În umbra lui Venus(timp de citire: 95 minute)

„Să lumineze bezna din inimile oamenilor, asta e menirea unui artist”
– Robert Schumann

 

20-MAR-2357, 09:05 PM
ST. MARY’S, WASHINGTON, D.C.

– Nu pot să cred c-ai făcut asta, Namid! spuse bătrânul, intrând în camera întunecoasă de spital, cu o geantă veche din piele în mână.

Avea pălăria și haina ude, căci afară plouase. Neștiind dacă femeia era sau nu sedată, adăugă:

– Dansul Stelelor.

Femeia știa că, în afară de bunicul Cheyenne și bunica inuită, doar două persoane îi mai spuneau așa: fostul soț, acum mort, și profesorul Vargas. Se răsuci spre vizitator, pregătită să-i arunce o replică acidă, dar, când îi văzu ochii triști, izbucni în plâns.

– Of, Doug, nu mai există viață pentru mine fără el! A plecat. Scâncind, continuă: E dus pentru totdeauna… dacă nu mă duc și eu după el.

Profesorul Douglas Vargas de la Universitatea de Stat din Oklahoma trase un scaun lângă pat și-și așeză geanta pe jos. Luă mâna bandajată a studentei sale preferate. Își aminti cum, cu doar șase ani în urmă, Lila Nighthawk absolvise summa cum laude secția de jurnalism de investigație și publicase deja trei bestsellere: Arheologie nativă, Drepturile extratereștrilor și Diplomație spațială. Era genială.

Dar acum, în loc ca ea să-i ofere alinare pe patul de moarte, ținând cont că el avea deja 144 de ani, rolurile se inversaseră. Ea împlinise 28 de ani, era o vizionară și-și vedea de viață. „Un far pentru omenire”, așa o numise la absolvire, „care se ridică la înălțimea numelui ei spiritual: Dansul Stelelor.”

Acela era destinul ei, nu sinuciderea!

Mângâind încheietura bandajată, pe care femeia și-o tăiase în urmă cu opt ore pentru a i se alătura soțului, Douglas nu-și putea scoate din cap imaginile de la știri. Căpitanul Jonathan Nighthawk și nava lui, U.S.S. Capricorn, pieriseră într-o misiune de rutină pentru alimentarea Stației Spațiale Jupiter. Cargoul său hiperluminic nu reușise să decelereze la timp și forța gravitațională a gigantei gazoase îl trăsese spre cunoscuta sa Mare Pată Roșie. Ultimul mesaj recepționat fusese un strigăt disperat despre o eroare a computerului și o defecțiune a motorului, urmată de pârâituri. Agenția de Explorare Spațială pierduse legătura. Orice urmă a membrilor echipajului pierise odată cu nava.

– Nu chiar orice urmă, comentă stins profesorul, nu chiar.

Lila își șterse ochii, apoi îl privi cu speranță.

– Ce vrei să spui cu „nu orice urmă”? Se știe ceva despre el?

Își atinse de trei ori cu unghia Inelul Interactiv, activându-i interfața holografică de pe palmă, apoi comunicatorul subspațial. Înainte să facă apelul, rămase cu degetul în aer, realizând că, la ora aceea înaintată, nu mai era nimeni la agenție ca să-i poată oferi o confirmare.

– S-a catapultat în ultima clipă? întrebă. Sau au reușit să extragă capsula de evacuare cu rămășițele lui? Cum? SEA a declarat că presiunea hidrostatică…

Nu-și termină ideea. Părea imposibil chiar și pentru tehnologia secolului al XXIV-lea.

Douglas își mușcă buza.

– Nu, e altceva.

Înainte ca ea să izbucnească din nouă în plâns, își activă iInelul și, cu o mișcare a mâinii, îi trimise un instantaeu virtual.

– Medicul tău curant mi-a dat… asta.

Tânăra văduvă se încruntă la imaginea din palmă, întrebându-se ce putea fi mai important decât viața soțului ei. Rămase cu gura căscată.

– Chiar așa e! dădu din cap profesorul, schițând un zâmbet în fața surprizei femeii. Ești însărcinată. Jonathan a lăsat ceva în urmă.

Lila atinse imaginea și porni clipul video cu embrionul de trei săptămâni.

– Imposibil, spuse cu glas pierit, în timp ce admira capul, corpul controsionat și codița – adică mult mai mult decât un simplu ovul fertilizat. De cinci ani încercăm să facem un copil. Ne mai rămăsese doar varianta Gestației Artificiale, dar… el a vrut un „copil natural”, nu un „biorobot”.

– Cunosc problema, confirmă profesorul. GA îi poate conferi caracteristici rasiale, tendințe potențiale, chiar și talente, dar nu personalitate. Conștient că femeia n-avea nevoie de o predică în acele momente, flutură mâna și continuă: Sunt convins că știi toate astea și, oricum, nu contează.

– Ce? murmură ea gânditoare, privindu-l nedumerită.

– Contează, se simți el obligat să explice, că acum ești mamă. Și, ca să ți-o spun pe-a dreaptă, copilul are mai multă nevoie de tine decât ai tu de Jonathan.

Fusese o remarcă dură, chiar venind din partea unui prieten, dar ea clătină din cap, fără să fie ofensată.

– Asta… asta schimbă totul. Eram beată și… În egoismul meu, aproape mi-am omorât copilul.

Aflarea faptului că o parte a soțului îi creștea acum în trup îi oferea un motiv excelent ca să-și vadă mai departe de viață.

– Trebuie să-i sun părinții, pe Marte, rânji satisfăcută, în timp ce ochii îi erau în continuare încărcați de lacrimi. Știi ce stricți sunt Sioucșii cu lucrurile astea.

– O, da! Profesorul cită: Spiritul înaintea fizicului.

– Mi-ai citit ultima carte? îl privi ea curioasă.

El zâmbi.

– Le-am citit pe toate, draga mea. Chiar și eseurile exhaustive din facultate, alea de care nu erai prea mândră. Doar trebuia să le notez, nu? O mângâie părintește pe umăr, apoi continuă: N-am venit să te critic. Dimpotrivă, sunt aici ca să te ajut cu… orice ai nevoie. Doar să-mi zici. Tu ești fiica pe care n-am avut-o niciodată.

Cu un gest, femeia închise iInelul, apoi îi luă mâna și i-o sărută.

– Mulțumesc pentru veștile bune, Tată Urs.

Era porecla lui din facultate. Nu se datora doar burții, ci și faptului că se comportase ca un părinte cu mulți dintre elevii ce aveau probleme acasă. Lila fusese unul dintre aceia. Crescută de bunicii din Colorado Springs, fusese o tânără chinuită de accese de furie pentru că mama și tatăl ei deveniseră victime ale alcoolismului, o plagă ce încă afecta nativii americani. Unii îl apelau chiar cu titulatura de Părinte, în sens religios, deoarece i se confesau și-i ajuta să-și înfrunte demonii și să accepte că lumea însemna mult mai mult decât dramele familiale.

– Mai întâi, îi spuse Lila, ce-și recăpăta forța mentală, o să-mi sun bunicii și socrii, pe urmă o să-ți zic ce am nevoie.

Își trase nasul și îndrăzni să zâmbească.

– Dar asta doar dacă-mi convingi medicul curant că nu sunt un pericol nici pentru mine, nici pentru societate, și că nu e niciun motiv să mă interneze. Moartea mea prematură se amână pe termen nedefinit, glumi.

– Așa facem! se ridică Vargas, bucuros că putea contribui la revenirea ei, dacă se putea spune așa. Sună-mă când ești gata.

O cunoștea suficient de bine ca să știe de ce avea nevoie pentru a rămâne ancorată în viață.

Douăzeci de minute mai târziu, Lila îl apelă pe iInel. Când ajunse la ea, femeia se confesă:

– Evident că nu le-am zis că mi-am tăiat venele.

O aprobă cu tact.

– Nici nu era nevoie. Rămâne între noi. O să văd dacă-i pot convinge pe cei de la Asistență Socială să nu menționeze asta în dosarul tău.

– Mulțumesc. Cu fața și întreaga ei postură schimbate, ca și cum nu mai avea nicio intenție să jelească, Lila spuse: De-aia ești contactul de urgență pe fișa mea medicală.

– Știam eu că ai un motiv bun, o tachină el, abandonând, la rândul său, privirea plină de compasiune. Bun! Ce-ți dorești acum? Se așeză pe scaun și explică: Vorbesc serios. Îți pot oferi chiar și jumătate din împărăție.

Femeia îl privi în ochi.

– Știi ce-mi trebuie: ceva care să-mi distragă atenția de la realitatea asta oribilă. Cum n-o să fie nicio ceremonie funerară – nici pentru soțul meu, nici pentru mine – am nevoie de ceva care să mă țină-n priză. Adică altceva decât să aștept să-mi crească burta timp de opt luni.

Douglas luă în brațe geanta demodată, o deschise și scoase un dosar verzui.

– Cum ar fi așa ceva?

Ea își îngustă ochii.

– Aha, știam eu că întotdeauna vii pregătit. Înarmat până-n dinți, nu?

– Viața merge mai departe, replică el în aceeași manieră jucăușă, ferind dosarul când ea întinse mâna să-l ia. Da, e un clișeu, Lila, dar e unul bun. Nu-i chiar kitschos, nu?

Jurnalistul de investigație se încruntă, exagerând intenționat gestul.

– Dă-l încoace!

Știa că, atunci când îi spunea „Namid”, voia s-o aducă în simțiri. Dar, când folosea numele legal „Lila”, era serios. Acum vorbea profesorul, nu figura parentală, iar ea iubea ambele personalități și le-ar fi încredințat propria viață.

– Așa te vreau! chicoti el și-i întinse dosarul. Înăuntru ai tot ce trebuie să știi. Enigma asta a așteptat 374 de ani să apară cineva ca tine și s-o rezolve. Cineva cu o… fervoare anume.

Femeia studie, extrem de curioasă, scrisul bătut la mașină, ce începuse să se șteargă, și fotografiile vechi, în culori pastelate, datate în jurul anilor ‘70.

