Sunt om? Scoasă din context, întrebarea poate părea ciudată. Mi-o pun în timp ce urmăresc apusul soarelui pe malul mării. Stau pe o stâncă; vântul adie ușor dinspre miazăzi; e cald. În golf, un rând de case formează un sat. Îi știu numele, cunosc oamenii. Câțiva dintre ei se plimbă pe țărm, iar identitățile lor îmi apar automat pe retină, scrise cu alb. A, iată un pătrat verde! Bojana. Am cunoscut-o cu optzeci și doi de ani în urmă, pe cinci ianuarie, la zece și paisprezece minute dimineața, la treisute douăzeci și șapte de metri mai încolo pe plajă.
E ziua mea. O cifră rotundă. Fac ceea ce fac în fiecare an; nu întotdeauna în același loc, dar mereu singur. Decuplez toate augmentările, ies din rețea, închid extensiile oculare, dezafectez nanoboții din sistemul sangvin.
Amețeală. Slăbiciune bruscă. Mă prind de stâncă. Pătratele au dispărut. Mă panichez, dezorientat. Cinci secunde mai devreme, cunoșteam numele satului din golf, câți locuitori are, viteza vântului, umiditatea, distanța până la următoarea așezare. Acum nu mai știu nimic. Dar schimbarea asta a realității va trece. Așa se întâmplă de fiecare dată.
De ziua mea, caut mereu solitudinea. De ce? Fiindcă atunci reflectez. Încerc să-mi amintesc oameni, evenimente, copilăria… Fără augmentări, e mai greu. Trebuie să mă concentrez. Să mă relaxez. Să inspir profund. Și s-o iau de la capăt.
Îmi deschid mintea și mă las purtat de șuvoiul amintirilor. Sunt imperfecte, încețoșate, nu mă pot baza pe ele. Chiar s-a întâmplat așa? Rememorez o zi de naștere din vecini. Nu mai știu la ce vârstă. Poate aveam zece ani. Mă deranjează că nu-mi amintesc cine era prezent. Fratele și sora vecinului – da, ei, cu siguranță, au fost. Știu și ce-am mâncat: sendvișuri cu felii de salam și maioneză; sticle de Coca-Cola pe masă. Un tort… Nu mai știu de care, dar cel de ciocolată a fost mereu preferatul meu. Sau nu?
Răscolesc amintirile fără să știu exact ce caut. Spre marea mea surprindere, vremea e însorită. De ce amintirile sunt mereu așa? Mă aflu acasă, în locuința care, evident, nu mai există; în locul ei, acum se ridică o clădire cu cincizeci de etaje, aparținând unei corporații al cărei nume nu-mi vine pe moment. În lipsa augmentărilor, memoria mea păstrează doar copilăria…
Sunt în camera de zi, moțăind la pieptul tatălui meu, care sforăie. De ce făceam asta? Mă amuza. L-am iubit, da, rememorez asta cu claritate; mă invadează nostalgia vremurilor când încă eram „mic”. Ulterior, au apărut conflicte, dar nu vreau să mă gândesc la ele acum. Mă reîntorc la lucrurile acelea simple…
…Și realizez, îngrozit, că nu-mi amintesc chipul lui tata!
Înghit cu greutate și mă prind mai strâns de stâncă. E ascuțită, dar nu-mi pasă. Dacă mă tai, mă vor repara nanoboții mai târziu. Mă cuprinde din nou panica. Mental, mă răsucesc în căutarea mamei. O văd, îi văd fața. Mi-o amintesc. Revin cu privirea la patul unde doarme tata. Nicio față! Nicio față!
Îmi frec cu putere ochii și trag adânc aer în piept. Trebuie să mă concentrez. Fără să-mi reactivez augmentările. Trebuie să-mi amintesc!
Un pescăruș țipă și trece pe deasupra mea. Tresar, surprins. Pasărea e reală, sau o simulare? Mijesc ochii, încercând să depistez vreo eroare, dar deja s-a îndepărtat. Pescărușii încă mai există. În unele locuri. Dar m-a întrerupt, slăbindu-mi concentrarea. Inspir adânc aerul sărat al mării. Pentru o clipă, așa cum se întâmplă în asemenea situații, mă întreb dacă mă aflu în lumea reală, ori într-una virtuală. Fără augmentări, nu sunt sigur de nimic…
Mă ridic anevoie și mă îndrept spre casa prietenului meu. Luka a insistat să dea o petrecere de ziua mea. De obicei, n-are nevoie de cine știe ce motive ca să pună de-un chef. Drumul urcă; greierii cântă, în aer se simte miros de lavandă. Sunetele sunt reale, la fel și aromele. Se apropie două femei. Unde…? A, clar, am totul oprit.
