea, puțin câte puțin, în ghearele lor.
Acea lume a supraviețuit, pe ascuns, în subsolurile orașului. În mahala, în schimb, nostalgia ei era fățișă. Cu patru săptămâni în urmă, leșul unei balene eșuase pe plajă, aproape de port. Chipurile mânioase ale Inchiziției au păzit-o zi și noapte, până ce valurile și-au revendicat copilul. Cu toate acestea, câteva talismane din os de pește au fost găsite pe piața neagră, iar din corturi s-a ridicat funingine duhnind a măruntaie și mercur.
Isaac ajunse pe dig la răsărit, odată cu o corabie care trăsese în port. Un mare diacon al Inchiziției, din jilțul său de lemn, se pregătea să supervizeze percheziția. Subalternii aprindeau tămâia în cădelnițe și traversau nava cu ele, aburind fiecare cotlon. Apoi, după o scurtă rugăciune, deschiseră primul cufăr.
„Ieri au găsit figura din smarald a unui zeu din insule, ascunsă într-o ladă cu mătăsuri fine. Au ars corabia, cu căpitan și echipaj cu tot”, povesti Han, cu o mână mușcând din rodia primită de la Isaac și cu cealaltă învârtind ibricul deasupra focului.
Chipul îi era înfășurat într-un giulgiu alb, brodat cu fire stacojii. Se cutremura la gândul de a purta mască, de a uita de unde a pornit. Se lupta să rămână, pentru tot restul vieții, o fiică a corturilor. „Ce știi despre ucigașul nostru?”
Nostru, repetă Isaac în minte. Han avea darul de a grăi numai cuvintele cu însemnătate. Puțin îi păsa de asasinul care bântuia tunelurile orașului, ce îi îngrozea pe nefericiții de la gura portului era canibalul. „Se crede că ar fi o fiară sălbatică, venită din munți. Un lup….”
„Acestea sunt prostii pe care nici tu nu le crezi!” scuipă Han cu tot cu semințe. „Lupii nu pictează casele cu măruntaiele victimelor. Inchiziția, în schimb, s-ar bucura foarte mult să știe că trăim în frică.”
„Cuvinte periculoase…” se ascunse Isaac în pelerină, privind cu coada ochiului spre Inchizitorii din port.
„Este uman să dai o formă fricii tale. Sau a devenit și aceasta un tabu?”
„Gura o să îți aducă moartea,” o mustră Inspectorul. Cafeaua i se răcise în ceașcă, dar îi părea îndepărtată în acel moment, la fel ca orice stea, și soare, și galaxie de pe cer. „Fiara poartă o mască din aur greu, cu două coarne lungi de care atârnă măruntaiele celor devorați. În acest chip mă vizitează, cu botul adâncit în burțile cadavrelor, clefăind din greu, împroșcând sânge și carne în toate direcțiile. Când dau să plec, ridică privirea și mă fixează. Atunci rămân pe loc, încremenit…”
„Încă mai poți visa”, îl trezi Han din reverie și îi turnă cafea proaspătă, fierbinte. „Visele sunt mesaje din lumile ascunse ale sufletului.”
„Tare aș dori să se oprească. Visele m-au ghidat întotdeauna către adevăr, dar în ultimul timp au început să mă consume. Trebuie să plec…” spuse el și dădu să se ridice.
Han îl prinse de mânecă. „Încă un om a fost ciopârțit în noaptea asta. Vezi fumul din zare… acela este rugul funerar. Acești doi monștri care vânează în noapte, unul este un degenerat, iar celălalt este pedeapsa divină pentru păcatele noastre. Treaba ta este să-ți dai seama care, cum este. Doar atunci îi vei putea opri. Ia-l, aici este tot ce mi-ai cerut.”
Îi întinse un pergament făcut sul. Cât Isaac citi, Han studie urmele de pe fundul ceștii, plimbându-și degetele subțiri peste formele oraculare.
„Zațul din ceașca ta, Isaac, privește… prevestește o înfruntare teribilă.”
III – Tinctură de opiu
Aproape de miezul nopții, clopotele Catedralei chemară orașul la adunare. În tăcerea străzilor se auziră pașii obosiți ai slujitorilor, cu baldachinele în spinare. Câte o barcă pierdută avansa pe canalele întortocheate, vâslind monoton către marele edificiu de piatră. Isaac mergea pe jos, ținând socoteala pietrelor de pavaj.
Cântecul clopotelor îl chinuia. O caleașcă singuratică îl depăși pe drum, iar tropotul copitelor îi oferi un scurt răgaz de mântuire. După aceea, caznele reveniră.