– O-ho! Top secret?

Se uită la ștampilă.

– Nici mai mult, nici mai puțin decât KGB.

– Doar mă știi, comentă el, bucuros să observe pe chipul ei reacția mult așteptată. Îmi place să sap în „arhivele pierdute”, ca Indiana Jones.

– Cine? întrebă ea, delectându-se cu scrierile de la Kremlin fără să aibă nevoie de translator.

Fiind o treime chauchu din Poporul Renilor – numiți ciukci în Siberia și inuiți în Alaska – cunoștea limba rusă.

– Ei, hai, chicoti el, sunt sigur că ți-l amintești pe îndrăznețul profesor Jones! Toate fetele de la universitate erau înnebunite după el.

Preocupată de studiul documentelor, femeia răspunse absentă:

– Predă la filiala din Indiana, sau la cea din Oklahoma?

Profesorul Vargas râse, lucru care o determină să se oprească din citit și să ridice privirea spre el.

– Ce-i? întrebă ea, intrigată. Cine-i tipul?

– Căutătorii arcei pierdute, îi oferi el un indiciu. Sau Templul blestemat, ori, poate, Ultima cruciadă.

Lila clipi confuză, întrebându-se dacă acela era un joc menit s-o ajute să-și revină după nesăbuita tentativă de suicid.

– Despre ce-i vorba?

– Lucasfilm, încheie el. Faimoasa trilogie arheologică, obligatorie pentru toți studenții mei. Să nu-mi spui că ai sărit peste activitatea extracuriculară din primul an! Nu-ți stă în fire.

Tânăra jurnalistă clătină din cap.

– Oh, înseamnă că a fost înainte ca George Lucas să lanseze franciza Războiul Stelelor.

– Nu. A filmat-o în timp ce lucra la ea, o asigură. E din domeniul tău, așa că am crezut că… În fine, nu contează. Vrei misiunea sau nu?

– Da, confirmă ea. Dintotdeauna mi-am dorit să merg pe Venus. Una e să studiezi despre ea, alta s-o vezi pe viu.

– Excelent! se bucură el. Dacă revista îți plătește zborul, departamentul meu de la universitate o să acopere restul cheltuielilor. O să iau legătura cu filiala de pe Venus și o să aranjez să te aștepte cineva. Cazarea, masa, suvenirurile – le plătesc eu pe toate. Doar să-mi aduci ceva, un mărunțiș din turneu. Venusienii sunt faimoși pentru colecțiile lor de articole umane „exotice”.

– Înainte de asta, spuse ea mijind ochii, așa cum făcea când o deranja ceva. Dacă Agenția de Explorare Spațială poate scana fiecare centimetru din Calea Lactee – se zice că a calculat câți atomi sunt în univers – cum de n-a rezolvat Misterul Genezei Venusiene?

Indică un raport cu multe notițe pe el, o treime dintre ele fiind înnegrite cu marker.

– De ce nu e declasificat dosarul ăsta? Nu l-am mai văzut, asta în condițiile în care, practic, am crescut în arhivele publice.

– Asta-i treaba ta să afli, observă el, și vreau să-mi zici și mie după aia.

Vorba aceea o folosea mereu la cursuri pentru a sublinia lipsa totală de transparență guvernamentală din trecut. Lucru care nu mai era valabil în pluralismul și deschiderea specifice secolului al XXIV-lea.

– Dar ce crezi tu despre asta, profesore? îl presă ea, nedumerită în continuare de dosarul secret și de neclaritatea lui. Am nevoie de mai mult decât un document vechi cu texte cenzurate și fotografii șterse. Ca să nu mai zic că o bună parte din chestiile de-acolo sunt incorecte din punctul de vedere al astronomiei de azi. Par mai curând predicții SF, ca să nu le zic

simple păreri.

Bărbatul îi oferi o grimasă amuzată.

– Ți-am mai spus că ești cel mai bun jurnalist de investigație pe care-l am în domeniul științelor sociale, cum ar fi antropologia, umanologie spațială și o serie de alte „ologii”?

Luă înapoi dosarul, îl puse înapoi în geamantan și-și activă iInelul.

– Ai văzut că-i autentic, așa că acum îți trimit o copie digitală ca s-o ai pentru studiu și referințe. Noroc, Lila! spuse el grăbit și-i întinse mâna. Să mă ții la curent.

Ea îi reținu palma între ale sale.

– Stai, pleci deja? Abia ce-ai ajuns.

El își privi ceasul, căscând.

– Am un zbor de prins. Trebuie să țin un discurs la Simpozionul de Jurnalism Interplanetar de la universitate. Iar tu ai nevoie de odihnă. Cum am zis, ai totul în dosar.

– Nu, nu! protestă ea, deschizând copia. Spune-mi măcar ideea de bază, cu cuvintele tale!

Frunzări paginile digitale și-i arătă imaginea unei nave spațiale.

– Rusia a trimis 16 sonde pe Venus între 1961 și 1983. Așa, și? Citi unele dintre tilurile raporturilor: Hiper-evoluție… Biofizică și Analiză Geologică… Comparație Genetică… și așa mai departe.

I-o indică pe ultima, strâmbându-se.

– Din câte știu, la începutul erei colonizării spațiale, venusienii nu-i lăsau pe oameni să ia mostre de ADN. Dacă au făcut-o rușii, în secret? Cu riscul de a rupe relațiile diplomatice?

Profesorul Vargas pufni.

– Dacă aș ști răspunsurile la toate chestiile astea, draga mea, de ce-aș mai avea nevoie de un jurnalist de investigație?

Aruncă o privire spre ușa închisă, insinuând că întrebările ei se puteau dovedi periculoase chiar și în vremurile acelea.

– Studiază-l în liniște, îi șopti. În privat, dacă înțelegi unde bat. Și începe să-ți folosești din nou creierul ăla frumos al tău. Nu pricepi?

– Nu, răspunse ea franc. Toate agențiile de spionaj s-au unit după 2050. De ce m-aș teme? KGB-ul și CIA-ul sunt de mult istorie. În plus, suntem protejați de Constituția SUA, adoptată în întreaga lume. Ce-mi ascunzi, Doug?

Conflictul bătrânului era evident. Ezită.

– După cum vezi, nu s-a digitalizat totul după Actul de Depolitizare Globală. Recită un alt citat faimos din cursurile lui: Dacă democrația a supraviețuit din vremea Greciei antice până acum, la fel au făcut-o și tarele ei.

– Stai un pic…, îl temperă ea, având o revelație. De când știi despre dosarul ăsta? Cine ți l-a dat?

El privi, cu vinovăție, în altă parte.

– Nu întreba. E mai bine să nu știi. Mi-aș dori să am vârsta ta – să-mi iau rucsacul și să plec să investighez pe cont propriu – dar oasele mele nu mai rezistă la modificările genetice necesare vizitării planetei Venus. E o simplă inserție în zilele noastre, dar am 144 de ani. Sunt cu un picior în groapă, cum se spune.

– Bine, o s-o fac eu, îl asigură femeia. Dar dacă dosarul ăsta are patru secole și agențiile alea sunt istorie, de ce vorbim în șoaptă?

Se întreba dacă nu cumva „cu un picior în groapă” însemna ceva periculos din punct de vedere politic. Douglas zâmbi.

– N-ai auzit de Serviciul de Informații Spațiale, sau de Comisia pentru Viața Interplanetară? Revino-ți, fată dragă! Ne suflă în ceafă de o căruță de ani. Fiecare sistem social are propriul său serviciu secret, chiar dacă nu mai există dușmani. În fine, în afara politicilor murdare.

Lila știa că vorbise retoric, dar comentă oricum:

– Nu înțeleg.

El își dădu ochii peste cap, exasperat.

– Doar pentru că senatul Națiunilor Unite a votat împotriva colonizării venusiene din 2054, nu înseamnă că nu i-au permis, zece ani mai târziu, Ministerului Uman al Dezvoltării să urbanizeze sistemul nostru planetar. O versiune corectă din punct de vedere politic a termenului „a civiliza”. Ai uitat istoria nativilor tăi americani? Mințile luminate care au scris în Constituția SUA despre „dreptul fiecăruia de a-și căuta fericirea” nu se refereau la venusieni. Așadar nu, nu „toată lumea” are parte de „drepturile noastre civile”, sau de „libertate și justiție pentru toți”.

Lila nu-l văzuse niciodată pe profesorul Vargas atât de frustrat. Vorbise ca un avocat al apărării într-o sală de judecată. Ceva era putred în povestea aceea. Ceva ce politicienii ascunseseră atunci și încă mai țineau sub preș. Abia acum își dădu seama de ce avusese încredere în ea să redeschidă cazul acela vechi – un jurnalist indian, cum încă îi mai spuneau unii.

– Adică…, încercă ea să digere cele aflate, de ce dosarul ăsta nu e digitalizat și făcut public, ca oricare altul? Și de ce, pentru numele lui Dumnezeu, ar vrea cineva să-l bage sub preș?

– Acum mai vii de-acasă, replică el, revenind la atitudinea anterioară. Fată deșteaptă. Verifică atent. Compară datele. Citește printre rândurile rapoartelor KGB. Adulmecă așa cum ar face-o un câine polițist, draga mea. Fă ce știi mai bine, asta vreau să zic.

– În regulă, acceptă ea, obișnuită să nu dea înapoi în fața niciunei provocări, cu excepția pierderii soțului. Voi fi foarte atentă și voi lua cu mine spray-ul cu piper al bunicii. Își mângâie abdomenul și adăugă: Știai că pumelor însărcinate le cresc noi colți și gheare, nu doar glande mamare?

– Vorbesc serios, o făcu el atentă. Fii prudentă. Răul nu poartă coarne și-i place să se ascundă la vedere. Dacă trandafirii au spini…

Era alt citat din cursurile lui pe care-l știa pe de rost. Chiar și așa, îi trecu prin minte că se putea ca el să fi făcut totul să pară mai misterios decât era doar pentru a o ajuta să uite tragedia morții lui Jonathan.

