Am ales șapte seriale și trei filme care ilustrează diversitatea ofertei Apple TV, de la space opera și distopii până la povești despre inteligență artificială, identitate, singurătate și mitologie.
Severance (2022–prezent)
Probabil cea mai originală premisă SF dintre producțiile Apple TV aparține unui serial care, cel puțin la prima vedere, nici măcar nu pare science-fiction. Angajații corporației Lumon Industries pot accepta o procedură medicală prin care amintirile lor sunt separate între viața profesională și cea personală. Când intră în birou, uită complet cine sunt în afara lui. Când pleacă, nu-și mai amintesc nimic despre ceea ce au făcut în timpul programului. Visul oricărui departament de resurse umane, dacă ignorăm câteva probleme etice minore, cum ar fi libertatea, identitatea și dreptul asupra propriei minți.
Severance
Mark Scout, interpretat de Adam Scott, conduce o echipă de angajați care îndeplinesc sarcini bizare într-un spațiu de lucru dominat de coridoare interminabile, mobilier auster și o atmosferă de politețe corporatistă dusă până la absurd. Apariția unei noi colege, Helly, și câteva evenimente inexplicabile încep să destabilizeze ordinea aparent perfectă a companiei.
Ben Stiller, unul dintre principalii regizori ai serialului, construiește o lume neliniștitoare din elemente banale. Lumina fluorescentă, pereții goi, calculatoarele învechite și conversațiile lipsite de naturalețe creează o atmosferă în care fiecare gest pare suspect. Există ceva din Kafka în această birocrație absurdă, ceva din Philip K. Dick în incertitudinea identitară și destul Orwell pentru a transforma compania într-un mic stat totalitar.
Dar ideea cea mai tulburătoare este alta. Dacă o parte a conștiinței noastre există exclusiv la serviciu, fără vacanțe, fără familie, fără experiențe personale, putem spune că acea persoană este liberă? Pentru versiunea profesională a angajatului, viața reprezintă un program de lucru continuu, întrerupt doar de salturi instantanee între sfârșitul și începutul zilei următoare. Nu există weekend și nici odihnă conștientă. Există doar muncă.
Serialul își construiește tensiunea cu răbdare, iar uneori răbdarea aceasta este pusă serios la încercare. Misterele se acumulează, explicațiile întârzie, iar anumite personaje par să comunice exclusiv prin jumătăți de adevăr. Totuși, interpretările, umorul negru și extraordinara concepție vizuală transformă „Severance” într-una dintre cele mai puternice distopii televizate recente.
În fond, serialul împinge la extrem o dorință foarte contemporană: aceea de a separa complet viața profesională de cea personală. Numai că, odată realizată separarea, descoperim că am creat două persoane, dintre care una este condamnată să muncească pentru cealaltă.
Silo (2023–prezent)
Omenirea trăiește într-un siloz subteran uriaș, întins pe zeci de niveluri, într-o lume în care exteriorul este considerat toxic și mortal. Nimeni nu știe cu certitudine când a fost construit adăpostul, cine l-a proiectat sau ce s-a întâmplat cu lumea de dinainte. Există reguli stricte, o ierarhie socială bine definită și o interdicție aproape religioasă de a pune anumite întrebări.
Silo
Inspirat din romanele lui Hugh Howey, „Silo” urmărește povestea lui Juliette Nichols, interpretată de Rebecca Ferguson, o ingineră care ajunge să investigheze o serie de morți suspecte și să descopere că societatea în care trăiește este întemeiată pe secrete mult mai importante decât își imaginează locuitorii ei.
Unul dintre marile merite ale serialului este construcția socială. Silozul reprezintă o civilizație în miniatură, cu clase sociale, mecanisme de control, conflicte politice și o istorie oficială acceptată aproape fără rezerve. Locuitorii nivelurilor inferioare întrețin infrastructura care permite supraviețuirea tuturor, însă puterea se află în altă parte. Metafora socială este destul de transparentă, dar funcționează.
Tim Robbins, în rolul lui Bernard Holland, oferă una dintre interpretările remarcabile ale serialului, construind un personaj pentru care ordinea socială pare să justifice aproape orice sacrificiu. Rebecca Ferguson aduce în contrapondere încăpățânarea unui om obișnuit să repare mașinării și care descoperă treptat că societatea însăși ar avea nevoie de o reparație capitală.
