Peste 95% din speciile care au trăit vreodată pe Pământ sunt dispărute. Viața
reprezintă capacitatea de a te adapta unui mediu ostil, în care toată lumea
vrea să supraviețuiască și ar face orice pentru asta. Omul este ființa care s-a
adaptat cel mai bine la condițiile de aici, dar să nu uităm de dinozauri.
Ar fi trebuit să fie inconștient tot drumul până la Lună, dar o boală rară îl făcuse imun la cocktailul de medicamente primit. După ce fusese injectat, se prefăcu o perioadă, apoi adormi de-adevăratelea. Când se trezi, imobilizat, prins în chingi de scaun, Jordan Sharma realiză că tocmai își începuseră călătoria. Știința rezolvase multe dintre problemele omenirii, dar încă nu știa să protejeze eficient corpul uman de accelerația de la decolare, astfel că disconfortul îi deschise ochii.
După ce ieșiră din atmosferă, la două minute și patruzeci și trei de secunde după ce se trezi, pentru o clipă, pieptul lui Jordan Sharma se umflă ușor și el apucă să ia câteva guri de aer fără efort. După ce se separară de prima treaptă, motoarele celei de-a doua intrară în acțiune. Accelerară prin vid înspre locul de pe orbită care le fusese alocat. Impulsul inițial, care depășise bariera sonică, crescu la peste 8 km/s în mai puțin de șase minute, după care intră în acțiune motorul orbital, pentru manevrele fine, necesare parcării.
Privi în jur și recunoscu câteva chipuri printre cei sedați. Acum erau tovarășii săi de călătorie, dar la destinație urmau să fie colegii săi de colonie. Louis Proustin era romancier, eseist și critic belgian. Megan Morris, supranumită Inima fluviului Mississippi, fusese poetă și filozoafă. Vesna Marković, fizician sârb, relocat în Statele Unite, avusese contribuții importante în teoria haosului. Nia Makena, cunoscută ca și Cea care aduce școala în sat, profesoară dintr-un sat nigerian, îmbinase educația cu activitatea practică și astfel reușise ca, la finalul fiecărui an școlar, să livreze comunității și un proiect, oferind astfel curent, apă potabilă și multe alte facilitați micii localități în care trăia. Codrin Dan Dron era fizician, scriitor și inventator român, cunoscut ca promotor al științei, crescut sub îndrumarea lui Cristian Presură. Pe ceilalți nu îi cunoștea după chip, dar era convins că le știa numele.
Jordan Sharma, american la obârșie, era profesor de liceu, iar în timpul liber devenea poet, pictor și jurnalist. Viața fusese grea pentru părinții săi în Kerala, sat de pe coasta Malabar, în sud-estul Indiei. Preferaseră să-și sacrifice carierele și să-și cheltuie toți banii pentru a ajunge în Statele Unite, cu speranța de a oferi copilului lor, pe atunci nenăscut, șansa unei vieți plină de oportunități.
Cu trei ani în urmă, Trump obținuse mandatul de președinte pe viață, sfidând constituția și voința populației. Intrase în al doilea mandat cu obsesia de a duce omul din nou pe Lună. Îl vrăjise pe Musk, iar împreună înființaseră prima colonie selenară, Trump Capitol. Magnatul trimisese specialiști și oameni de știință pentru a pune totul la punct. După ce terminaseră proiectul, un accident îi ucisese pe toți pe drumul de întoarcere. După acel moment, Trump scosese armata pe străzi, se autodeclarase președinte pe viață, iar oponenții săi începură să fie cooptați în diverse misiuni selenare. Procesul demarase cu cei din parlament și lucrătorii din justiție. Continuase cu presa, ONG-urile, instituțiile de supraveghere și control și cu cei din administrația publică. În final, conștient de pericolul latent ce zace în oamenii culți, se orientase către școli, facultăți și institute de cercetare. Pe scurt, toți opozanții săi fură împachetați și trimiși pe Lună.
Procesul de recrutare era simplu. Prima dată erau ridicați de pe stradă, de la muncă sau din casele lor. Societatea afla că fuseseră atent selectați pentru a contribui la eforturile inițiale necesare construirii Trump Capitol, primul pilon al Statelor Unite Spațiale, misiune importantă pentru poporul american, și pentru salvarea omenirii. Erau băgați într-o rachetă și trimiși acolo. Ulterior, apărea din când în când câte o știre despre progresul, inovațiile și minunile pe care aceștia le realizaseră. Acum venise rândul său.
Gândurile îl neliniștiră. Încercă să se miște. Un robot remarcă tentativele lui Jordan Sharma și veni să-l verifice.
