Era considerat un geniu al geologiei și un expert în catastrofele naturale. În copilărie și adolescență citise cu nesaț tot ce exista despre științele pământului, iar apoi absolvise studiile cu summa cum laude la cea mai prestigioasă facultate de profil și susținuse o teză de doctorat extrem de apreciată în domeniul trecutului (foarte) îndepărtat al organismelor vii de pe planetă.
Își începuse cariera cu studiul paleobiologiei, dar fascinația acelor „straturi de istorie” pe care le descoperise îl determinase să îmbrățișeze știința transformărilor suferite de planetă de-a lungul eonilor, o planetă care „reușise”, miraculos, să găsească zona din sistemul solar propice vieții. Modul de apariție al Terrei și, în special, faptul că avusese loc la distanța aceea față de Soare era un mister inexplicabil, miturile adăugând și mai multă confuzie în noianul de ipoteze, care mai de care mai fanteziste.
După teza de doctorat publicase cărți și articole de specialitate de mare succes, ținuse prelegeri și cursuri pe toate continentele.
Succesiunea evenimentelor îl fermecase. La început totul părea că se potrivește cu varianta cercetată și cunoscută de secole. Dar, cu timpul, începu să își dea seama că ceva nu se potrivea.
Primul lucru care îl frapă era intervalul de timp constant între două evenimente geologice majore. Deși suna incredibil, după examinarea tuturor faptelor și dovezilor trase singura concluzie rațională: la aproape același număr de ani, cu diferențe de maxim câteva zecimi de procent, Pământul părea să „atragă” meteoriți și asteroizi, scoarța îngroșându-se după fiecare impact de acest gen. Oare planeta voia să se protejeze de ceva? Dar asta implica o acțiune conștientă. Își alungă rapid din minte acel gând fantasmagoric. Însă nu putea nega un alt aspect: cu toata evoluția tehnologiei, oamenii nu putuseră fora mai mult de o anumită adâncime, indiferent de metoda folosită, întâlnind, fără excepții, un strat care nu le permitea cu nici un chip să avanseze. Nimeni nu putuse găsi o explicație plauzibilă.
Celălalt detaliu îl făcu să tremure. Extincțiile în masă ale speciilor de animale și plante erau binecunoscute. Dar nimănui nu părea să îi sară în ochi ceva mai mult decât evident: ființele dispăruseră aproape CU TOTUL. Și nu se referea la numărul lor, ci la faptul că volumul de fosile găsite era mai mult decât insignifiant față de exemplarele care trăiseră în diferite stadii ale dezvoltării planetei. Dădeau impresia că se evaporaseră. Consultările cu paleontologi și arheologi de renume îi confirmară Teoria, nimeni nepunându-și aceste întrebări până atunci.
*
Cu timpul, ajunse la rezultate din ce în ce mai apropiate de fantastic, dar susținute de dovezi clare și solide. Cea mai uluitoare era că deriva continentelor, cu „spargerea” Pangeei, dusese la creșterea dimensiunilor planetei, Pacificul fiind, absolut incredibil, la fel de mare ca la începuturile existenței Terrei. Toate acestea aveau loc pe seama Atlanticului, cu a sa falie gigantică întinsă din dreptul Groenlandei până la hotarele Antarcticii. Toată extinderea suprafeței i se datora, activitatea seismică și vulcanică de la mii de metri adâncime fiind – nu era nici o îndoială – cheia marelui mister.
O idee care îi încolțise în minte îl ținea treaz zile și nopți în șir. Înainte de a se prăbuși fizic și psihic de epuizare, găsi răspunsul deloc liniștitor: toată această „neliniște” avea un tipar: creșterea grosimii scoarței terestre și dispariția fără urmă a nenumărate specii erau acompaniate, cu o precizie absolut impresionantă, de „agitația” faliei și creșterea suprafeței Atlanticului, cu îndepărtarea din ce în ce mai mare a Eurasiei și Africii de cele două Americi.
Cutremurul din săptămâna următoare, pe care modelul său îl prezisese cu o diferență de câteva ore, fu ultima piesă din puzzle.
*
Lucrase toată noaptea la noul superordinator, în urma unei mici bănuieli. Pornise de la o ipoteză uluitoare și, aparent, neverosimilă.
Toate calculele, repetate iar și iar, conduceau spre același final teoretic: în următorii zece ani, falia atlantică urma să provoace evenimentul care urma să pună capăt Pământului așa cum îl știau.
Hotărî să țină totul pentru el. Chibzuise îndelung și încercase să evalueze toate scenariile posibile, însă concluzia era aceeași: nici o vietate n-avea să scape, indiferent de măsurile luate, iar societatea, civilizația și specia umană s-ar fi prăbușit în haos și anarhie la aflarea veștii cu mult timp înainte de producerea evenimentului apocaliptic. Decise singur că era mai bine ca nimeni să nu afle nimic, apoi șterse cu mare grijă orice dovadă a evaluărilor sale.
*
Doi ani mai târziu se simțiră brusc primele vibrații. Dar fu doar o alarmă falsă, la început. Însă nu îi scăpară detalii: frecvența și intensitatea cutremurelor creștea, cu rezultate cumulative catastrofale. Era sau nu sfârșitul?
Răspunsul veni după trei luni. Seismografele „înnebuniseră”. Nivelul oceanelor și mărilor scăzu brusc, apa dispărând în întregime prin imensele fisuri ale scoarței apărute ca din senin. Vegetația și fauna se împuținau văzând cu ochii, fără vreo explicație logică. Părea că, literalmente, „le înghițea pământul”, fapt confirmat în scurt timp de observații multiple și independente ale prăbușirii acestora în aceleași fisuri.
Cutremurele și erupțiile vulcanice, întinse rapid la scară planetară, nu lăsau nici o îndoială: evenimentul final era în plină desfășurare. Falia atlantică începuse să se deschidă pe toată lungimea. Pământul se deschidea în cel mai adevărat sens al cuvântului.
Orice structură naturală sau artificială existentă încetase să mai existe. Fragmente ale planetei erau aruncate în spațiu, devenind noii sateliți ai ceea ce fusese cândva Terra.
În timp ce specia umană își trăia ultimele clipe, colosala creatură care eclozase își începu zborul spre casă.