Serialul are însă o problemă de ritm. Anumite episoade amână revelațiile prin conflicte secundare și dialoguri care repetă informații deja cunoscute. Uneori ai senzația că personajele ar putea rezolva într-un sfert de oră ceea ce scenariștii au decis să întindă pe durata unui sezon.
Cu toate acestea, „Silo” reușește să transforme spațiul închis într-un univers credibil. Și ridică o întrebare care depășește cadrul unei distopii postapocaliptice: cât adevăr poate ascunde o societate pentru a-și proteja cetățenii înainte ca protecția să devină o formă de tiranie?
Foundation (2021–prezent)
Adaptarea operei lui Isaac Asimov reprezenta una dintre cele mai dificile provocări ale cinematografiei SF. Ciclul „Fundația” este construit în jurul unor idei despre istorie, matematică, politică și evoluția civilizațiilor, iar personajele individuale contează adesea mai puțin decât marile procese istorice. Or, televiziunea are nevoie de personaje, conflicte personale și continuitate dramatică. Cele două cerințe nu se împacă întotdeauna.
Foundation
Serialul creat de David S. Goyer urmărește prăbușirea lentă a Imperiului Galactic și încercarea matematicianului Hari Seldon, interpretat de Jared Harris, de a reduce durata epocii de barbarie care va urma. Instrumentul său este psihoistoria, o disciplină imaginară capabilă să anticipeze comportamentul marilor populații prin modele matematice.
Din punct de vedere vizual, „Foundation” este spectaculos. Orașele planetare, navele spațiale, arhitectura imperială și costumele construiesc un univers de o amploare rar întâlnită în producțiile de televiziune. Lee Pace, în rolul împăratului Cleon, domină multe dintre scene printr-o combinație de autoritate, cruzime și vulnerabilitate. Ideea dinastiei genetice, în care împărații sunt clone ale aceluiași conducător, reprezintă una dintre cele mai inspirate contribuții ale adaptării.
Problema apare în raportul cu opera lui Asimov. Pentru cititorii romanelor, serialul poate deveni frustrant prin libertățile pe care și le ia față de materialul original. Psihoistoria, conceptul central al cărților, ajunge uneori să fie eclipsată de conflicte personale, revelații spectaculoase și mecanisme narative apropiate de fantasy. O istorie a civilizațiilor se transformă, pe alocuri, într-o poveste despre câțiva indivizi excepționali.
Totuși, ar fi nedrept să judecăm serialul exclusiv prin fidelitatea față de Asimov. Privit independent, „Foundation” este o producție ambițioasă, care încearcă să aducă în televiziune teme rareori abordate la o asemenea scară: determinismul istoric, raportul dintre individ și societate, fragilitatea imperiilor și iluzia controlului asupra viitorului.
Poate că aceasta este și ironia adaptării: o operă despre posibilitatea de a anticipa evoluția istoriei ajunge să demonstreze cât de greu este de anticipat ce vor face scenariștii cu ea.
Dark Matter (2024–prezent)
Dacă ați avut vreodată sentimentul că viața voastră ar fi putut urma un drum complet diferit dacă ați fi luat o singură decizie, „Dark Matter” construiește în jurul acestei idei un thriller science-fiction.
Inspirat din romanul lui Blake Crouch, serialul îl urmărește pe Jason Dessen, interpretat de Joel Edgerton, un profesor de fizică din Chicago care este răpit și se trezește într-o versiune alternativă a propriei vieți. În această realitate, alegerile sale au fost diferite, iar consecințele sunt spectaculoase. Jason încearcă să se întoarcă la familia sa, traversând posibilități existențiale care devin tot mai stranii și periculoase.
Dark Matter
Jennifer Connelly, în rolul Danielei, aduce poveștii dimensiunea emoțională necesară pentru ca mecanismul SF să nu rămână doar un exercițiu intelectual. Relația dintre cei doi este, de fapt, centrul întregii construcții.
Multiversul a devenit între timp un loc destul de aglomerat. Marvel a trimis acolo supereroi, „Everything Everywhere All at Once” a transformat realitățile alternative într-o comedie metafizică, iar literatura SF explorează asemenea posibilități de multe decenii. Blake Crouch preferă abordarea thrillerului: ritm rapid, revelații succesive și o întrebare personală care devine tot mai apăsătoare.