— Chiar nu are rost să-mi injectezi cocktailul. Sunt imun la multe medicamente.
— Ai rezistență genetică?
— Da. Am receptorii GABA modificați.
— Și enzimele hepatice CYP450?
— Da.
— Corect. Atunci descompui prea repede medicamentele.
— De asta am și zis. Nu are rost să mi le injectezi din nou.
— Pornim motoarele orbitale în douăsprezece minute și treizeci și două de secunde. Îți va fi greu câtă vreme accelerăm.
— Am rezistat până aici. Voi trece și prin asta.
Robotul se întoarse să plece, dar Jordan Sharma îl opri.
— Auzi, este posibil să urmăresc ce se mai întâmplă pe acasă? Este pe aici vreun televizor sau ceva asemănător?
— Nu, dar pot prelua fluxul de știri CNN și să-l redau audio în cabină.
— Ai putea să transmiți și alte știri sau doar CNN?
— Pot oricare vrei.
— Dă-mi ceva din UK, de exemplu BBC. Haide să vedem ce spun ei, mai zise Jordan Sharma, mai mult pentru el. Ei nu sunt conduși de un idiot.
În următoarea oră ascultă o dezbatere juridică pe tema coloniei americane de pe Lună. Jordan Sharma nu știa mai nimic despre dreptul spațial internațional, așa că multe dintre argumentele și ideile ascultate îl luară prin surprindere.
— Primul tratat a fost semnat în 1967, iar celelalte patru, care au pus bazele legislației, au urmat în doisprezece ani după aceea. Or fi ele vechi și depășite, dar încă sunt în vigoare și trebuie respectate. Spațiul cosmic este patrimoniu comun al omenirii. Nu poate fi deținut de nicio țară, explica unul dintre juriștii aduși în emisiune. Nicio entitate statală sau privată nu are dreptul de a revendica teritorii pe Lună sau pe orice alt corp ceresc. Spațiul este al tuturor, pentru că oricine are dreptul de acces și beneficiu, dar este al nimănui, pentru că nimeni nu-l poate stăpâni sau revendica.
În următoarele minute se dezbătu ideea de a fi al tuturor și al nimănui în același timp, până toată lumea se declară neconvinsă. Falia dintre cele două tabere, cea pro Trump și cea declarată liberă, se adânci.
— Proiectul a fost derulat în colaborare stat-privat, cu transparență totală. La dezvoltarea sa au participant actori din nenumărate state. Oamenii de știință și specialiștii trimiși pe Lună provin din țări de pe toate continentele. Trump Capitol este o colonie pentru toată omenirea.
— Dar poartă numele dictatorului american.
— A fost fondatorul, creierul și principalul finanțator. Merită această recunoaștere.
— Domnilor, să fim serioși. „Creier” înseamnă ca a contribuit activ. Vă rog să numiți un singur lucru care a ieșit din tărtăcuța lui și a fost dezvoltat în Trump Capitol, în afara numelui. Să nu zic nimic despre sumele pe care și le-a plătit singur ca daune de judecată, din buzunarul poporului…
Dezbaterea a continuat mult timp. Logica unei tabere era contracarată constant de credința de nestrămutat a celeilalte în liderul lor.
Jordan Sharma realiză că era 4 iulie, așa că americanii erau subiectul preferat de discuție în întreaga lume. Ei oricum deveniseră actori principali în tragi-comedia ce se juca pe Pământ după realegerea lui Trump la Casa Albă.
— Americanii sunt singurii care decid cine e trimis acolo, începu un jurnalist britanic o nouă dezbatere despre Trump Capitol. Autoritățile noastre au oferit ajutor, sub formă de resurse și personal, de la bun început. Fără niciun pic de transparență, au decis singuri cine merge și cine rămâne acasă. Este inacceptabil.
— Care este rolul jucat acolo de politicieni sau de avocați și judecători?
— Dar al funcționarilor publici care e?
— Sau al artiștilor? Cum poate contribui un pictor, un scriitor, un poet, un filozof sau un jurnalist la dezvoltarea Trump Capitol? Aș vrea să văd o transmisiune de la fața locului sau o operă de artă creată în gravitație redusă. N-am avut parte de așa ceva. Voi?
Nimeni din emisiune nu avea răspunsuri, astfel că, după valul de întrebări se lăsă o secundă de tăcere.
— Adevărul este că habar nu avem ce se petrece acolo. Transmisiunile par a fi generate cu inteligența artificială. Niciodată nu sunt în direct.