La ora fixă, clopotele se opriră, iar orașul se cufundă în liniștea cea mai profundă. Catedrala, o coroană din marmură înălțată în mijlocul orașului, avea o singură încăpere, cea mai înaltă din oraș și mult prea largă pentru puținii enoriași.
Figuri solitare se așezaseră care-încotro, ghemuite, îngenuncheate, sau întinse cu totul pe podeaua rece. Câteva rugăciuni murmurate se amestecau cu fumul cădelnițelor, în drumul lor comun către tavan. Perturbându-le, o tuse groasă răsuna cu regularitate. Urmând-o, Isaac îl găsi pe Căpitanul Machiel, îngenuncheat deasupra unui bob de tămâie, trăgând adânc în piept aburul mângâietor.
„Stau numai cu ochii pe mine”, spuse Machiel arătând discret către chipurile fioroase împrăștiate prin sală. „Oriunde întorc privirea întâlnesc măștile acelea blestemate. Își strâng degetele pe gâtul meu, Isaac.”
„Am verificat evidența din port. Măștile victimelor nu au apărut pe piața neagră. Asta dă crezare teoriei Inchiziției.”
„Și nu ne aduce cu nimic mai aproape de vinovat. Și eu mi-am primit rapoartele. Nimic nu leagă victimele între ele, niciuna nu era expusă vreunei vendete sau vreunui motiv rezonabil pentru a păți așa ceva.”
„Rămâne posibilitatea unui fanatic, sau a unui terorist. Deși nu a lăsat niciun manifest, nimic care să-i expună viziunea, este prea meticulos pentru o bestie. Undeva, în străfundurile acestui oraș, sigur și-a lăsat amprenta. Are nevoie de materiale, informații despre victime… voi da de urma lui.”
„Chipuri înfășurate în felul pustnicilor… acesta este mesajul lui. Ascultă ce am de zis, nu îți pot spune așa ceva decât între patru ochi. Inchiziția lucrează subtil. Nu se teme de un păgân închinător la demoni, ci maniacul să fie, de fapt, cel mai mare credincios… Alchimiștii spun că nu mai am mult timp, ftizia mi-a mâncat plămânii. Mă voi retrage în rugăciune. Îți las la dispoziție toate puterile instituției.”
Nu se recitau slujbe în Catedrală. Nu exista podium pentru predici și nici o sărbătoare nu era recunoscută. Singura religie era liniștea. Glasul Creatorului răsuna doar atunci când toate celelalte tăceau. El acoperea toate fricile, toate ispitele și șoaptele din colțurile lumii. Noaptea era domeniul Său, iar fumul de tămâie – lumina care acoperea tentația sinistră a stelelor.
Lângă Isaac se așeză o figură purtând o mască palidă, înfățișând un pelerin cufundat în extazul rugăciunii. De cum vorbi, Isaac recunoscu vocea pictorului.
„Pășești în continuare pe calea cea bună, sau ai luat-o pe arătură?”
„Știm că nu fură măștile pentru a le vinde mai departe.”
„Ai fost inspirat, înseamnă, să vii la mine pentru ajutor. M-ai întrebat ce semnifică măștile pentru asasin, iar eu te întreb – ce semnifică ele pentru tine?”
Pictorul se așeză în fața lui Isaac, închizându-i orice cale de scăpare. Norul de tămâie, care se închegase în Catedrală, îi ascundea de privirile nedorite, chiar și de cele ale Inchiziției. Erau acum într-un colț de lume numai al lor.
„Creatorul ne-a făcut chipurile în propria Sa imagine”, recită Isaac, didactic, din cărțile sfinte. „Păcatele ne pocesc. Măștile sunt căința.”
„Acesta este adevărul, căința. Este temelia crezului nostru, care face diferența dintre religie și lege. Prea mulți au uitat că viața este sentiment, nu dogmă, astfel că încep să caute ascunzișuri… Îți voi răspunde la întrebare dar, întâi, spune-mi despre crimele din mahala. Umblă vorba că un lup este liber printre oameni.”
„Este un licantrop, un om care pășește la granița dintre lumi – covârșit periodic de impulsurile animalice de la periferia sufletului.”
„O ființă care încapsulează, în forma sa mărginită, însăși tensiunea acestei lumi. Cosmosul magnific reflectat într-o singură creatură… câtă forță vitală și, în același timp, ce strigăt de ajutor!”
„Oamenii deja i-au interpretat lucrarea drept pedeapsă divină, cel puțin aceia care nu suspectează o înscenare a Inchiziției.”
„Foarte interesante ipoteze… cei desconsiderați drept simpli se dovedesc a fi mai sofisticați decât ne așteptăm. Credința lor este puternică, dar și păcatele sunt de o altă manieră. O patimă cumplită trebuie să pună stăpânire pe om, ca să îl împingă la o asemenea transformare…”
„Ajunge! Spune-mi despre măști.”