– Zbor lin, îi ură. Te țin la curent prin canalul subspațial. Noapte bună, Doug!

– La fel și ție, o ciupi el de obraz. Și nu pierde noaptea citind. Dormi un pic „Diminețile sunt mai înțelepte ca serile”, cum zice un proverb venusian. Pe când ieșea, îi spuse ceea ce-i zicea de fiecare dată când pleca: Ne vedem printre stele, Namid!

 

30-MAR-2357, 11:05 AM
T.S.S. FREEHOLD

Zece zile mai târziu, Lila Nighthawk se îmbarca pe o navă turistică, având la dispoziție 24 de ore pentru a consulta ghidul virtual furnizat de Agenția de Zbor Interplanetar. Alături de inserția antivirus și de manipularea genetică pentru integritatea structurală osoasă, era obligatorie pentru cei ce vizitau Venus întâia oară. Cunoștea multe despre nativi și cultura lor, deoarece studiase subiectul în facultate pentru cursul de Antropologie Extraterestră. Totuși, a vedea lumea pe viu se dovedea un vis devenit realitate. Un vis care costase revista Starnews o avere, deși ei spuneau că merita de un milion de ori mai mult.

Ghidul de călătorie de pe iInel oferea conexiunea cu un asistent IA, un translator, o Enciclopedie Venusiană, cumpărături online, un jurnal personal și un set de căști wireless cu lentile iRetină pentru vizualizare privată. Astfel, imaginile puteau fi urmărite pe nervul optic, sau prin holografiere palmară. Alternativa era să doarmă, să admire stelele prin hublou, sau să se uite la filme pe întreaga durată a călătoriei, ceea ce putea fi plăcut, dar neinteresant.

Spre deosebire de vasele hiperspațiale militare, cele turistice călătoreau folosind vântul solar, la viteze ce variau între 400 și 800 de kilometri pe secundă, oferind un spectacol spațial. Totul ar fi apărut încețoșat în cazul în care călătoria s-ar fi desfășurat în hiperspațiu.

La prima vedere, toți cei aflați la bord vorbeau de unii singuri, ca nebunii. În realitate, studiau ghidul de călătorie prin intermediul lentilelor, conversând cu IA-ul, sau apelând pe cineva prin canalul subspațial.

Prevăzătoare, Lila încriptase dosarul KGB în iInelul ce putea fi accesat doar cu recunoașterea irisului. O precauție necesară, ținând cont de avertismentele vagi, dar serioase ale profesorului Vargas. După ce-l parcursese deja de trei ori, venise vremea să se relaxeze și să-și reîmprospăteze cunoștințele despre istoria venusiană și obiceiurile locale, actualizate săptămânal.

„Terraformarea făcută de sovietici”, începu să-i murmure IA-ul în ureche, în timp ce urmărea documentarul cu ochii închiși, „ar fi trebuit să dureze 300 de ani cu tehnologia disponibilă în anii ‘70. Un deceniu mai târziu, când norii de pe Venus au început să se rarefieze, astronomia și telemetria au contrazis tot ce se crezuse anterior. Din motive necunoscute, terraformarea avansase enorm. O primă teorie a susținut că exista deja viață pe „planeta geamănă” și avusese nevoie doar de un factor declanșator, un așa numit „Agent Cauzator Extern”. Alta a propus ideea conform căreia bacteriile s-au adaptat și au suferit mutații în cadrul florei și faunei locale, generând o Hiper-evoluție. Oricare ar fi fost cauza, Consiliul Națiunilor Unite a pus punct imediat programului sovietic de terraformare, iar Venus a intrat în carantină pentru 70 de ani, timp în care s-au desfășurat doar observații. Acea descoperire a unit omenirea în jurul unei cauze, toate țările punând armele jos și finanțând înființarea unei adevărate Agenții internaționale de Explorare Spațială. Când prima navă cu echipaj uman a aterizat pe Venus, în 2054, nu doar că a ajuns într-un decor similar celui de pe Pământ, dar a întâlnit și o întreagă civilizație indigenă ascunsă în peșteri. Nu cunoșteau scrisul, nu posedau o tradiție orală veche, nici tehnologie, ci creau doar picturi murale și sculpturi în oase, creând legende despre o presupusă antichitate uitată. Astfel, originea vieții venusiene rămâne un mister pentru știința umană, ridicând întrebări chiar și despre apariția vieții pe Terra, cele două părând a fi legate.”

O oră mai târziu, T.S.S. Freehold își începu coborârea spre capitala Venera. Lila comută iRetina pe modul jurnal și începu să înregistreze detaliile lucrurilor întâlnite și impresiile pe care i le lăsau. Tocmai fiindcă nimeni nu știa când înregistrau și ce, ori cum aveau să folosească informațiile, jurnaliștii de investigație erau adesea comparați cu detectivii și spionii. Vremea înregistrărilor pe bandă și a articolelor tipărite apusese de multă vreme. Acum, totul era vizual, interactiv, mulțumită armatei de turiști ce posta zilnic filme și comentarii online disponibile oricui. În felul acesta, cei care nu-și puteau permite să călătorească experimentau virtual prin ochii altora.

„Putem vedea, de aici, de sus,” povestea Lila, „că tehnologia umană a transformat climatul uscat de pe Venus într-unul subtropical. Canioanele roșiatice pe care le cunoaștem cu toții din documentare sunt acoperite cu mușchi și străbătute de râuri cu apă limpede. Putem observa locuințele nativilor săpate în stâncă, ca într-un stup sau un castel de nisip, ce duc la tuneluri adânci, întortocheate. Ferestrele lor ovale amintesc de hublourile navelor – o imitație a tehnologiei umane din primele zile ale colonizării spațiale și o dovadă a venerației pentru cultura umană.”

Jurnalista n-avea timp pentru a observa în liniște, așa încât continuă: „Cele trei secole de prezență a omului aproape că au transformat capitala Venera într-un Las Vegas, răsărit în mijlocul deșertului din Nevada. Întâlnim palmieri și parcuri verzi în mijlocul arhitecturii tipice sudului american: case de chirpici cu acoperiș plat, cazinouri, teatre, supermarketuri, facultăți… tot tacâmul din ceea ce, cândva, era numit „pământizare”. Astăzi, Guvernul Națiunilor Unite condamnă așa ceva, dar vechea cultură venusiană e deja „umanizată”, după cum spun unii.”

Lila memorase toate sfaturile de duzină date celor ce vizitau locurile pentru prima oară, așa încât se simți datoare să adauge: „Totuși, pentru mine, ca indigen american, e dureros să citesc sfaturile din Ghidul Turistic Venusian: nu vă holbați la extratereștri; nu-i catalogați drept animalele, hominizi, sau subspecii rasiale; fiți pregătiți în orice moment pentru un schimb de daruri; nu refuzați mâncarea locală, în afara situației în care sunteți vegan sau aveți probleme stomacale etc. Astăzi, tot ce ține de Venus e o problemă de diplomație”, concluzionă ea, „menită să-i facă pe venusieni să se simtă confortabil, nu invadați, așa cum s-a întâmplat pe Pământ în perioada conchistadorilor.”

Dornică să vadă totul cu proprii ei ochi, pentru a-și forma o opinie personală, Lila își recuperă bagajul și ieși din spațioport. Fu izbită de umiditatea specifică unei sere și de presiunea atmosferică, lucru care o determină să inspire profund, pentru a-și regla respirația. De peste drum, o statuie gigantică, înfățișându-l pe primul astronaut ce pusese piciorul pe Venus, saluta nou-veniții. Numele și detaliile era prezentate pe piedestalul înalt cu litere mari, strălucitoare: Căpitan Venera Nevsky, 2054, U.S.S. Icarus.

„Realizat din nanocarbon alb”, continuă Lila să-și nareze impresiile, „așa cum își făceau rușii navele la jumătatea secolului XXI, cosmonautul Venera Nevsky seamănă cu Statuia Libertății din New York. Își ține casca sub brațul stâng, iar cu mâna dreaptă dă drumul unui porumbel – simbol al păcii, dar și al faptului că omenirea a adus viață pe această planetă: păsări, animale copaci… un întreg ansamblu de floră și faună. Relatările istorice ne arată că nativii au primit-o ca pe o zeiță, numindu-și după ea capitala: Venera – denumirea rusească a planetei Venus. Totuși, cercetări ulterioare sugerează că ideea ar fi venit, mai curând, de la primii coloniști umani.”

Lila se gândi să încheie, dar nu se putu abține să adauge o notă critică: „De atunci, pământenii au ajuns să dețină afaceri importante aici, să-i învețe pe nativi agricultură, creșterea animalelor, pescuit și tot ce a mai adus omenirea de pe Pământ, inclusiv bacteriile, medicina, știința și tehnologia. Fabricile și minele sunt interzise pe Venus, dar există peste tot panouri unde se face reclamă unor lucruri pe care localnicii nu le folosesc, cum ar fi cosmeticele și alcoolul. Venusienii, la fel ca nativii americani, prezintă o intoleranță genetică la „apa de foc”, după cum o numesc. În locul ei, fermentează suc de fructe și fac ceaiuri cu arome locale. Consumă fructe de mare – ce trăiau sub pământ, într-o vreme, după cum spune Saga Orală wassană, publicată acum pe Pământ ca o revelație. Restul e… legendă, nebuloasă pentru mulți experți umani. Mitologie venusiană, cum i se zice. Am venit aici tocmai pentru a mai descâlci o parte dintre misterele acestor povești antice.”

Studiind șoferii de taxi ce așteptau, Lila observă un tânăr nativ, îmbrăcat în hainele tradiționale de culoare ocru, cu zorzoane, ce ținea o planșă pe care era scris numele ei. Pieile decorate cu care era îmbrăcat îi aminteau de petroglifele aborigenilor.