Ce anume ne definește identitatea? Alegerile pe care le-am făcut, oamenii pe care i-am iubit sau simplul fapt că am trăit o anumită succesiune de întâmplări?
Serialul este captivant, deși uneori regulile universului său par adaptate nevoilor scenariului. Explicațiile științifice trebuie acceptate cu o anumită generozitate, mai ales dacă avem pretenția ca mecanica cuantică să funcționeze la fel de riguros pe ecran ca într-un laborator.
Dar „Dark Matter” are meritul de a transforma o speculație cosmologică într-o poveste despre regret, familie și dorința imposibilă de a verifica toate viețile pe care nu le-am trăit.
For All Mankind (2019–prezent)
În 1969, primii oameni care pășesc pe Lună sunt cosmonauți sovietici. Statele Unite pierd competiția care, în istoria noastră, a culminat cu misiunea Apollo 11. De aici pornește una dintre cele mai interesante istorii alternative din televiziunea contemporană.
Creat, printre alții, de Ronald D. Moore, cunoscut pentru „Battlestar Galactica”, serialul imaginează o lume în care cursa spațială nu se încheie după aselenizare, ci continuă să accelereze. Competiția dintre superputeri stimulează investițiile tehnologice, modifică societatea și împinge explorarea umană tot mai departe de Pământ.
For All Mankind
Unul dintre marile atuuri ale serialului este atenția acordată detaliilor tehnice și istorice. Primele sezoane reconstruiesc cu grijă atmosfera NASA, tensiunile politice ale Războiului Rece și dificultățile explorării spațiale. Personajele evoluează odată cu istoria alternativă, iar salturile temporale permit urmărirea consecințelor unor decizii pe durata mai multor decenii.
Joel Kinnaman, în rolul astronautului Ed Baldwin, oferă un punct de continuitate pentru o poveste în care instituțiile, tehnologiile și generațiile se schimbă permanent.
Pe măsură ce serialul avansează, drama personală ocupă uneori prea mult spațiu, iar unele conflicte sentimentale par introduse pentru a compensa absența unei crize tehnice. Există momente în care ai prefera să vezi cum se construiește o bază extraterestră, în loc să urmărești încă o ceartă de familie.
Totuși, „For All Mankind” reușește ceva remarcabil: recuperează optimismul explorării spațiale fără să ignore costurile umane, politice și economice ale acesteia. Este un SF despre viitor construit prin modificarea trecutului, o demonstrație imaginară a felului în care istoria ar fi putut deveni mai spectaculoasă dacă omenirea nu și-ar fi pierdut atât de repede entuziasmul pentru stele.
Murderbot (2025–prezent)
Într-un viitor dominat de corporații și tehnologii avansate, o unitate artificială de securitate reușește să-și dezactiveze mecanismul care îi limitează autonomia. Din acel moment ar putea deveni un monstru ucigaș, un revoluționar al drepturilor roboților sau un filosof preocupat de natura conștiinței. Numai că preferă să se uite la seriale.
Inspirat din seria de cărți „The Murderbot Diaries”, scrisă de Martha Wells, serialul îl are în rolul principal pe Alexander Skarsgård, care interpretează o ființă artificială obligată să protejeze un grup de cercetători pe o planetă periculoasă. Problema este că Murderbot nu prea agreează compania oamenilor. Interacțiunile sociale îl obosesc, conversațiile îl încurcă, iar comportamentul uman i se pare adesea ilogic. Greu de contrazis.
Murderbot
Umorul serialului provine în mare parte din contrastul dintre capacitățile extraordinare ale personajului și dificultățile sale de a înțelege relațiile interumane. Murderbot poate analiza amenințări, calcula traiectorii și neutraliza adversari, dar o simplă manifestare de afecțiune îl pune într-o situație aproape insuportabilă.
Dincolo de comedie, serialul propune o perspectivă interesantă asupra inteligenței artificiale. Dacă o entitate artificială dobândește autonomie, înseamnă automat că va dori să fie asemenea oamenilor? De ce ar considera umanitatea un model demn de urmat? Și cât de liberă este o ființă a cărei existență a fost proiectată pentru a satisface nevoile altora?