„Nu am nimic de revelat. Ai venit la mine, în primul rând, pentru că știai deja răspunsul. Tu va trebui să decizi dacă pe asasin îl interesează masca, sau omul din spatele ei. Asta înseamnă să-l înfrunți. Caută-l, sau lasă-l să vină la tine – atunci când oamenii sunt atrași unul de celălalt, nici o altă forță nu mai contează.”
„Licantropul, de ce te interesează atât de mult?”
„Vise și premoniții… pentru altă dată. Acum este târziu și ar fi înțelept să părăsim Catedrala pe căi diferite. Fumul se ridică și nu dă bine să fim zăriți împreună. Te voi avea în vedere.”
Odată cu adunarea, se risipi și liniștea pe care o binecuvântase asupra orașului. Ecoul pașilor, copitelor și vâslelor răsuna pe străzile largi, se reverbera pe zidurile unduitoare ale clădirilor – edificiile unei nații care părea să mai avanseze, doar din inerție, pe mareele timpului.
Tristețea era numele acelui oraș. Palate solitare, sacrificate secolelor, locuite de o seminție care uitase atingerea aproapelui. Ecoul tăcerii bătea străzile și piețele, prin tuneluri și pe sub poduri, pe deasupra apei. Din când în când, trosnetul lemnelor arse, flăcările unui rug funerar, rupea liniștea de mormânt. Orașul era un miracol sublim, condamnat să fie privit de ochii amărâți de viață ai nobililor și adânciți de oboseală ai supușilor. În noapte, liniștea sa plângea odată cu a lor.
Isaac traversa un pod lăturalnic, când tropotul de cizme grele îi atrase atenția, făcându-l să piardă șirul gândurilor. Ridicând privirea din pământ, o întâlni pe cea a chipului fioros, de Inchizitor. Un junghi îl lovi între coaste, înăbușindu-i orice strigăt.
Auzi ceva șoptindu-i-se în ureche, dar nu desluși sensul cuvintelor. Fie fuseseră rostite într-o limbă necunoscută, fie simțurile i se împrăștiau, odată cu apropierea morții. Oricare dintre ele ar fi fost, pentru Isaac conta prea puțin. Apucă pumnalul cu ambele mâini și încercă să-l împingă departe de inimă.
O nouă smucire din partea asasinului îi aruncă pe amândoi la pământ, într-o baltă de sânge care se scurgea în apă. Ucigașului îi căzu masca și Isaac văzu chipul traversat de mareele extazului. Avea un ochi verde și unul albastru. Mustața și pletele îi erau zburlite, iar pe obrazul stâng, o urmă de la briceagul cu care se bărbierise…
*
Nu era sigur ce l-a trezit din somn, durerea din piept sau glasul obosit care-i vorbea. Oricare din ele ar fi fost, îi era recunoscător, căci visele puseseră din nou stăpânire pe sufletul său. Erau materia întunecată a unei lumi ce exista în oglinda celei pământești, unde înseși legile firii erau flexibile, iar granița dintre gândire și faptă încă nu se formase.
Era, în același timp, starea primitivă și cea finală a universului. Centrul spiralei din care s-a născut existența și spre care tindea de la prima suflare. Era axa în jurul căreia toate lucrurile tânjeau la perfecțiune, fără a ști că aceasta constituia însăși auto-anihilarea.
Când deschise ochii, se pierdu în albul imaculat al cortului, care îl înconjura. De tavanul semi-transparent atârnau mici pergamente cu rugăciuni, descântece împotriva spiritelor neantului, aducătoare de boli. Zăcea bandajat într-un pat de spital. Masca îi fusese așezată, cu grijă, pe noptieră. Înfățișa chipul amărât al unui soldat, ros pe la margini de ploaie și vânt.
În spatele pânzei, desluși o siluetă omenească. Era Machiel.
„Am aranjat să primești tinctură de opiu pe măsura durerii. Eram la pat când te-au adus.”
„Ai avut o recădere”, îndrugă Isaac printre aburii drogului.
„Alchimiștii spun că următoarea va fi și ultima, puțin mai contează acum. L-ai tăiat bine pe nenorocit. Aproape prea bine… oamenii noștri s-au chinuit destul să-l identifice.”
„Nu-mi amintesc nimic. Doar durerea, apoi frigul…”
„Nu-ți face griji… Karhan era numele lui. La percheziția conacului s-a găsit un altar dedicat lui Osgorath, patronul discului lunar în vechile religii. Inchiziția se ocupă acum de arestarea celorlalți adepți.”
„În sfârșit, și-au primit demonizatul.”
Machiel trase un scaun aproape de cort și luă loc. Prin pânza groasă, și dincolo de masca roșie, Isaac simți oboseala și amărăciunea care îi umpleau sufletul Căpitanului.