Sunt nedumerite, surprinse – câtă vreme augmentările nu-mi emit codul, nu mă pot identifica. Se refugiază pe o alee secundară. Aș vreau să le opresc, să le explic, dar n-o fac. Ezit, mai curând. Ce le-aș putea spune? Că nu-mi amintesc chipul propriului tată? N-ar înțelege…
N-am chef să merg la petrecere. Aș prefera să rătăcesc printre amintiri… Tata iubea știința, îmi vorbea cu pasiune despre astronomie, fizică, inginerie genetică.
– Fiule, vei trăi într-o eră a unui progres inimaginabil, îmi spunea uneori.
Sau, în fine, ceva de genul ăsta, nu mai știu exact…
– Știința e pe punctul de a aduce nemurirea. Maxim cincizeci de ani mai durează. Mă bucur că vei apuca vremurile alea.
Simt un nod în piept și unul în gât. Mă prăbușesc pe un bolovan de pe marginea drumului. Mă podidesc lacrimile. A avut dreptate. Secolele au trecut. Eu încă pășesc prin lume, dar nu-mi amintesc chipul lui. Pur și simplu nu pot!
– Domnule, vă rog să vă activați augmentările! aud.
Un android de poliție s-a oprit lângă mine, privindu-mă cu ochi ce amintesc de cei umani.
– Aveți nevoie de ajutor, domnule? Rutinele mele psihologice îmi arată că sunteți afectat emoțional.
Îmi șterg lacrimile cu palma.
– Nu, nu, reușesc să spun. Doar că mi-am oprit totul pentru o vreme… Știți, e ziua mea…
– Înțeleg. Depresia aniversară. O reacție psihologică obișnuită. Dacă vă activați augmentările, vă voi recomanda câteva acțiuni pentru restabilirea echilibrului emoțional.
Îi mulțumesc, mă ridic și îmi repornesc augmentările. Instantaneu, primesc o notificare: aveți grijă, a fost depistată o stafie neidentificată în zonă. Izbucnesc în râs. O stafie, într-adevăr. O persoană fără augmentări. Voiam doar să fiu singur cu gândurile mele. Acum știu exact pe ce cale trebuie s-o apuc, care e viteza și direcția vântului, umiditatea, știrile se derulează în partea dreaptă, în stânga am apelurile… Nanoboții s-au reactivat, văd perfect în întunericul care a cuprins zona, dopamina îmi inundă creierul, mă concentrez mult mai bine…
Dinspre casa lui Luka, aflată în vârful dealului, se aud strigăte și muzică. Nu-mi mai pierd suflul, mușchii lucrează perfect. Deschid ușa. Lumini stroboscopice. Lumânări parfumate. Muzică. Băuturi. Stimulente. Tradițional. Luka e de modă veche. Majoritatea pătratelor sunt acum verzi, dar au mai rămas și unele albe. Partea cu adevărat importantă: niciunul nu e roșu, desemnând dușmani adunați de-a lungul vieții sau persoane care mă enervează. A, ia te uită! Brigita și-a schimbat genul; nu mai e o blondă, ci a devenit un atlet cu piele albastră și păr negru, presărat cu steluțe. Fără codul de identificare, n-aș fi recunoscut-o.
– Ce mai faci? Mai ești…? Nu? Nu-mi vine să cred!
Firește, augmentările înscriu toate informațiile în bazele de date. O, Amanda a venit într-un corp de android! De împrumut, firește. Nici ea nu arată așa cum o știam. Stă în Tahiti, nu poate ajunge personal la fiecare aniversare.
– Ai dispărut la un moment dat. Totdeauna faci așa, nu?
O știu de patruzeci de ani. Îmi cunoaște tabieturile, întrebarea a fost doar de complezență.
– Nu pot sta mult. Mai am două întâlniri în noaptea asta.
Sunt vreo cincizeci de oameni – puțini, dar asta e realitatea. Lumea virtuală e mult mai importantă.
– Unde ești? aud în cap vocea lui Luka. Pregătesc asta de trei zile! Hai odată! Ai întârziat!
Plonjez în realitatea virtuală. A, aici sunt mult mai mulți oameni! Câteva sute. Pe mulți îi cunosc, chiar dacă nu le știu numele; augmentările mi le afișează, împreună cu fotografiile lor reale și alte date utile. Aici le e și mai ușor să fie altcineva, diferit: haine, machiaj, păr, gen – totul se schimbă de la o secundă la alta, în timp ce afară e nevoie de un minut, chiar două. Luka a luat chipul lui Elvis Presley, faimosul muzician din secolul XX. V-am zis că e de modă veche. Îl imită perfect, cântă la chitară fără cusur, vocea îi e impecabilă. Spuma plutește în culorile curcubeului, cristalele din tavan ajung aproape de podea, vibrând, aromele create special îmi asaltează nările, avatarurile virtuale trimit o cascadă de saluturi, mesaje video… Haos. Orice pentru a te pierde în uitare…
Extrag o fotografie din folderul meu virtual. E chipul lui tata. Mă simt mai liniștit. Da, el e. Așa arăta în ziua când am stat pe pieptul lui. Când aveam zece ani. Când eram încântat să mă ridic și să cobor în ritmul respirației sale. Când lumea era tânără, iar eternitatea la îndemână.