Oricât detesta stereotipiile rasiale, orice pământean ajuns pe Venus se trezea că le avea în subconștient. Asta se datora în principal faptului că localnicii arătau umanoid: figură musculoasă, amintind de o gorilă, piele catifelată cu urme roșcate, pete pigmentare asimetrice, ochi cabalini apropiați de tâmple, o dezvoltare cranială similară unui broccoli, cinci degete la mâini și la picioare și niciun fir de păr. Lilei îi păreau frumoși în felul lor, unic, dar prima impresia pe care o făceau era una de teamă. Femelele native arătau mai delicate, desigur, însă ele conduceau viața socială pe planetă, într-o structură matriarhală.

„Partea urâtă a poveștii”, continuă neobosită Lila, „odată ce sovieticii au comparat nativii cu primatele evoluate de pe Pământ, e că li s-a lipit o etichetă peiorativă: venanderhalieni. O jumătate de secol i-a luat omenirii pentru a pune punct comparației făcute între extratereștri și hominizii preistorici, respectiv pentru a demonstra anumite modificări genetice, cum ar fi ochii distanțați specifici hipertelorismul, aspectul leonin al leontiazisului, descrise în Biblie. Savanții cred că structura osoasă a venusienilor reprezintă o adaptare la viața în caverne și la presiunea atmosferică ridicată, cea din urmă permițând nativilor să trăiască de două ori mai mult decât oamenii. Drept urmare, în 2100, Națiunile Unite au dat o rezoluție prin care folosirea termenilor evoluționiști când vine vorba despre specii extraterestre e considerată rasistă și peiorativă. Mai ales „umanoid” și similitudinile antropomorfice. Interdicția cuprinde și etichete spirituale de tipul „gintă”, „infidel” sau chiar „prozelit” și „convertit”. Așa că mă aflu aici pentru a scrie un nou tip de istorie.”

Lila îi făcu un semn șoferului, iar acesta se înclină protocolar.

– Bună dimineața, domnișoară! spuse el pe un ton baritonal, vorbind cu un accent care nu era greu de înțeles. Eu fost ghidul tău. Dus la tine unde vrut, uscat sau mare.

– Încântată de cunoștință. Îi întinse mâna, uimită de aspectul lui, în pofida pregătirii mentale, și se prezentă: Lila Nighthawk.

– Spus la mine Jack.

Îi prinse mâna între palme, atent să nu-i strivească degetele.

– Aici eu fost ghid.

Făcu un semn către bagajul ei, dar observă că rămăsese cu ochii ațintiți pe un grup de tineri ce traversau strada, având urechile acoperite de căști mari, retro, haine umane și peruci.

– Mulți tineri venusieni adoptat cultura și moda Pământului, explică el. Înainte, eu studiat la OKV. Licențiat în arte.

Femeia îi întinse rucsacul și-i observă petele de culoare de pe degete.

– OKV adică filiala Oklahoma Venus? întrebă.

– Aia, domnișoară. Eu plăcut. Profesor bun – limbă grea, o-ho…

Umorul lui o făcu să se relaxeze, dar nu voia să-i spună Jack, pentru că-i amintea de o expresie care desemna o persoană proastă, incultă. În engleza veche însemna și marinar, cu o serie de conotații nefericite. Și-ar fi dorit să-i afle numele, dar venusienii nu obișnuiau să-l menționeze în fața străinilor. Era un privilegiu care trebuia câștigat.

– Sper să rămânem prieteni după ce ne despărțim, spuse, încercând să spargă gheața cu acea urare de bine locală.

– Și eu, domnișoară.

Porni spre vehiculul ce avea un design aerodinamic, SF, pictat precum o căruță țigănească, și-i deschise femeii ușa din față, După ce o așeză pe scaunul îmbrăcat într-o blană kaki, o ajută să-și coboare pe umeri bara de protecție în formă de U, ce ținea loc de centură de siguranță,

– Stat bine? întrebă retoric.

Aruncă bagajul în spate, în ceea ce părea un compartiment cu pat și dulapuri de bucătărie, se așeză la volan și-și ajustă, la rândul său, mecanismul de protecție.

– Dus la locuința ta din Bulam Heights. Pe urmă, mers văzut ce vrut.

– Excelent, acceptă ea, admirând modul cum decola.

La radio se auzea muzică clasică. Chiar dacă vehiculul nu era computerizat la nivelul echivalentelor de pe Pământ, traficul aerian părea bine organizat pe culoare și intersecții pe mai multe niveluri. Nimeni nu zbura după cum îi cășuna, riscând să creeze haos. Autostrăzile lor aeriene nu era congestionate, iar aeroglisoarele circulau liniștite, precum sângele prin artere.

– Putut felicitat pentru copil? o întrebă el, zâmbind.

– De unde știi? se holbă Lila, întrebându-se dacă profesorul Vargas informase colegiul local, cerându-i să fie atent cu ea.

– Știut băiat sau fată, chicoti Jack. Vrei spus?

– O, nu, vreau să fie o surpriză. Citești gândurile? îl tachină.

– Nuuu, noi nu citit gânduri, domnișoară. Noi mirosit. Femeile avut… cum spus în engleză… miros de mosc proaspăt când viață crescut în ele?

– Asta e extraordinar! comentă politicos Lila, fără să-și dea seama dacă el se referise la transpirație sau la feromoni, ambele dându-i, însă, o stare de jenă.

– Noi amușinat precum câinii, râse el. Computerul vostru spus turiști nu făcut noi „animale”, dar noi nu supărat. Câinele fost prieten bun bărbat, pisică fost prieten bun femeie, nu? Îi urmări reacția, apoi întrebă: Tu avut animal de companie?

– Doar niște pești exotici, răspunse ea, întrebându-se ce mai putea simți specia lor și nu fusese inclus în ghidul de călătorie interactiv.

– Mama mea plăcut pește, spuse el. Corp nostru nu fost bun vizitat Pământ – presiune joasă făcut noi leșinat – așa că mama spus: „Eu uitat în acvariu uman și zburat în cealaltă lume”. Ea vorbit cu peștele ei și fost fericită.

– Și eu, recunoscu Lila. Uneori. Am venit aici ca să scriu un articol despre Misterul Genezei Venusiene, așa că ador să descopăr orice despre cultura voastră. Adică mai mult decât ceea ce află un turist obișnuit.

– Eu fost ghid la tine, domnișoară. Eu spus la tine ce vrut să aflat, dar… Își apăsă degetul pe buzele curbate, șoptind: Nu spus „ador” pe Wassa. Aici însemnat „sex”. Fost doar pentru cupluri căsătorite. Foarte intim. Împerechere sacră.

Vizitatoarea își înăbuși un chicotit.

– Și cum le spuneți prietenilor și rudelor că țineți la ei? Într-un mod non-sexual, desigur.

– Eu învățat la tine, domnișoară. La prieteni spus „Eu plăcut la tine”. La rude: „Tu fost în inima mea.” Sau ciocănit piept, fără cuvinte. Doar la viitor partener spus „Eu iubit la tine, eu adorat”. Fost invitație pentru legătură guyalu. Ăăă… căsătorie.

Lila nu-și dorise ca prima lor discuție să fie despre asta, dar, dacă tot deschiseseră subiectul, întrebă:

– Cum vă arătați afecțiunea față de persoanele care vă plac? Le pupați de „bună dimineața”, „noapte bună” sau „la revedere”? Nu aveți „săruturi sociale”, cum le spunem noi pe Pământ?

– O, nuuu! strigă el. Noi atins frunțile. Doar părinții pupat copii – și doar pe frunte. Partenerii sărutat pe buze când făcut copii. Ceremonie nocturnă mare, cu mâncare specială și tradiții. Unii făcut anual, alții la trei sau cinci ani. Pentru sărutat buze așteptat muuult.

– Interesant, se amuză ea. Credeam că știu multe despre venusieni, dar asta nu apare în niciun ghid turistic. N-am auzit până acum.

– Crezut la tine, aprobă el. Foarte… cum spus… „nepotrivit” pentru venusieni vorbit despre asta. Unii crezut „blasfemie”. Ei nu privit filme umane cu sărutări și… mare problemă morală aici.

– Înțeleg, confirmă Lila cu tact. Și în restul timpului? întrebă. Fără îmbrățișări și sărutări în căsnicie? Nici măcar mângâieri și țineri de mână?

– În restul timpului – necheză el ca un cal – făcut ce voi numit „îmbrățișare”, da? Își feri privirea și continuă: Cred că voi numit asta… „prelucru”?

Ea râse în hohote.

– Ok, hai să vorbim despre altceva.

Râsul ei contagios îl cuprinse și pe el; zgomotul scos o determină să-și acopere urechile.

– Cerut iertare, domnișoară, dacă eu jignit. Nu vrut asta.

– Stai liniștit, chicoti femeia. Acum mi-e clar că sunt pe o altă planetă.

Râseră din nou, degajați. După ce se mai liniști, jurnalista întrebă:

– Ce spun legendele voastre despre originea vieții de pe Venus? Cum interpretați arta rupestră?

– Nimeni nu știut. Fost Marea Enigmă Wassa. Așa numit Venus în limba noastră. Însemnat „viață”. „Viu”, mai exact.

După puțină vreme, aeroglisorul ajunse la ceva similar unui castel de nisip săpat în stâncă, ale cărui încăperi erau aranjate sub forma unor celule inegale. Ferestrele se deschideau cu ajutorul unor balamale orizontale. Unele acoperișuri plate serveau drept heliporturi, în timp ce altele erau amenajate sub forma unor balcoane cu grădini, mese și bănci acoperite cu perne. De aproape, lujerii cățărători confereau un aer idilic, iar florile pasiunii potențau splendoarea.

– Adorabil! rosti ea, apoi își dădu seama că greșise. Îmi cer scuze: îmi place.

– A, stat liniștit, domnișoară! dădu el a lehamite din mână, în timp ce parca. Wassan văzut că tu pământeană și ei „tolerat”, cum zis voi. Doar nu sărutat la tine de „bună dimineața” și „la revedere”, ca să nu crezut ei că eu fost tată la copil tu.

Chicoti, dar ei nu i se păru amuzant; asta îl făcu pe el să se întrebe de ce luase lucrurile așa de în serios, după cât se amuzaseră anterior.