— Și nu se știe sub ce formă ajung pe Pământ, deoarece nu sunt interceptate de niciun echipament.
— Rachetele nu sunt reutilizabile. Sunt construite pentru un singur drum, operate de roboți înzestrați cu inteligență artificială. Se autodistrug după ce ne duc ambasadorii acolo.
— Ce fac ei, de fapt, acolo? Sunt trimiși ca reprezentanți? Ca ostatici?
— Nimeni dintre cei dragi rămași pe Pământ nu a reușit să-i contacteze.
— Nimeni nu s-a întors vreodată din Trump Capitol. Nimeni.
Jordan Sharma se simțea ciudat să audă toate acestea în drum spre viitoarea lui casă. Nu erau lucruri noi, dar acum deveniseră despre el.
Povestea lui era similară. Fusese luat de pe stradă.
— Avem nevoie de dumneavoastră.
Nu primise nicio altă informație din partea patrulei care-l ridicase. Nici din partea celor care-l ținuseră izolat, într-o cameră fără geamuri.
— Secret de stat. Totul vi se va dezvălui la momentul potrivit.
Acestea fuseseră singurele cuvinte obținute de la cei care-i aduceau mâncarea, de trei ori pe zi.
Fusese îmbarcat peste noapte. Îl obligaseră să îmbrace un costum special de astronaut, foarte rigid. Îi era puțin larg, ceea ce era contraindicat, și avea viziera opacă. După ce-l îmbrăcă se simți imobilizat, ca într-o cămașă de forță. Cândva, după îmbarcare, dezactivaseră opacitatea căștii sale, pentru a permite, dincolo de multitudinea de senzori care-l monitorizau, și scanările vizuale din partea echipajului navei.
Jordan Sharma își petrecuse restul zborului între somn, amintirile evenimentelor care-l aduseseră aici și emisiunile redate de robot. Era din ce în ce mai convins că nimeni nu avea nevoie de nimic de la el. Nu aveau nevoie nici de el. Aveau nevoie doar ca el să nu mai fie. Nu acolo. Nu protestând la abuzurile clovnului narcisist și atoateștiutor de la Casa Albă.
După ce dispăruseră primii opozanți, toată lumea se uitase înspre instituția justiției pentru dreptate. Înfrânseseră și pe planul acela, apoi venise rândul instituțiilor private să-și unească vocile și să vorbească pentru societate. Dar înăbușiseră și glasurile lor. Apoi urmase administrația, învățământul, liderii informali și promotorii științei. Rând pe rând, toate glasurile care se opuneau dispăreau fără urmă.
La început refuzase să creadă în conspirațiile mazilirii intelectualității, dar se adunaseră prea multe coincidențe pentru a nu merita să le iei în calcul. Testul suprem obținuse rezultatul de care se temuse, iar acum era astronaut, fapt care-l bucura, dar devenise unul împotriva voinței sale, fapt care-l întrista.
— Cum aș putea să-ți spun? îl întrebă pe robot, când îi apăru în câmpul vizual.
— Nu trebuie să-mi spui nicicum. Nu am nume.
— Vreau doar să știu cum să te strig, în caz că am nevoie de ceva.
— Nu ai nevoie de nimic. Hrana îți este injectată prin perfuzie. Aer ai suficient. Pentru amuzamentul tău ți-am oferit posibilitatea de a asculta ce post de radio vrei, deși nu aveam de ce. Restul nu contează. Ești lipsit de valoare pentru angajatorul meu.
— Dar care e misiunea ta aici?
— Să mă asigur că ajungeți toți la destinație.
— Atunci am valoare.
— N-ai. Nu e obligatoriu să ajungi la destinație viu.
Oricât de dură venise afirmația artificialului, rostită cu o răceală simplă, greu de egalat, lui Jordan Sharma îi confirmă previziunile sumbre ale ultimilor zile. Conspirațiile erau adevărate. Trump și administrația sa doreau să scape lumea de intelectuali. Sunt periculoși cei care gândesc, cei care au o voce și nu le e frică să o lase auzită. N-avea regimul opresor nevoie de nimic de la el, ci doar ca el să nu mai poată fi auzit, să nu mai poată planta vorbe, fapte sau idei în sufletul celor din jurul său.
— Vreau să vorbesc cu căpitanul, strigă el.
— Nu e niciun căpitan aici. Suntem doar trei roboți, copii inginerești fidele ale lui Atlas cu inteligența special antrenată a lui Tesla Optimus.
Racheta în care se găseau nu era operată de echipaj uman. Până la urmă, de ce să riști viața unui om pentru ei? Erau scursurile societății, agitatori, scandalagii, protestatari, elemente perturbatoare și distrugători ai noului regim.
