Un Noël à Paris (Jim / Liotti / Georges), două volume, Le Lombard 2025-2026
Volumul 1
O comedie romantică haotică și haioasă. Dar, dacă ați mai citit ceva de Jim, știți că subiectele serioase nu sunt niciodată prea departe… Iată rezumatul oferit de editură:
„Cine nu și-a dorit vreodată să scape de corvoadele de Crăciun?”
Ève și Simon, epuizați de rutina zilnică și de obligațiile de Crăciun, iau o decizie radicală: în seara asta, trântesc ușa… și fug! Lăsând în urmă curcanul, socrii și copiii, tânărul cuplu chiulește de Crăciun și se aruncă într-o noapte pariziană absolut haotică. Între neînțelegeri, întâlniri improbabile și hohote de râs, această noapte de 24 decembrie le va rezerva cea mai frumoasă dintre surprize…
Revenind la recenzie, lui Jim îi plac titlurile simple și poveștile complexe, cu aparențe înșelătoare. Aici, Crăciunul e un adevărat iad. Mai ales când ai o familie numeroasă, cu pretenții și rivalități multiple. Așa că, obosită, Eve fuge… iar Simon o urmărește. Ei vor un Crăciun diferit, și asta este exact ce vor primi…
Ați ghicit, Jim recurge (din nou!) la nostalgia tinereții și a libertății sale. Funcționează, grație și desenelor vesele, pline de rotunjimi, ale lui Giuseppe Liotti (într-un registru destul de diferit de „Cadres noirs”, „Fiancées du califat” etc.) și culorilor feerice ale lui Gaétan Georges (și el foarte departe de albumele sale recente – „Les gorilles du Général”, „Douze”, „Cadres noirs” etc.).
În concluzie, acest prim volum este o comedie de bulevard foarte vorbăreață și foarte simpatică, cu o mulțime de personaje care încearcă să scape de stereotipurile pe care le întrupează. Vor reuși? O să aflăm în partea a doua. Cinci stele pentru această aventură nebunească care te face să zâmbești și îți încălzește inima înghețată de iarnă. Sper doar că nu va fi o surpriză de genul „Zoe Carrington”…
(Zoe e altă poveste pe care Jim a spus-o în două volume. Primul era excelent, al doilea a luat-o pe arătură rău de tot.)
Volumul 2
Din păcate, de ce mi-a fost frică n-am scăpat. Ève și Simon nu reușesc cu adevărat să scape de viața de zi cu zi, de familie și cu atât mai puțin de clișeele narative în care Jim i-a închis. În plus, pledoaria în favoarea adulterului din final nu este nici suficient de amuzantă, nici suficient de bine construită, așa că m-a enervat. Păcat, grafica e excelentă, iar unele replici sunt chiar haioase: “De ce v-au arestat?” întreabă prostituata. “Soțul meu m-a înșelat.” răspunde Eve. “Wow, am mai auzit de pârnaie pentru coliziuni, dar implica mașini, nu… (cenzurat)”.
Așadar, ar trebui să fiu mulțumit; la urma urmei, la final toată lumea e fericită și cu lacrimi pe obraji, nu-i așa? 🙂
Un Jim mediocru, dar simpatic.
Ceea ce mă duce la problema de bază a benzilor desenate moderne – economia de piață favorizează seriile, cu cât mai multe volume, cu atât mai câștigătoare, dar asta implică încrederea oarbă pe care trebuie să o acorde cititorul. Încredere care, din păcate, e prea adesea înșelată. Și atunci ce faci? Citești și tu albumele despre care vorbește toată lumea, sau aștepți ani de zile ca seria să ajungă la final și să ai confirmarea (sau infirmarea) valorii întregului? Unele edituri au transformat asta în industrie – de exemplu, Soleil se asigură că seriile lor (mai ales Terres d’Arran, dar și cele SF) au scenarii excelente pentru primul și ultimul volum din fiecare arc narativ, în timp ce volumele intermediare sunt de umplutură. Și vor continua asta atâta timp cât colecționarii vor continua să cumpere.