Lila își reamintise că era văduvă. N-avea niciun drept la fericire atât de curând, alături de un extraterestru tânăr, chipeș, ce arăta ca un culturist. Aproape că flirtaseră, încălcând cutumele sociale, iar asta o determină să se retragă în carapace. Ieși din mașină și fu cât pe ce să se izbească de el când încercă să-și ia bagajul; se dădură amândoi un pas în spate, neștiind cum să reacționeze. Femeia îl lăsă pe el să ia rucsacul, ca să nu dea impresia că devenise, brusc, inabordabilă.

Localnicul o conduse într-o clădire rustică și-i lăsă bagajul sub arcada ce ducea la camera ei, aflată în spatele unei draperii. Venusienii nu foloseau uși interioare, ci doar o poartă principală, dar învățaseră de la oameni să folosească perdele și paravane rabatabile.

– Eu părut rău, domnișoară! își ceru scuze cu o plecăciune. Nu știut tu negawi.

– Negawi? repetă ea, relaxându-se la vedera camerei tencuite cu lut, având colțuri rotunjite, pereți acoperiți cu blănuri de care încă atârnau labele animalelor, firide cu artefacte, perdele pictate manual, mochete din benzi împletite…

– Cred că însemnat „vândută” în limba ta, traduse el.

Ea rânji amar la gluma neintenționată.

– E „văduvă”, prietene, nu „vândută”. Lucrurile din magazine sunt vândute.

Aproape îl crezuse clarvăzător, deși îi spusese deja că nu era.

– Eu greșit, domnișoară.

Făcu o nouă plecăciune, apoi se îndepărtă, lăsând-o să despacheteze.

– Mers spus la mamă că tu ajuns cu bine.

Femeia ridică mirată o sprânceană.

– E hotelul familiei tale?

– Ăsta nu fost hotel, domnișoară! zâmbi el rezervat. Fost palatul clanului Yappu Hannari. Tu stat în cameră de oaspeți. Onoare mare avut pe tine musafir.

– Yappu Hannari? repetă ea fără să vrea. Nu mi-a zis nimeni despre asta.

– Da, aprobă el. Mama mea fost a douăsprezecea Regină wassa.

Lila se holbă la el, jenată pentru jignirea pe care era pe cale să i-o aducă din neștiință.

– Câte regine sunt?

– Treizeci și șase, domnișoară. Una pentru fiecare clan wassa. Tu odihnit acum. Noi văzut la prânz, peste o oră. Când fost gata sau vrut ajutor, sunat.

Bărbatul se duse spre un balansoar de răchită aflat lângă colțul unei mese, acoperit cu o cuvertură făcută din petice moi de lână.

– Sora mea mică fost servitor la tine. Foarte curioasă văzut la tine. Eu rugat iertat… dacă ea inoportunat.

Musafirei nu-i venea să creadă modestia de care dădea dovadă celălalt. Cu câteva clipe în urmă fusese un șofer de taxi vorbăreț care-și făcea clienții să se simtă bine. Acum vorbea ca un prinț, cu eticheta potrivită rangului său.

– Plăcerea e de partea mea, spuse.

El își apăsă degetul pe buze, fixând-o cu ochii săi mari.

– Nu spus „plăcere”, domnișoară! îi șopti. Spus „onorat”. Plăcere e la…

Femeia aprobă.

– La îndrăgostiți, m-am prins. Mulțumesc pentru învățături, prințe! Habar n-am cum ar trebui să mă adresez mamei tale. Să-i spun „Maiestate”?

El zâmbi din nou.

– Fost titlu uman, dar nu greșit pe Wassa. Făcut cum vrut. Simțit liberă.

Făcu o nouă plecăciune, apoi dispăru pe coridorul luminat cu lămpi de teracotă, umplute cu ulei.

Jurnalista o admiră pe cea din camera ei, continuând mecanic observațiile cărora nu le punea punct niciodată când lucra la un caz.

„Nu există electricitate; evident, nici radio sau televizor, ori comunicare electronică. Pentru ființele acestea, faptul de a locui într-un mediu natural, netulburat, reprezintă un privilegiu – asta știm cu siguranță despre ele”.

Privi mânerul de bronz al raftului triunghiular aflat deasupra mesei cu un design similar.

„Venusienii obișnuiesc să stea pe perne așezate pe jos, sau să se întindă pe treptele mari, similare unor bănci, aflate în fiecare cameră. Cea de aici pare construită pentru oaspeți umani”, privi ea împrejur.

Rafturile triunghiulare erau prezente și în alte colțuri, ținând loc de garderobă. Cortina cu mărgele din dreptul celei de-a doua arcade o determină să arunce o privire dincolo. Descoperi un tavan boltit sub care se afla un alcov acoperit cu o pătură mozaicată. Avea o singură pernă, mare cât pentru trei persoane, și era înconjurat de nișe unde se puteau depozita haine sau lumânări romantice.

„Casa de oaspeți pare modernizată”, nară ea, „inspirată din arhitectura umană. Lipsa ușilor ajută la circulația aerului; nu sunt vizibile nici surse de încălzire, nici de răcire. Mi-e greu să cred că o civilizație străină ar inventa un design atât de asemănător. Totuși, e destul de probabil ca toate ființele inteligente din univers să aibă nevoie de aceleași accesorii de bază: pat, șemineu, depozite, ferestre…”

Nu văzuse niciun șemineu, dar spera să nu se trezească înțepenită din cauza curentului; durerea de spate i-ar fi stricat vacanța. Continuă, în timp ce despacheta:

„Totuși, de dragul argumentării, dacă babilonienii și mayașii au construit megastructuri magnifice fără să știe unii de existența celorlalți și fără să facă schimb de idei, de ce n-ar fi putut venusienii și pământenii să imagineze lucruri asemănătoare bazându-se pe nevoi similare? Teoria panspermiei propune de multă vreme ipoteza că viața de pe Pământ a venit de altundeva. Unii aduc în discuție chiar memoria genetică, luând în calcul o creativitate moștenită dintr-o lungă linie de strămoși spațiali, numiți de exoarheologi Civilizațiile Cosmice Pierdute. Dar, cum pentru venusieni arheologia reprezintă un sacrilegiu, ne limităm la scanări de suprafață și replicare tridimensională a artefactelor cu o acuratețe moleculară. Procesul ne permite datarea atomică și evitarea problemelor. Nimic nu are voie să părăsească planeta – nici măcar un vârf de săgeată –, doar suveniruri replicate”.

Așezându-și hainele pe un raft triunghiular, Lila continuă, intrigată:

„Prin urmare, propun o nouă disciplină: antropologie extraterestră, nu doar „studiul culturii umane și a dezvoltării ei”. Inteligența și înțelepciunea nu mai pot fi considerate atribute exclusiv pământești, câtă vreme există și pe alte lumi. Dacă e să fim cinstiți, chiar și păsările posedă nevoia instinctivă de a-și face cuiburi. Sunt conștientă că afirmațiile mele sunt o provocare la adresa teoriilor evoluționiste asrhaice dar… nu-i asta ceea ce reprezintă Venus? Mai ales când vine vorba despre originea inexplicabilă a vieții.”

Jurnalista păși în baie, curioasă.

„Interesant. Nu există duș, ci doar o cadă cu apă fierbinte. E săpată într-un colț, la fel ca alcovul; aburii și bulele emană un miros de ou fiert. Sulf, mai precis, dar mai e și ceva dulceag, similar ozonului. Chiuveta din colțul opus pare făcută dintr-o scoică gigantică sau un amonit pietrificat. Nu există robinet, ci doar un firicel ce se scurge printr-o crăpătură din piatră. Foarte elegant.”

Lila se apropie și atinse apa.

„Izvor termal la temperatura camerei.” Zâmbi în oglinda ovală de pe perete. „Ăsta e, cu siguranță, un cadou de pe Pământ. Fără săpun și pastă de dinți.” Văzu cele două cupe de bambus cu capac din nișa mică aflată în dreapta și în stânga chiuvetei; le deschise pe rând. „În locul lor, indigenii folosesc cremă făcută din untură amestecată cu ierburi fermentate de ceai.” Le închise și adăugă: „Agenția de Zbor Interplanetar nu le permite turiștilor să aducă articole de igienă pe Venus, nici măcar produse cosmetice, deoarece pot ucide bacteria Biozoa din acviferele subterane. Aceasta metabolizează apa reziduală și eliberează electroliți, purificând-o printr-un sistem natural de reciclare. Localnicii cred că trebuie să-i dea naturii înapoi toate resturile, împărțind astfel viața cu Mama Wassa. Cât despre vasul de toaletă din separeu” – îi dădu ocol și îl privi – „nu e un „vas” per se, ci un cilindru cu un inel moale la capăt. Practic, e un scaun înalt.” Adulmecă și privi în el. „Miroase a apă proaspătă. Un vârtej care se păstrează continuu curat. Mirosul de ozon vine de la bacteria care descompune materiile fecale.”

Clătindu-și fața în chiuveta șic, Lila adăugă: „Apa e plină de minerale. Gustul e ca la cea de dincolo de Colorado Spings, unde-și aveau ferma bunicii mei cheyenne, la poalele Munților Stâncoși. Un pic acrișoară din cauza acidului sulfuric. Mă simt aproape ca acasă. Dar… e cazul să mă pregătesc s-o întâlnesc pe A Douăsprezecea Regină de pe Wassa.”

Lila Nighthawk îmbrăcă rochia subțire, din piele de căprioară, pe care o purta întotdeauna la ceremoniile oficiale în cinstea strămoșilor ei. Își puse mocasinii cu bentiță asortată, colierul din pene și cerceii turcoaz. La final, își luă medalionul primit la absolvire, onorându-l astfel pe profesorul Vargas, fără ajutorul căruia nu ar fi ajuns niciodată atât de departe și probabil nu ar fi pus piciorul pe Venus. Pregătită să reprezinte întreaga omenire, sună din clopoțel.