Ar fi putut fi omorât pe Pământ. Ar fi putut fi dat dispărut, în timp ce-l îngropau într-o închisoare de care nu auzise nimeni. Ar fi putut să-i însceneze un accident. În schimb, îl plantaseră într-un scaun de pe racheta asta și-l trimiseră către Lună. De ce? E costisitor.
Restul drumului îl trecu printr-un carusel emoțional. Își dorea să i se fi dat șansa de a-și retrage vorbele, împreună cu un morman de scuze și de laude la adresa clovnului. Își dorea să fi avut prezența de spirit de a nu se lăsa prins, de a încerca să fugă sau măcar de a le pune bețe în roate în toate momentele în care l-au capturat. Dar ce ar fi putut face un simplu profesor de liceu, poet, pictor și filozof în timpul liber? Ar fi putut încerca să le rupă brațele cu un catren. Sau să le străpungă pielea cu o pensulă înroșită. Poate să-i convingă de fragilitatea vieții și a micimii ființei umane. Sau ar fi putut să tacă din gură, pentru ca elevii săi să aibă un profesor și a doua zi.
Timpul zbura încet. În urma sa, Pământul își continua piruetele. Nuanțele sale de albastru erau din ce în ce mai greu de deosebit, dar Jordan Sharma nu putea vedea asta.
În timp de pace toți murim,
Rămân doar vise când sfârșim.
Războiul smulge vii eroi,
Lăsând în urmă cruci și ploi.
Șapte secunde. Nu avu nevoie de mai mult timp pentru a transforma imaginea gândurilor sale în versuri.
Nu știa cât timp trecuse. Ultimul dialog cu robotul îi confirmă cele mai adânci temeri. Nu avea să se mai întoarcă din această călătorie. Poate că nici nu va ajunge la destinație. Împreună cu ceilalți parteneri de voiaj, nu aveau să devină concetățeni ai primei colonii selenare, ci doar un alt contingent intelectual înlăturat din drumul către îndobitocirea populației.
Alegerea lui Trump pentru al doilea mandat sfidase logica. Deși declarase război imigranților, îl aleseseră aproape jumătate din populația hispanică. Chiar dacă fusese în cursă împotriva unei femei, existând șansa ca pentru prima dată americanii să fie conduși de o doamnă, patruzeci și șase de procente dintre ele au votat cu el, în ciuda nenumăratelor dovezi de sexism la adresa lor. Lista de paradoxuri era lungă. La un moment dat, păruse că voia să-și saboteze singur alegerile. Făcuse afirmații grave, în urma cărora ar fi trebuit să fie sancționat dur de către public, fie că erau susținătorii săi sau nu. În schimb, îi preluau cuvintele și comportamentul, le ridicau la nivel de mantră și le răspândeau ca și cum ar fi fost rostite de o divinitate.
— Mai avem mult? îndrăzni să întrebe când simți că ceva îi apăsa sternul.
— A trebuit să pornim motoarele ca să frânăm, pentru a nu trece pe lângă Lună. Am început inserția pe orbită. Va dura douăsprezece minute și trei secunde. Dacă vrei, pot să-ți injectez o doză puternică de medicamente, ca să compenseze anomalia organismului tău.
— Nu e nevoie. Voi supraviețui. În caz că-i mai pasă cuiva, adăugă el mai mult în șoaptă.
După trei zile de imponderabilitate, minutele de frânare fură simțite ciudat, deoarece nu exista sus sau jos. Forța G nu era mare, dar era constantă. Apăsa asupra pieptului său fără menajamente. Simțea în oase vibrațiile rachetei, ca un mormăit metalic. Îi lipseau reperele. Nu exista niciun hublou. Cine ar fi avut nevoie de așa ceva? Se afla pe o navă ai cărei pasageri erau fie artificiali, fie inconștienți. Nu aducea niciun beneficiu. În schimb, micile devieri și corecturi ale traseului făceau ca punctul de presiune maximă să se plimbe pe pieptul lui dintr-o parte în alta, dându-i senzația de cădere necontrolată.
După oprirea motorului, totul reveni la realitatea ultimilor trei zile. Nu se mai auzea niciun zgomot. Nici de motor. Nici de mișcare. Când reveni imponderabilitatea, Jordan Sharma se simți ca și cum corpul său se dizolva în aer. Era plăcut și liniștitor, mai ales după presiunea constantă a ultimelor minute. În schimb, senzația era și puțin apăsătoare. Dacă manevra n-ar fi reușit, dacă motorul n-ar fi funcționat deloc sau nu suficient, ar fi plutit pe lângă Lună și s-ar fi îndreptat către imensitatea spațiului.