Printre faldurile cortului, Machiel îi înmână un mic pergament făcut sul și sigilat cu ceară. Văzu pecetea și înțelese. Han nu și-a riscat identitatea vizitându-l la pat, dar a avut încredere în singurul om în care și el avea.
„Povara îți rămâne ție de acum încolo”, continuă Machiel. „O spun cu părere de rău, sunt sătul de ei. Te vor ridica în slăvi pentru reușita de acum, dar nu va dura mult până să faci cunoștință cu lăcomia lor. Dacă vei lupta, sau dacă vei lăsa valul să treacă peste tine, ascunzându-te în umbra lui, numai tu vei putea alege.”
*
Încă mai șchiopăta și un junghi îl ținea unde fusese cusut, când vizită atelierul lui Piero. De data aceasta, îl găsi pe artist lucrând, aplecat cu briceagul deasupra unei măști de lemn. Cu un gest fugar îl invită să ia sticla de vin. Isaac era deja cu ea în mână.
„Ai îndurat până la final, Căpitane Isaac?”
„Până s-a stins rugul. Când am plecat, fumul încă se înălța spre cer.”
„Spune-mi, ce culoare aveau flăcările?”
Isaac se sprijini de spătarul unui jilț, pentru a medita asupra răspunsului. „Verzi, ca de smarald, iar vârfurile aveau culoarea soarelui la apus.”
„Un semn de bun augur”, se întoarse Piero către el. „Se anunță o renaștere favorabilă pentru Machiel”. Purta o mască simplă, din ceramică albă. O pălărie din catifea neagră, cu borul larg, îi completa figura. „Este lucru greu să îți găsești pacea pe lumea asta. O mică izbândă face loc altor suferințe. Ucigașul e mort, dar rana încă este dureroasă.”
Isaac se așeză și, cu mișcări ferme, scotoci în buzunarul interior al pelerinei. Scoase la vedere un săculeț din cânepă.
„Că veni vorba, un fapt curios…” Scutură de câteva ori și, rostogolindu-se până la picioarele pictorului, ghemul de sârmă ghimpată lăsă pe podea o dâră de sânge închegat. „Nu s-au găsit la Karhan nici măștile dispărute și nici pe cea destinată mie. A fost găsită, în schimb, pe chipul celei de-a patra victime.”
„Sunt sigur că Inchiziția se va ocupa.”
„Cercul lui Karhan a fost deja scos vinovat. Crimele următoare vor fi puse pe seama adepților care au scăpat și se răzbună… vor mulge mult și bine cazul ăsta. Am venit să-ți aduc vestea și să-ți mai pun o întrebare. Când ai început să te simți egal Creatorului?”
Briceagul sclipea în mâna artistului. Degetele i se încleștară, pe moment, apoi își slăbiră strânsoarea. „Pleacă de aici cu asemenea ocări”, îl izgoni Piero cu un gest.
„Când au devenit păcătoșii nedemni să poarte chipurile făcute de mâna ta?”
„De când aștept să-ți înmânez masca pe care ți-o pregătesc”, spuse Piero, arătând cu mâna către un colț al atelierului, unde o masă de lucru era acoperită de o catifea albă. „Mă tem, însă, că lucrarea este departe de a fi gata. Specificațiile sunt precise, dar visele nu-mi vin în fiecare noapte iar, deseori, îmi sunt neclare.”
Din acel colț, o inimă bătea cu sete. Ecoul ei se prelingea pe pereți și îl încolțea pe Isaac, strângându-l ca o armură. Își simți membrele țepene, incapabile în acel moment să mai facă vreo mișcare, în afară de a se întoarce și a ieși pe ușă. În spatele său, răsună vocea pictorului. „Nu te teme, îți voi da de veste…”
Pe strada pustie, desfăcu legătura pergamentului. Scrisul lui Han, literele mărunte și țepoase, precum firele de iarbă, șopteau în vocea jucăușă a fetei. Era o scrisoare de însănătoșire grabnică, cu toate grijile și binecuvântările. Pe moment, se opri din tremurat.
Apoi, citi printre rânduri, în acord cu cifrul lor secret. „Nu m-am putut abține și am dat în cărți. Oracolul nu greșește niciodată. Un zgomot asurzitor înăbușă întreg orașul, dar nimeni nu pare să-l audă. Așa dispar toate, se răcesc până nu mai rămâne nimic, decât gheața care crapă și se întoarce în neant. Mă cuprinde teama, acum că se întunecă iar, cărțile mi te arată atât de singur.”
Împachetă hârtia și o îndesă în buzunar. Aruncă privirea în zare, către orașul tăcut. Într-adevăr, se lăsa noaptea.