O clipă mai târziu își făcu apariția o fată frumoasă; se înclină în fața ei, privind-o cu ochii plini de curiozitate.

– Eu fost servitor la tine, domnișoară! spuse pe un ton calm.

Era atât de adorabilă în rochia ei indigenă, încât Lilei îi venea s-o îmbrățișeze.

– Mă bucur să te cunosc, soră a lui Jack! Scoase o gentuță de piele din rucsac și continuă: Bine că nu i-am făcut cadou asta fratelui tău, că m-aș fi trezit cu mâna goală în fața reginei. Dar am ceva special și pentru tine.

Căută prin bagaje, găsit lucrul dorit și-l ascunse în borsetă.

– Nu trage cu ochiul! spuse în glumă. Apropo, cum să-ți spun? În niciun caz „servitoare”. Cum te cheamă?

– Tegeya, răspunse reticent fata, făcând o plecăciune, soră la Al Patrulea Prinț Runam Yappu Hannari. Dar nu avut voie spus, domnișoară. Runam atras atenția că fost foarte urât ca noi să lăudat cu titlu… o-niric.

– Onorific, o corectă musafira, zâmbind. Atunci o să-ți spun soră. Îi făcu cu ochiul: Va fi micul nostru secret.

Fata aprobă.

– Eu vorbit rău pământeană, dar servit bine, domnișoară.

Lila zâmbi.

– O, engleza ta e mai bună ca a fratelui tău! Observându-i confuzia din priviri, explică: Pe Pământ, avem sute de limbi. Engleza e una dintre ele și o considerăm oficială. Așa că, da, o poți numi limba Pământului.

Încântată că putea discuta cu o femelă umană, Tegeya arătă spre părul ei.

– Asta arătat foarte frumos, domnișoară. Putut atins?

– Sigur! Lila își dădu părul lung peste umăr: Într-o zi, o să te învăț cum să-l piepteni și să-mi faci codițe.

– Ooo…

Fata îl mângâie cu blândețe, aproape venerându-l.

– Tu vorbit toate limbile Pământului, domnișoară? Cum amintit atât de multe?

– Ei, nu toate. Doar câteva. Dar există o parte frumoasă: nu știu deloc venusiană. E o limbă grea, așa că mă poți învăța tu, la schimb.

– Perdea frumoasă? pronunță greșit fata.

Se duse la fereastră și aranjă draperia.

– Asta, domnișoară?

– Da, aprobă Lila, refuzând s-o corecteze pentru a n-o face să se rușineze. Sunt gata s-o întâlnesc pe Regină. Hai!

Tegeya se poziționă în stânga ei și întinse mâna, ținând-o la orizontală în dreptul taliei. Musafira deduse că era un obicei, așa încât își așeză palma deasupra și se lăsă condusă afară din încăpere. În timp ce urmau traseul sinuos al coridoarelor cu trepte abrupte, iluminate cu lămpi cu ulei, precum castelele medievale, Tegeya îi șopti:

– Eu rugat la tine nu spus Mama că eu atins părul, domnișoară.

– E secretul nostru, o asigură Lila. Jur, soră!

Fata dădu din cap, mulțumită.

– Soră fost bun. Dorit noi fost surori.

– Suntem, spuse musafira. Pe lumea mea, și mie mi se spune „nativă”.

– Ca mie?

Prințesa zâmbi cu gura până la urechi.

– Eu nu crezut. De ce?

Lila chicoti.

– O să-ți spun când o-ntâlnesc pe Regină.

Un pic mai târziu, intrară într-o sală veche, cioplită în stânca peșterii, luminată cu felinare. Sculpturile complexe de pe pereți aminteau de arta mayașă, iar compoziția vulcanică sclipea precum o marmură colorată amestecată cu cristale.

Prințesa Tegeya o prezentă în melodiosul limbaj venusian:

– Huashee amaa Lilaa og Whittee-Hokk inag Erthhh.

Făcu o plecăciune în fața părinților, care stăteau în fața peretelui imens al unui acvariu, plin cu pești tropicali de pe lumea musafirei, apoi își retrase brațul de sub cel al Lilei și-i făcu semn să se apropie de familia regală.

Jurnalista făcu o plecăciune în fața cuplului îmbrăcat în piei decorate, precum copiii. Spre deosebire de ei, regele și regina purtau bandane înfrumusețate cu aceleași elemente artistice vechi.

– Sunt onorată să vă cunosc, Maiestățile Voastre! Lila le arătă gentuța de piele și spuse: Pot să vă ofer acest cadou de pe Pământ?

– Noi fericiți, noi fericiți! răspunse regina cu căldură, luând darul și trecându-i-l soțului ei. Ești frumoasă, se exprimă ea corect, dorind însă, mai degrabă, să afle mai multe despre oaspete. Rochia ta… fantastică. Îi făcu un semn fiului ei, ce stătea mai în spate: Aproape venusiană, spun. Bun gust, domnișoară Lila White-Hawk.

– Mulțumesc, răspunse politicos jurnalista, dându-și seama că vorbeau despre ea. E îmbrăcămintea tradițională a poporului nativ american. Încercând să-și dea seama cum să explice lucrurile, continuă: Descind din trei clanuri de pe Pământ: ciukci, cherokee și oamenii albi. Ei împart acum aceeași țară, ce conține multe națiuni.

– Foarte bine, zâmbi regina. Wassa doar un popor. Nu înțelege idee umană de țară, națiune sau rasă. Ridică din umeri: Nu știu de ce spui „oameni albi”. Ei nu albi. Roz. Dar nu vorbim politică azi, concluzionă ea cu o mișcare din încheietură.

– Ooo, uite! strigă regele surprins, scoțând din geanta de piele o sticlă pătrățoasă de coniac cu un vas de lemn înăuntru. Ăsta vin uman?

Familia se înghesui în jurul său pentru a privi, corabia dinăuntru, luminată de culorile acvariului.

– Santa Maria, 1492, citi fiul său literele gravate, mirându-se cum fusese asamblată înăuntru și lipită de o imitație de valuri.

– E o replică, explică musafira, a unui vas din vechime care a descoperit continentul strămoșilor mei, în urmă cu aproape o mie de ani. Naviga în căutarea unor noi rute comerciale și s-a pierdut pe mare. Marinarii au avut ocazia să afle că poporul lor nu era singurul de pe planetă. Nici noi n-am știut de existența lor. În timp ce familia regală o privea surprinsă, concluzionă: La început, poporul meu i-a luat drept zei, dar, în timp, a înțeles că sunt oameni ai unei alte rase. Oameni albi, care ne spuneau nouă piei roșii.

– Tu nu roșie, observă regele. Eu mai roșu ca tine. Nume meu, „Noawad”, însemnat „Piatra Roșie-ca-Sângele” pe limba noastră. Asta roșu, zic.

– Povestea ta cu marinari pierduți, interveni extaziată regina, este ca povestea noastră. Doar că voi găsit pe noi cu vasul cerurilor. Deschise larg brațele: Îmbrățișat în obicei pământean? După ce o făcură, continuă: Mulțumesc pentru dar, domnișoară Lila. Foarte prețios pentru noi.

Își lovi pieptul cu un gest plin de emoție, apoi observă medalionul de bronz de la gâtul musafirei și-l luă în mână, pentru a-l privi îndeaproape.

– Hm… asta ce, draga mea? Nu engleză?

– E latină, Maiestate, o limbă veche a celor ce au întâlnit poporul meu. Pe medalion, însă, apar primele nave construite pentru explorarea cosmosului. Inscripția zice: „Vitam dedit astris”, adică „Și-au dat viața stelelor”. Profesorul meu mi l-a oferit când am absolvit facultatea.

Regina îi aruncă o privire fiului ei.

– Koz-moss?

– Nulwili, traduse acesta, arătând în sus.

– Da, „cer înstelat”, confirmă musafira una dintre puținele expresii pe care le cunoștea în venusiană. Pe spate e o dedicație: „Studiază cosmosul pentru a înțelege originea vieții”. Se referă la toate lumile posibile, nu doar la Pământ și Venus. De peste tot. Întregul nukwiki și tot ce e dincolo de el.

– Dar nu până la moarte, spuse regina. Nu dat viața ta stelelor, draga mea. Noi dorit ție viață lungă și mulți copii înțelepți.

– Mulțumesc, Maiestate! E doar o exprimare poetică. Un simbol.

– Eh, nu „maiestate”, o corectă regina. Doar Creatorul Lumilor e Maiestate. Noi ființe din carne și oase, cum spus voi. Spus nouă pe nume. Făcu prezentările: Regele Noawad, Prințul Runam, Prințesa Tegeya și cu mine, Regina Moarai. Clanul nostru e Yappu Hannari. Însemnat „Picioare Iuți”, simbolic pentru „Săritori”, sau „Cei ce venit repede în ajutor”.

– Mâncare! strigă regele, așezând sticla pe marginea acvariului, în mijlocul colecției uriașe de scoici, toate cu un aspect foarte pământean.

Se duse spre un colț unde ardea un foc flancat de două bănci pline cu platouri. Pe cea din stânga se găseau fructe de mare crude de toate felurile, inclusiv legume subacvatice și rulouri de alge marine. Cea din dreapta conținea fructe, sucuri fermentate și ceva ce semăna cu niște bezele colorate.

– Făcut șiș chebap, hohoti regele, și pus pe foc! Amuzant cuvânt, mereu râs la el.

Nu existau niciun fel de ustensile. Focul era ațâțat cu ajutorul unor oase sculptate minuțios. Nici scaune nu se vedeau. Doar un spațiu semicircular în fața focului, asemănător unei mici piscine făcute din două trepte acoperite cu perne. Aerul din peșteră mirosea a proaspăt. lucru datorat cascadei aflate în spatele acvariului. Într-un colț îndepărtat se găsea un puț ce permitea pescuirea peștilor dintr-un râu subteran. Pe peretele de deasupra lui trona un întreg arsenal de unelte de pescuit: harpoane, sulițe, tridenți de bambus, cuțite cu lama curbată, capcane de răchită, coșuri și cârlige pentru undiță. O cornișă cu o lespede permitea curățarea prăzii înainte de a fi consumată crudă.