Ritmul și tonul comic pot diminua uneori gravitatea acestor întrebări, iar conflictele secundare nu au întotdeauna aceeași forță precum vocea interioară a protagonistului. Dar Skarsgård reușește să construiască un personaj memorabil, aproape în ciuda expresivității sale limitate.
„Murderbot” reprezintă una dintre rarele povești despre inteligența artificială în care mașina nu visează să cucerească omenirea. Vrea doar să fie lăsată în pace. Eventual cu un abonament bun la streaming.
Pluribus (2025–prezent)
După „Breaking Bad” și „Better Call Saul”, Vince Gilligan revine cu un serial science-fiction care pornește de la o idee deopotrivă absurdă și tulburătoare: ce s-ar întâmpla dacă omenirea ar deveni fericită aproape în întregime, iar această fericire ar reprezenta, de fapt, o catastrofă?
Rhea Seehorn o interpretează pe Carol Sturka, o scriitoare morocănoasă care descoperă că lumea din jurul ei s-a schimbat radical. Oamenii par să fi dobândit o armonie colectivă inexplicabilă, o disponibilitate nelimitată de a ajuta și o bunăvoință care, în loc să liniștească, devine tot mai neliniștitoare. Carol se numără printre puținii care nu împărtășesc această stare.
Pluribus
Gilligan construiește tensiunea din situații aparent obișnuite. O conversație politicoasă, o ofertă de ajutor, un zâmbet prea insistent pot deveni manifestări ale unei realități profund străine. Există ceva din „Invasion of the Body Snatchers” în această transformare a umanității și ceva din marile distopii literare în felul în care fericirea colectivă ajunge să amenințe autonomia individuală.
Rhea Seehorn este potrivită pentru un personaj care trebuie să exprime simultan iritare, neîncredere, teamă și încăpățânare. Carol poate fi dificilă, egoistă și greu de simpatizat, dar tocmai imperfecțiunile ei o fac recognoscibil umană.
Serialul avansează deliberat, iar unele episoade par mai interesate să exploreze implicațiile premisei decât să dezvolte acțiunea. Pentru spectatorii obișnuiți cu ritmul alert al thrillerelor SF, această lentoare poate deveni frustrantă.
Dar „Pluribus” are una dintre cele mai fertile idei ale science-fictionului televizual recent. Dacă am putea elimina conflictele, nefericirea și egoismul printr-o transformare colectivă a omenirii, am obține o societate ideală sau am distruge tocmai ceea ce ne face indivizi?
Și, mai ales, cât valorează fericirea atunci când nu mai avem libertatea de a fi nefericiți?
Finch (2021)
Tom Hanks pare să fi dezvoltat o anumită specializare în interpretarea oamenilor obligați să supraviețuiască departe de civilizație. După insula din „Cast Away”, în „Finch” îl găsim într-o Americă postapocaliptică, alături de un câine și un robot construit pentru a avea grijă de acesta.
Regizat de Miguel Sapochnik, filmul urmărește călătoria lui Finch, un inginer bolnav, printr-o lume devastată de o catastrofă solară. Conștient că nu mai are mult de trăit, acesta încearcă să pregătească robotul Jeff pentru responsabilitatea de a îngriji câinele după dispariția sa.
Finch
Povestea este simplă, aproape minimalistă. Avem un om, o mașină, un animal și un drum printr-o lume în care civilizația a devenit o amintire. Dar tocmai această simplitate permite filmului să exploreze o întrebare profund umană: ce lăsăm în urmă și cui încredințăm ceea ce iubim?
Relația dintre Finch și Jeff evoluează de la instrucțiuni tehnice la o formă neașteptată de apropiere. Robotul învață să înțeleagă oamenii, să interpreteze comportamentele acestora și să descopere că responsabilitatea nu poate fi redusă întotdeauna la un set de reguli.
Filmul este sentimental și uneori previzibil. Tom Hanks interpretează încă o dată omul obișnuit, fundamental decent, capabil să păstreze ceva din umanitate chiar și după dispariția lumii cunoscute. Dar interpretarea sa funcționează, iar relația cu robotul evită, în mare parte, capcanele comediei facile.