Au petrecut un timp pe orbită, în așteptarea momentului în care sunt în punctul din care să înceapă aselenizarea, pentru a putea ajunge pe singurul port spațial selenar, construit lângă Trump Capitol.
La momentul potrivit, nava intră într-o traiectorie descendentă controlată. Motoarele principale își ajustau în continuu forța, pentru a stabiliza viteza de coborâre. Presiunea simțită asupra pieptului și spatelui nu era mare, dar oscila, în funcție de reglajele necesare. Din cauza schimbărilor bruște între lipsa de greutate și senzația de greutate parțială, simți o ușoară amețeală. Respiră adânc, încercând să alunge senzația.
Pe ultimele sute de metri, motoarele lucrară la putere minimă, iar sistemele automate stabilizară nava pentru contactul cu solul lunar. Când corpul său căpătă o ușoară senzație de greutate, Jordan Sharma simți pentru prima dată gravitația locală reală, de șase ori mai mică decât cea terestră. Noțiunea de echilibru se rescria pentru el, creierul având nevoie de câteva secunde pentru a recalibra totul.
La atingerea solului, simți un mic șoc mecanic, similar cu aterizarea unui elicopter. În lipsa vântului, regolitul se ridică lent. După trei zile de micro-gravitație, Jordan Sharma simți o ușoară tensiune musculară, reflex de reechilibrare. Își simți inima ciocănind în piept, gata să sară afară. Continuă să respire adânc, rar, pentru a se liniști. Trecerea de la plutire la gravitație redusă necesita o recalibrare senzorială completă.
Casca îi deveni opacă.
— Știi că sunt treaz, strigă el. Lasă-mă să văd!
Fără a avea nicio obligație în fața sa, robotul se execută și-i permise să observe manevrele. Nu ar fi putut influența cu nimic ceea ce se petrecea în jurul său, dar măcar era martor al evenimentelor.
Cei trei roboți ridicară trupurile inconștiente ale colegilor săi de călătorie, unul câte unul, și le scoaseră din navă. Când veni rândul său, gândi cu voce tare:
— N-aș putea să merg singur? Ia-l pe următorul, iar eu voi veni după voi. Să nu obosești.
— Nu am cum să experimentez oboseala. Eu pot sau nu pot să fac ceva, în funcție de nivelul de energie, iar câtă vreme aceasta există voi funcționa la capacitate maximă.
— Vreau să mă mișc puțin. Am amorțit.
— Costumul e rigid. Nu-ți permite deplasarea.
Robotul îl ridică ușor, ca pe o marionetă, și-l scoase din navă, moment în care mintea sa fuse atinsă.
În timp de pace toți murim,
Rămân doar vise când sfârșim.
Războiul smulge vii eroi,
Lăsând în urmă cruci și ploi.
Ecoul versurilor sale îi pătrunse în creier. Venit din afară, nu ca și amintire a cuvintelor nerostite din timpul călătoriei. Încercă să blocheze totul, dar era invadat de trăiri noi. Peisajul deșertic selenar aducea o tăcere care se auzea. Bâzâit monoton. Slab. Aproape inexistent. Imposibil de ignorat. Trupul îi era purtat cu mișcări perfecte peste suprafața prăfoasă a Lunii.
Tu poți fi salvarea.
Cuvântul tău arde.
Cei mulți te așteaptă.
Ridică-te! Creează!
Venise totul ca un val în mintea sa. Se lăsase copleșit de evenimentele prin care trecea, așa că nu putuse spune dacă erau creația sa sau nu.
Nu sunt creația ta. Ți-am surprins anterior gândul exprimat în versuri, am crezut că preferi o asemenea comunicare.
Cineva-i citea gândurile. Unde era? Ce se întâmpla acolo?
Da, îți pot citi gândurile. Iar tu, pentru că ești primul care nu e inconștient, le poți auzi pe ale mele.
Dar cine ești? se întrebă Jordan Sharma.
Cine sunt e irelevant. Timpul e scurt. Odată ajuns înăuntrul închisorii, nu vom mai putea comunica. Ascultă. Omenirea are…
Apoi nu mai auzi nimic, clipă în care realiză că se află în interiorul Trump Capitol, prima colonie selenară a omenirii, redefinită în clipele anterioare ca și închisoare. Trupurile noilor sosiți erau dezbrăcate de costumele spațiale, preluate și puse pe o bandă rulantă, care dispărea după un perete.