Luka ne strigă să ne pregătim. Ceva nou. E un designer al lumilor virtuale. Mereu ceva inedit. Un lucru ciudat, ținând cont cât de tradiționalist e. Dar ideile lui au mereu succes. Spuma dispare, fumul se rarefiază și rămânem pe o platformă neagră, lustruită, înconjurată de munți și nori. Trei sori și două luni luminează deasupra noastră.
– Azi o să zburăm! strigă Luka și o ia la fugă spre marginea abisului.
Sare primul, iar restul îl urmează. Mă las prins de febra momentului. Sunt slab, recunosc. Mă aștept la extaz, teroare, plăcere – orice, doar să-mi oprească șirul gândurilor. Sar. Cad, mă prăbușesc printre nori. Pământul se repede spre mine. Simt totul: întâi entuziasmul, apoi groaza. Plăcerea lipsește, e înlocuită de panică, de oroare, pământul se apropie cu țepușele lui de oțel. Mă inundă adrenalina, noradrenalina, cortizolul. Știu că așa e programat să fie, dar teroarea mă omoară. Strig, urlu, mulți alții se prăbușesc pe lângă mine zbierând, implorând să fie ajutați, cerșind milă. Punctul culminant e aproape.
O țepușă de oțel mă străpunge. Brusc, mă trezesc din nou în sală, pe podea, înconjurat de urlete, apoi de râsete, de scandări „Iar, hai s-o facem iar!” Designul e un succes. Luka e rege. Nu mă pot abține, râd și eu. Rămân la podea în timp ce alții sar din nou. Și încă o dată. Plâng, râd, hormonii își fac de cap.
Pătratele sunt verzi, deși toți sunt străini. Bine, în afară de Luka. De ce sunt atâția străini? Augmentările au nevoie de câteva secunde pentru a restabili echilibrul hormonal. Ies din sistem. În casă nu mișcă nimeni, toți sunt imersați. Îmi convine. Ceva e în neregulă cu mine. Poate că n-ar fi trebuit să dezactivez augmentările mai devreme. Am provocat un dezechilibru. Se mai întâmplă.
Unde-mi sunt prietenii? Nu pătratele astea verzi. Prietenii. Din copilărie. Cei cu care-mi serbam ziua de naștere. Mă conectez la rețea și verific. Închid ochii. I-am uitat. Nu ad litteram, ci în sensul că i-am neglijat. Acum e prea târziu. Nu-l găsesc pe niciunul. Caut. Ultimul a fost Stjepan: s-a sinucis în urmă cu douăzeci și șapte de ani. Și-a oprit augmentările și s-a aruncat în hău. De pe o stâncă. Una care nu era virtuală.
Decuplez augmentările. Amețesc. Vomit. Doar Luka a mai rămas. Îl cunoștea pe Stjepan. De ce nu mi-a zis? Știa? I-a… păsat?
Prietenii din copilărie nu mai sunt. Familia nu mai e. Mă fulgeră un gând: am avut o fiică, demult. Fără augmentări, nu-mi pot aminti când. Ele sunt programate să suprime disperarea. Nici ea nu mai e. Cândva, am jelit-o. N-a mai găsit niciun rost în viață, iar asta s-a întâmplat înainte de reglarea hormonală automată. Pur și simplu s-a stins, ca o stafie… A fost vina mea? Da… Trebuie să fi fost… Nu sunt sigur…
Pășesc pe verandă, mă prind de balustradă ca să nu cad și mă așez stângaci pe trepte Nici chipul ei nu mi-l pot aminti! Împietresc, îngrozit. Închid ochii și încerc să readuc la suprafață imaginea ei. De ce mă torturez? De ce încerc să-mi amintesc folosindu-mi creierul imperfect? De ce am oprit iar augmentările?
Știu de ce. Vreau să mă asigur că încă mai sunt om.
Sentimentele mele sunt haotice, legate, încurcate. Trebuie să mă liniștesc. Respir. Mă concentrez. Inspir, expir. Încet. Chipul ei se conturează. Nevena. Păr negru, dinți albi, drepți, chiar și fără modificări genetice. Avea un râs cristalin. Soarele strălucește, așa cum o face întotdeauna.
Jelesc, neconsolat, multă vreme. Mă simt mai bine? Nu. Povestea aia cu timpul care vindecă rănile e o minciună. Doar le ascunde. Plâng pentru Nevena, pentru tata, pentru mama, pentru prieteni, pentru toți cei alături de care am petrecut, cândva, o parte din viață. Mă întind pe verandă, incapabil să mă opresc din suspine. Petrecerea continuă. N-o să iasă nimeni acum.
Mă ridic cu încetinitorul, plângând în continuare. Pornesc pe alee. O stafie de om. Singur, pentru totdeauna.
Traducere de Lucian-Dragoș Bogdan