„Finch” nu are ambițiile filosofice ale unor filme precum „Ex Machina” sau „A.I. Artificial Intelligence”. În schimb, oferă o poveste caldă despre singurătate, moarte și grija față de celălalt. O poveste în care viitorul umanității ajunge să depindă, într-un fel foarte modest, de supraviețuirea unui câine.
Swan Song (2021)
Ce ai face dacă ai afla că vei muri în curând, dar ai avea posibilitatea să lași în locul tău o copie perfectă, care să-ți continue viața alături de familie fără ca aceasta să afle vreodată adevărul?
Aceasta este premisa filmului „Swan Song”, regizat de Benjamin Cleary și avându-l în rolul principal pe Mahershala Ali. Cameron Turner, un bărbat diagnosticat cu o boală incurabilă, primește acces la o tehnologie experimentală care permite crearea unui dublu identic, înzestrat cu amintirile și personalitatea sa.
Swan Song
Spre deosebire de majoritatea producțiilor despre clonare, filmul nu insistă asupra mecanismelor tehnologice. Interesul său se concentrează asupra consecințelor emoționale și morale. Cameron trebuie să decidă dacă are dreptul să-și înlocuiască propria existență cu una artificială, chiar dacă gestul ar putea să-i protejeze familia de suferință.
Mahershala Ali oferă o interpretare reținută, în care neliniștea se exprimă mai ales prin priviri și gesturi. Naomie Harris și Glenn Close completează distribuția unei povești care preferă intimitatea spectacolului.
Filmul are un ritm lent și o estetică elegantă, uneori prea atentă la propria frumusețe. Tehnologia pare aproape lipsită de imperfecțiuni, iar anumite implicații sociale ale existenței unor asemenea copii umane sunt trecute în plan secund. Dar această alegere permite concentrarea asupra dramei personale.
„Swan Song” amintește de unele dintre cele mai bune episoade ale antologiei „Black Mirror”, acelea în care tehnologia reprezintă doar punctul de plecare pentru explorarea iubirii, a memoriei și a identității.
Rămâne întrebarea dacă o copie care păstrează toate amintirile, sentimentele și comportamentele noastre poate fi considerată aceeași persoană. Pentru cei din jur, poate că da. Pentru cel care urmează să moară, răspunsul este considerabil mai complicat.
Wolfwalkers (2020)
Dacă producțiile discutate până acum explorează mai ales viitorul tehnologic, „Wolfwalkers” ne poartă într-o Irlandă a secolului al XVII-lea, într-o lume în care pădurile ascund ființe magice, iar oamenii încearcă să supună natura propriilor reguli.
Realizat de Tomm Moore și Ross Stewart, filmul de animație urmărește povestea lui Robyn, fiica unui vânător venit în Irlanda pentru a elimina lupii din pădurile din apropierea orașului Kilkenny. Întâlnirea cu Mebh, o fată care aparține unei comunități misterioase de ființe capabile să ia forma lupilor, îi schimbă radical perspectiva asupra lumii.
Wolfwalkers
Inspirat din folclorul irlandez, „Wolfwalkers” se distinge printr-o estetică vizuală extraordinară. Desenele păstrează textura ilustrațiilor tradiționale, iar pădurea pare să existe după reguli diferite de cele ale orașului. Spațiile urbane sunt geometrice, rigide și dominate de autoritate, în timp ce natura este fluidă, colorată și imprevizibilă.
Această opoziție vizuală exprimă conflictul central al filmului: încercarea unei civilizații de a controla ceea ce nu înțelege.
Povestea are structura recognoscibilă a unui basm, cu o eroină tânără, o prietenie improbabilă și o confruntare între două concepții despre lume. Dar filmul evită să devină o simplă lecție ecologică. Relația dintre Robyn și Mebh are naturalețe și umor, iar transformările fantastice sunt integrate într-o mitologie coerentă.
Pentru spectatorii obișnuiți cu animația tridimensională a marilor studiouri americane, „Wolfwalkers” poate părea neobișnuit prin stilizarea sa. Tocmai aceasta reprezintă însă una dintre marile sale calități.
Este un fantasy despre libertate, prietenie și legătura omului cu natura, dar și despre violența exercitată de societățile convinse că tot ceea ce nu poate fi controlat trebuie distrus.
Până la capătul galaxiei!