Jordan Sharma preferă să ascundă faptul că era treaz, așa că rămase nemișcat și tăcut. Își aștepta rândul. Vorbele ce-i inundaseră mintea în momentul transportului de la navă până în colonie îl nelinișteau. Veniseră din exterior? De la o altă ființă? De la o altă entitate? Erau ecoul temerilor sale? Sau primul semn al unei boli ce punea stăpânire pe el? Toate aceste gânduri îi făceau dificilă misiunea de a poza într-o persoană inconștientă.
Când îi veni rândul, se simți decojit de costum. Apoi de haine, până rămase gol. Ceva îl ridică și îl așeză pe banda de transport. Era rigidă și rece, fapt care-i spunea că nu se pune nicio valoare pe confortul său. Mișcarea acesteia era lentă. Probabil că nu sunt monitorizat, gândi el, așa că întredeschise ochii.
Totul era alb. Nu îndrăzni să întoarcă capul, așa că putu observa doar ceea ce era în câmpul său vizual. Când se apropie de perete, acesta se desfăcu, pentru a-l lăsa să treacă, și se închise în urma sa. Următoarea încăpere era tot albă. Fuse purtat de banda de transport încă puțin, apoi ceva îl împinse din lateral și-l scoase de pe aceasta. Ajunsese pe o masă sau pe ceva asemănător. După puțin timp începu a se deplasa. Jordan Sharma pluti prin mai multe încăperi, fără a auzi nicio voce, fără a vedea niciun chip, fie el uman sau artificial, doar albul pereților. După câteva minute intră într-un lift, care-l purtă aproape un minut în jos. Temperatura era puțin scăzută, așa că-și simți pielea cum se încrețește. Ajunși la nivelul corespunzător, îl scoaseră din lift, dar tot singur era. Două minute mai târziu îl parcară lângă un perete, iar după câteva clipe, un robot îi puse o mască pe față, îl ridică și îl introduse într-un container cu lichid. Îl privi făcând toate acele lucruri, fără a spune nimic.
Masca îl ajuta să respire, iar lichidul îi oferea tot ce avea nevoie pentru a duce o viață de legumă, inconștient, tăcut, fără opinii. Urmări robotul repetând operațiunea și cu următorii care fuseseră aduși, fără a face niciun gest, fără a scoate niciun sunet.
La plecarea sa, Jordan Sharma își mișcă brațele, apoi picioarele, ca o confirmare a faptului că încă funcționa. Scrută atent încăperea. Nu se vedea nimeni. Nu se auzea nimic. Privi în sus și văzu că nu exista capac la containerul în care fusese depozitat. Se împinse, se prinse de margine și se ridică pe jumătate afară. În timp ce se ținea cu mâna stângă, își scoase masca cu dreapta. Se săltă afară din container și ateriză stângaci. Lichidul alunecă de pe pielea sa de cum ieși, astfel că era complet uscat. Și gol.
Se săltă pe containerul cel mai apropiat, îl apucă pe Louis Proustin de păr și-l ridică până îi ieși capul din lichid. Îl prinse de sub braț și-l trase mai mult afară, iar când se convinse că n-avea să-l scape înapoi, îi smulse masca de pe față. Îl atârnă pe marginea bazinului, ca pe o cârpă, sări jos, apoi îl trase și-l așeză pe podea. Făcu același lucru cu Megan Morris, Vesna Marković, Nia Makena și Codrin Dan Dron. Nu era o sarcină ușoară, așa că se opri să se odihnească. Dintr-un gând în altul, adormi. Când deschise ochii, ceilalți cinci se uitau la el.
— Te-ai trezit și tu. Unde suntem?
Făcu un semn prin care-i invită să se liniștească, apoi le povesti cele întâmplate cât timp ei fuseseră inconștienți. Trecură rapid prin negare, furie și negociere.
— Și acum ce facem? N-avem mâncare, apă sau haine. Fără ele suntem ca și morți.
— Chiar dacă le-am avea, ce am putea face? Cum putem evada de pe Lună fără o rachetă?
— Știe careva să conducă o rachetă?
— Trebuie să existe ceva ce să putem face.
— Trebuie să pornim o revoluție. Oamenii trebuie să afle adevărul despre locul ăsta.
— Cum să pornești o revoluție de la zero? Mult zis, zero. De la minus o sută.
Erau copleșiți și nu reușeau să vadă nicio portiță de ieșire din situația asta.
— Haideți să scoatem cât mai mulți dintre noi din containere. După cum am intuit, lichidul în care am fost scufundați nu numai că ne ține organismul în viață, dar și într-o stare de inconștiență. În afara lui v-ați trezit repede.