– Spus, domnișoară Lila, zise regele în timp ce alegea din bufetul extraterestru, cum pus vas în sticlă? Tăiat și îndesat înăuntru, sau… făcut sticlă în jurul vasului?

– Nici una, nici alta, ezită ea să-i spună pe nume. E un truc,

– Truc? Suveranul râse: Înțelepciunea pământeană ascuns multe trucuri. Deci, cum?

– Introduc vasul pe bucăți, pe care le lipesc cu ajutorul unor ustensile lungi, apoi le ridică folosind niște ațe, explică ea. Multe trucuri, într-adevăr.

– Ooo, nu ușor! comentă el, punându-și frigăruia pe foc. De ce făcut asta? Fost ca… naștere. Râse din nou: Mult efort.

– Se numește Sticla Imposibilă, zâmbi femeia. Oamenii o consideră o formă de artă. Vor să arate că unele lucruri imposibile sunt, totuși, posibile.

Regele arătă în sus.

– Asta artă, domnișoară Lila. Când văzu că ea privea în direcția indicată, continuă: Legende de demult. Poveste nici wassan, nici pământeni nu putut citi. Tu jurnalist – tu spus ce zice despre originea vieții în Koz-moss.

Abia atunci observă femeia ființele străvechi zugrăvite pe tavanul peșterii. Mai văzuse opere de artă similare în filme, dar nu se comparau cu faptul de a se afla în fața celei mai sacre moșteniri a venusienilor.

– Incredibil, murmură, uitând să-și pună carnea la fript.

Prințul Runam ilumină picturile cu ajutorul unui felinar. Aveau profunzime, fiind scrijelite în stâncă și apoi colorate. Arătau mult mai vechi decât ființele cu alură mayașă de pe pereți, aparținând unei civilizații dispărute, numită paleo-venusiană de către antropologii umani. Cât despre ceea ce prezenta arta lor… femeia n-avea nicio idee. Arătau ca un labirint decorativ.

Prințul îi luă frigăruia și o puse pe foc.

– Te rog așezat și privit, domnișoară, își îndemnă musafira. Permis mie servit la tine când mâncarea gata.

– Nu-i nevoie, mă pot uita mai târziu, refuză ea. Am venit să vă văd pe voi și să vorbesc cu familia voastră.

Îi înapoie felinarul, apoi scoase din buzunar bila de cauciuc, ce reprezenta globul pământesc, pe care o frământa când se gândea cum să-și formuleze articolele. O ajuta să-și exerseze „mușchii creierului”, cum îi plăcea să glumească, dar era bună și pentru încheieturile ce înțepeneau uneori din cauza prea multor ore de săpături arheologice efectuate în facultate.

– Asta e pentru tine, sora mea dragă! i-o dădu Tegeyei. Ca să nu-mi simți lipsa nici după ce voi fi plecat. Arătă apoi spre continentul nord-american: Casa mea e fix aici, în capitala Washington.

– Mulțumesc, mulțumesc! se bucură prințesa precum un copil ce tocmai primise păpușa la care visase dintotdeauna. Eu niciodată uitat la tine, domnișoară!

Emoționați de faptul că musafira o numise „soră”, se întinseră cu toții relaxați pe perne și conversară ore în șir. Mâncară, se bucurară de compania celor din jur și împărtășiră povești interminabile. Lila era convinsă că le părea mult mai exotică decât îi vedea ea pe ei. Îi îndrăgea pe oamenii aceia, cultura lor și castelul lor magnific. O făceau să se simtă acasă.

*

De-a lungul unei săptămâni, Runam îi arătă musafirei tot ce era de văzut pe Venus: arhitectura veche și nouă, muzeele antice cu artă rupestră, magazinele de suveniruri, restaurantele tradiționale cu rețete venusiene, cu muzică de flaut și șoapte în loc de cântece… La final, o duse la cel mai mare port al planetei, situat în micul oraș Nobidur, devenit o suburbie a capitalei Venera, în continuă expansiune, situat pe coasta Mării Yantar. Numele îl primise de la primii exploratori ruși, însemnând Chihlimbar. La fel era și Nibudur, care, în venusiană, semnifica Apa Maronie.

În fiecare seară, după cină, Lila se retrăgea în camera ei și pregătea imaginile reținute pe iRetină, sub forma unui documentar pentru editori, eliberând apoi spațiu pentru noi înregistrări. Nici ziua aceea nu făcea excepție:

„Majoritatea venusienilor nu îmbrățișează tehnologia, din multe motive”, nară din balansoar, în timp ce iInelul din colțul biroului afișa filmul holografic. „Cred cu tărie că tehnologia vine în contradicție cu ordinea naturală a vieții, dăunându-i, în cele din urmă, mediului, oricât de „curată” și de „verde” ar cataloga-o oamenii. Venusienii cred că e de datoria lor să protejeze natura, care-i hrănește de la naștere și până la moarte, asigurând supraviețuirea copiilor lor. Doar uneltele de bază sunt permise de cultura lor, cum ar fi cele pentru săpat, tăiat, forat și așa mai departe. A fost nevoie de aproape un secol pentru ca nativii să înceapă să accepte aeroglisoarele personale cu autonomie mică și navele de cursă lungă ale oamenilor, și asta doar după ce au înțeles că erau alimentate cu putere eoliană și solară. Singura lor industrie o constituie serele hidroponice și pescăriile subterane, care le-au permis să supraviețuiască milenii înaintea Sosirii Oamenilor, cum îi spun ei. Venusienii nu fac agricultură, nici nu cresc animale, dar le acceptă ca fiind ocupații nenaturale și, acum, există pe Venus ferme care furnizează majoritatea hranei pentru piața umană, respectiv cresc animale. Vânarea ființelor sălbatice venusiene reprezintă un sacrilegiu. Pescuitul, însă, e privit altfel. Creaturile acvatice sunt considerate un dar divin. Tot ceea ce produc nativii e făcut manual de membrii familiei – de la haine la ustensile casnice – cu dragoste și devotament pentru meserie. Totul, fie el unealtă sau piesă de mobilier, trebuie confecționat în așa fel încât să nu pună în pericol viața cuiva. De aceea, tăierea lemnului e interzisă, în timp ce împletirea nuielelor și a plantelor, nu. Blana se recoltează doar de pe animalele moarte și același lucru se întâmplă cu oasele – acestea din urmă fiind folosite ca unelte, sau pentru sculptat.

Pe Venus, nu există conceptul de bani sau de taxe. Clanurile fac troc în talcioc și totul se bazează pe „cuvântul de onoare”, prin urmare nu există nici fărădelegi, cu excepția rarelor cazuri de furt cauzat de foame. E o lumă fără politică – în afara Eggeit-ului, care înseamnă Adunare și este denumită, mai nou, „Consiliul Nativilor” de către Autoritatea Umană în cadrul Camerei de Comerț Interplanetar. În zilele noastre, totuși, venusienii moderni pescuiesc pe mare folosind plase și vânează cu arcuri animale pămâmtene pentru piele, imitându-i pe oameni. Unii locuitori chiar s-au angajat în firme ale acestora din urmă, iar alții studiază în școli vocaționale. În Rezervația Nativilor – redenumită Prezervarea Naturii – viața a rămas, însă, așa cum era, poporul wassan referindu-se la el însuși ca Uttar, „Rădăcinile Etnice”. Ymanne-le lor, care înseamnă Moștenire, e reprezentat de venerarea ancestrală, dar nu există o tagmă preoțească. În spiritualitatea lor, toți sunt preoți și preotese. Totuși, odată cu venirea oamenilor, venusienii au adoptat pe scară largă literatura, arta, presa și divertismentul, precum și conceptele umane de radio, televiziune și adorare în temple.”

Mulțumită de raport, deși unele informații erau deja disponibile în Enciclopedia Venusiană, jurnalista concluzionă: „Aici e Lila Nighthawk, corespondent Starnews pe Venus.”

Salvă fișierul, minimiză software-ul de editare al iInelului, pe care și-l puse pe deget, apoi se lăsă pe spate în balansoar.

– Trebuie să mai fie și altceva de văzut, oftă. Nu poate fi doar atât.

Era conștientă că n-avea niciun sens să încerce măcar să analizeze arta wassană în căutarea unor legende cu origini necunoscute. Abordarea aceea nu dăduse niciun rezultat vreme de trei secole. Tot ce exista pe Venus fusese analizat de milioane – dacă nu chiar miliarde – de ori de mii de specialiști și de IA-uri.

Lila se ridică și merse la baie, pentru a se spăla înainte de culcare. După asfințit, nu mai era mare lucru de făcut pe-acolo, în afară de citit sau, poate, de jucat Jurrua. Un fel de ghicitori pe care localnicii le spuneau propriilor copii, în timp ce-i învățau pe băieți cum să sculpteze oasele și pe fete cum să țeasă suveniruri. Asta dacă nu era vorba de vreo familie modernă ce deținea un televizor, un radio, ori un reppla, cum le spuneau ei combinelor muzicale, inspirându-se din termenul uman „replay”. După ce-și clăti fața, Lila se privi în oglindă.

– Ar trebui să vizitezi provincia și să vorbești cu bătrânii, își spuse, cum făcea în fiecare seară. Chiar dacă Runam zice că nu-i nimic de văzut decât canioane interminabile cu oameni simpli, ce încă trăiesc în peșteri, nefamiliarizați cu stilul de viață de pe Pământ.

Se strecură în alcovul comfortabil ca într-un cort, apoi deschise fișierul KGB.

– E plin de neconcordanțe, murmură pentru sine, parcurgând documentația. Hărți incorecte, analize geologice eronate… presupuneri de dinainte de Era Spațială modernă. Totuși, sovieticii erau recunoscuți pentru faptul că documentau totul cu o birocrație fanatică.

Știa însă că, pe vremea aceea, explorarea spațială se afla abia la început, pipăind întunericul cu sonde pline de echipamente analogice neperformante.