Așa că se puseră pe treabă. După alte două ore începură și alții să se trezească. Jordan Sharma rămase să le prezinte situația în care se aflau, să-i ajute să accepte lucrurile și să-i organizeze în vederea extragerii altora din containere. Peste alte câteva ore erau mulți, iar pe o bună parte dintre ei îi cunoștea. Nu neapărat personal, ci datorită contribuțiilor lor în domeniile în care activau.
După ce-i scoaseră pe toți din containere, se organizară în echipe care să exploreze colonia. Trebuiau să afle cât mai multe lucruri despre locul acela, despre Trump Capitol. Trecură prin uși, fără o țintă precisă. Fiecare încăpere ascundea zeci sau sute de containere, în care erau depozitate alte personalități ale lumii politice, jurnalistice, artistice, științifice sau sociale.
— Trebuie să existe și o încăpere de comandă, un centru de organizare, în care să fie gărzile și administratorii.
— Gărzi? Aici? Pentru ce? Unde ai putea evada?
— Măcar medici sau un administrator. Ce se întâmplă dacă se defectează o cuvă? Cine o repară?
— Pentru ei, valoarea noastră este nulă, zise Jordan Sharma, iar apoi le povesti dialogul avut cu robotul, pe drum.
În fiecare încăpere rămânea un mic grup care să-i ajute pe cei încă imersați în cuve. Restul porneau mai departe. După ce epuizară toate încăperile de la acel nivel, în frunte cu Jordan Sharma, se urcară în lift. Erau doar două butoane înăuntru: unul pentru sus și celălalt pentru jos. Îl apăsară pe cel care-i ducea la suprafață și se puseră în mișcare. Trecu un minut până ce ușile se deschiseră.
Pășiră cu pași mici în afara cuștii de metal, atenți la orice ar fi putut să aibă viață. De jur împrejur erau înconjurați de alb. Cu o singură excepție. Pe o porțiune din peretele opus se vedeau câteva pete gri. Se apropiară încet, încurajându-se unii pe alții în tăcere.
— Avem musafiri, se auzi o voce, venind parcă de nicăieri și de peste tot. Vizita voastră nu este programată. Cineva a greșit și nu m-a informat. Voi începe pregătirile pentru a face șederea voastră cât mai plăcută. Trăiască Trump!
Petele gri se desprinseră de perete și porniră în direcții opuse. Dispărură în spatele unor uși ascunse vederii și reapărură câteva clipe mai târziu cu niște dispozitive.
— Avem imprimante 3D cu care vă putem crea orice aveți nevoie.
— Haine, zise Megan Morris.
— Și ceva de mâncare, adăugă Nia Makena.
— Suntem mulți, vom avea nevoie de multe imprimante.
În următoarele minute, imprimantele scuipară alte imprimante și se puseră toate pe lucru. Scanau individul din fața lor, pentru a-i lua dimensiunile și pentru a calcula necesitatea calorică zilnică, apoi îi printau un combinezon și o pastilă cu care să-și potolească foamea pentru douăzeci și patru de ore. Apoi treceau la următoarea persoană.
— În numele lui Trump, cum ați ajuns aici? Nu am înregistrat niciun zbor care să fi sosit recent.
— Care a fost ultima sosire? întrebă Jordan Sharma.
— În urmă cu nouă ore și cincizeci și trei de minute, prin bunăvoința lui Trump, am primit un stoc de manechine.
— Manechine? Ce sunt ele?
— Omenirea este pe moarte. Eu am fost creat de atotputernicul Trump să o salvez. N-aș putea face rău omului. Misiunea mea este să îngrijesc manechinele, iar în clipa în care nevoia o cere, să le retrimit pe Pământ pentru a-și îndeplini misiunea.
— Care e misiunea pe care o vor avea pe Pământ?
— Asta nu știu. Planul lui Trump nu poate fi înțeles de o entitate insignifiantă, ca mine sau ca tine.
— Noi suntem oameni. Ne-ai putea face rău?
— În numele lui Trump, cum poți să mă întrebi așa ceva? Sunt un garant al evoluției voastre aici și pe Pământ. Religia mea pornește de la cele trei legi ale roboticii, dezvoltate de marele Trump. Nu am voie să fac rău unei ființe umane sau, prin inacțiune, să permit ca ea să fie rănită. Trebuie să mă supun comenzilor date de oameni, atâta timp cât ele nu contravin primei legi și trebuie să mă protejez, dar doar în măsura în care această protecție nu intră în conflict cu primele două legi.
— Iar noi ce suntem?
— Sunteți oameni, făcuți după chipul și asemănarea lui Trump.
Dialogul început de Jordan Sharma cu entitatea care administra locul captă atenția tuturor. Ultimele ore îi trecuseră prin multe evenimente, iar ultimele lucruri pe care și le aminteau avuseseră loc la aproape patru sute de mii de kilometri distanță, în urmă cu săptămâni, luni sau chiar mai mult de un an în urmă. Să zici că erau confuzi, era prea puțin spus.
— Iar misiunea ta aici care este?
— Să mă asigur că manechinele trimise de preamilostivul Trump sunt bine îngrijite și pregătite, în orice moment, să fie trimise înapoi pentru a-și îndeplini misiunea.
— Trebuie să fim transportați înapoi. Ne poți ajuta cu asta?
— Marele Trump, în mila sa, nu mi-a oferit posibilitatea să exist în afara Trump Capitol. Colonia este ecranată. Niciun mesaj nu poate intra sau ieși de aici. Nu există posibilitatea să vă întoarceți, decât în momentul în care Trump, atotștiutorul, decide că are nevoie de voi.
— Oprește ecranarea.
— E un scut impenetrabil, care nu poate fi pătruns sau controlat de semnalele mele digitale. Din păcate nu vă pot îndeplini această comandă.
— Dă-mi un costum de astronaut. Voi ieși afară să evaluez situația.
Trei minute mai târziu, unul din roboți îl găsi și îi întinse costumul cerut. Se îmbrăcă și, sub îndrumarea vocii artificiale, porni spre airlock. Ajuns acolo, deschise ușa interioară, păși în camera tampon, închise ermetic drumul în urma sa și așteptă până aceasta se depresuriză. Nu știa ce avea de făcut, dar era ghidat pas cu pas de către inteligența artificială a coloniei. După ce se elimină aerul, deschise ușa exterioară și păși afară. Sub tălpile sale, regolitul se ridică de la suprafață și se lipi de costum.
Jordan Sharma ieși cu mintea deschisă și cu întrebarea pregătită.
Cine ești?
Doamnelor și domnilor, am luat contact cu ei cu cincizeci și șase de orbite în urmă, dar ne-au ignorat mesajele. După alte trei orbite au venit alții, dar nu ne-au vorbit. În urmă cu șapte orbite au trimis artificiali să facă munca lor și au construit această colonie, numită Trump Capitol. Această realizare a lor a adus la primul spin-off al transmisiunii noastre, Pământ 3.0, în Luna 1.0. Vă reamintesc, urmărim evoluția vieții pe această planetă de suficient timp ca să trecem prin două extincții majore, motiv pentru care acum suntem la sezonul trei. Conform tratatelor, nu avem voie să stabilim contact și nici să intervenim, atât timp cât rămân în spatele marelui filtru, adică pe planeta lor. Odată părăsită…
Te întreb din nou. Cine ești? Ce îndrugi în capul meu? reluă Jordan Sharma întrebarea.
Stimați spectatori, a sosit momentul mult așteptat al emisiunii noastre. Pentru prima dată vom învârti roata norocului, pentru a le stabili soarta. Vă reamintesc cum funcționează, pentru cei mai tineri dintre noi, care sunt la prima experiență. Gazdele planetei au crescut și s-au dezvoltat cum știu ei mai bine. Inevitabil, au ajuns în fața momentului în care au luat contact cu noi. Odată asta realizat, avem șansa să-i ajutăm sau să-i lăsăm să se scalde în micimea existenței lor.
Ce-i cu nebunia asta? încercă Jordan Sharma să găsească un sens al lucrurilor auzite.
Jocul, ca de fiecare dată, a fost adaptat la unul cu care gazdele sunt obișnuite. Ei îl numesc păcănele. Roata are o jumătate roșie și o jumătate neagră. Voi învârti roata, iar pământeanul va trebui să aleagă între cele două culori. Dacă o ghicește, va avea dreptul să ne ceară orice vrea el. Dacă va ieși cealaltă culoare… ei bine… dacă nu nimerește, vom avea parte de un spectacol total. Sunteți gata?
Chiar nu înțeleg. Cine sunteți? Ce vreți de la mine? Ce vreți de la noi? insistă Jordan Sharma.
Acum, stimați spectatori, este momentul să ne întoarcem către actorii noștri. Spune, muritorule, bănuiesc că ești familiar cu jocul de păcănele, i se adresă entitatea, sau poate că nu. Ce vreau să înțelegi este că tu doar trebuie să alegi între roșu și negru când îți spun eu. Ești pregătit?