Unele dintre rapoartele astea, chibzui, sună ca o Enciclopedie SF, nu ca o cursă spațială cu americanii. Dar, câtă vreme profesorul Vargas crede în autenticitatea lor, atunci doar pe Venus pot fi puse laolaltă toate piesele de puzzle. Poate adevărul se găsește în folclor, în legendele rupestre nedescifrate – nu pe Pământ, în arhive „îngropate”…

*

După o noapte odihnitoare – extrem de necesară în perspectiva grețurilor matinale – Lila spuse la micul dejun:

– Jack, de vreme ce părinții tăi sunt acum pe partea cealaltă a planetei, m-am gândit la ceva… Poți să mă duci azi la vreun sit istoric izolat? Unul unde nu prea merg turiștii, sau poate chiar n-a fost vizitat niciodată? Tot ce se găsește în Venera e deja bine documentat de arheologi și de filme. Vreau să văd ceva ieșit din comun, vechi, misterios, necunoscut.

– Plăcut înotat, domnișoară? o întrebă el, privind-o cum turna lichid în tigaia în formă de scoică, preferata mamei.

– O, ador asta!

Femeia își mușcă buza, devenind conștientă că folosise cuvântul interzis în fața surorii lui mai mici.

– Scuze, am vrut să spun că-mi „place”. La ce te gândești?

Runam îi aruncă o privire Tegeyei, care chicotea pe ascuns, apoi admiră ținuta sportivă gri a musafirei, ce-i expunea prea mult formele, după standardele wassane. Știa că oamenilor le plăcea să alerge dimineața, pentru sănătate, totuși… Lila arăta prea ispititor îmbrăcată astfel. Spre deosebire de femeile wassane, musculoase, ea arăta fragilă, ca un copil ce avea nevoie de protecție.

– Zis pe drum, îi răspunse secretos. Dar luat costum de baie.

– Interesant!

Își luă niște miere și se alătură gazdelor pe pernele de lângă foc.

– Îmi dai voie să nu-ți mai spun „Jack”? Nu prea se potrivește unui prinț. Înseamnă, de fapt, cineva care nu știe nimic. Un marinar ursuz sau un biet pescar.

– Nume bun pentru ghid, râse el. Nu știut multe despre marinarii pământeni, dar ai noștri știut călăuzit după stele noaptea, ca să nu pierdut pe mare. E mai mult decât ce știut wassa.

– Vine și Tegeya cu noi? întrebă jurnalista, făcându-i cu ochiul fetei.

– Nu, Tegeya trebuit studiat pentru facultate, spuse el, ridicându-se pentru a pregăti proviziile de drum. Noi mers acum, domnișoară. Noi grăbit. Călătorie foarte lungă.

– Facultate anul viitor! protestă sora lui. Eu nu studiat acum,

– Unde dus domnișoara, replică el, nu permis fete nemăritate.

Tegeya se holbă la el, șocată.

– Dus la…?

– Ssst! își puse el degetul pe buze. Dacă tu nu spus Mama, eu lăsat tu pictat în studio. Sau modelat lut. Jucat toată ziua. Bine?

Prințesa zâmbi și se uită inocent în jur.

– Ce să spus?

– Bravo! aprobă fratele ei. Dus studiat artă. Fost pregătită pentru examen.

Prințesa sări în picioare.

– Mulțumesc, frate! Fost cel mai bun!

El știa că-i plăcea să se joace pe ascuns cu scheletul uman din studio și să caute printre schițele lui de anatomie ca și cum ar fi fost ceva interzis; totuși, prefera asta decât să-l pârască părinților. Când plecă, veselă, îi spuse Lilei:

– Domnișoară, întâlnit la aeroglisor. Rog grăbit.

Ea se prezentă la vehicul îmbrăcată în costumul folosit la săpăturile arheologice.

– Deci? Unde mergem? întrebă, urcând entuziastă.

– Înainte de plecat, domnișoară, o instrui el după ce închise portiera, dacă întrebat cineva, eu nu dus pe tine acolo. Oamenii nu avut voie înăuntru. Așadar, nu pus întrebări până nu fost înapoi, în siguranță. Privit în liniște și vorbit după aia. De acord?

– De acord, răspunse ea pe un ton jucăuș, zâmbind și fixându-și barele de protecție peste umeri. Știu să țin un secret.

Venusianul păru mulțumit de răspuns și, ridicând aeroglisorul de pe sol, continuă pe același ton conspirativ:

– Jucat rolul turiștilor rătăciți, care căutat loc interesant pentru scufundat. Eu știut multe intrări. Ei nu păzit peste tot.

– Scufundat? întrebă Lila. Intrări unde?

El își duse din nou degetul la buze și îndreptă vehiculul spre periferia orașului.

– Nu fost frică de scufundări, nu? întrebă pe un ton misterios. Tuburile mele de respirat fost foarte bune. Model portabil clasa-ntâi.

– O, nu mi-e frică! pufni ea. Gata, fără întrebări. Am înțeles.

– Putut luat ochi video, rânji el. Da, știut secretul tău. Îi indică ochii: Privit în gol ca bețivii – se uită cruciș – și făcut poze când clipit. Toți wassan știut secretul ăsta uman. Mulți turiști făcut asta, tare amuzant. Scoase o unitate arhică de memorie din geacă și i-o arătă: Și eu avut secret.

O introduse într-o fantă a bordului, ca pe un disc, și dădu drumul unei variațiuni pe sintetizator a Anotimpurilor lui Vivaldi.

– Muzică pământeană clasică. Își ciocăni pieptul: Hrană pentru suflet, domnișoară Lila.

Ea observă că-i folosise numele pentru prima oară, ceea ce însemna că-i câștigase încrederea.

– Nu-i chiar clasică, spuse. E o versiune de muzică electronică.

– Suficient de clasic pentru mine, replică el. Electronica fost foaaarte bun.

Pe drum, discutară despre o sumedenie de lucruri: vreme, mâncare, arta antică wassană – orice în afara locului către care mergeau. Ajunseră acolo după două ore și parcară într-un canion adânc, în mijlocul unui desiș unde razele soarelui abia atingeau solul. Lila estima că se aflau aproape de țărm, la sud-est de capitală, dar nu vedea în jur nicio apă unde ar fi putut înota.

Înainte să iasă din vehicul, el își atinse din nou buzele cu degetele și arătă spre o crăpătură aflată la baza canionului, ascunsă în spatele unui tufiș stufos. Apoi scoase din portbagaj două genți cauciucate, pe care le deschise. Fiecare conținea un costum pentru scufundări, o mască dotată cu două tuburi, o lanternă pentru frunte și o pereche de înotătoare palmate. Îi indică să se schimbe în mașină, iar el o făcu afară. Când terminară, prințul camuflă aeroglisorul cu ajutorul unei prelate ce-l făcea să pară un obiect militar. Curățară gura pasajului îngust și se strecurară prin el.

După o vreme, lanternele scoaseră la lumină un lac acoperit de ceață, ce mirosea a sulf și a bacterii ce se descompuneau. Tavanul înalt avea multe crăpături și găuri, permițând razelor soarelui să pătrundă în aerul umed așa cum o făceau prin norii groși de ploaie. Lila avea un milion de întrebări, dar prințul îi făcu semn să se scufunde fără zgomot.

Înotară printre ruinele unor castele de nisip acoperite de mușchi, pline de licurici, ciuperci și moluște transparente, prin gropi și stalagmite căzute ca niște copaci bătrâni. În cele din urmă, ajunseră într-o galerie spațioasă, unde lumina soarelui abia ajungea. O serie de creaturi subacvatice asemănătoare florilor înfrumusețau bazinul adânc cu o bioluminescență ce alterna culorile curcubeului.

Runam arătă spre fundul întunecat al apei, unde, când și când, se vedeau sclipiri metalice argintii. Era ceva ca o epavă, abia vizibilă în crepuscul, semănând cu o folie imensă zdrobită, pe jumătate îngropată în nămol. Se vedea că zăcea de multă vreme acolo. Lila consultă manometrul de la încheietura mâinii. Epava se afla la 82 de metri sub suprafață, dublul adâncimii la care putea coborî un om; prin urmare, nu se putea apropia ca s-o studieze.

Ce caută într-o peșteră?, se întrebă, apropiindu-se până când simți că presiunea din timpane devenea dureroasă. Mări imaginea cu ajutorul iRetinei, al cărei software adăuga automat iluminare suplimentară filmării, realizând și analize moleculare. Putea s-o studieze ulterior, virtual, așa cum se întâmpla cu toate descoperirile arheologice de pe Venus. Un fel de negură îmbrăca epava. Analizele preliminare ale IA-ului indicau o salinitate scăzută în zona aceea. Curenții au scufundat-o tot mai mult zi după zi, își dădu ea seama. Trebuie să fie veche de secole.

Lila știa că un căutător de perle putea coborî până la 40 de metri adâncime, ținându-și respirația timp de aproximativ 10 minute. Poate că fizicul mai puternic le permitea venusienilor performanțe mai bune. Dar, dacă s-ar fi întâmplat asta, presupunea că ar fi existat articole despre situl respectiv, catalogându-l drept atractiv pentru scufundători. Pe de altă parte, își amintit că Runam îi menționase faptul că oamenilor nu le era permis accesul. Lila știa că venusienii erau bucuroși să împărtășească orice cu oamenii: istoria, legendele, cunoștințele… totul în afară de cimitire, pe care le considerau sacre, la fel cum făceau nativii americani pe Pământ. Poate că aici e un cimitir, își spuse. Ateismul, scepticismul și lipsa obișnuită de credință a oamenilor în viața de apoi erau considerate de către venusieni o atitudine ireverențioasă – un alt motiv pentru a interzice arheologia pe planeta lor natală.

Ceva nu-i în regulă, concluzionă femeia, deși nu mai gândea limpede din cauza durerii de cap provocate de presiunea crescândă. Runam a mai spus că nici fetele venusiene necăsătorite n-au voie aici. De ce? Nu, ăsta nu poate fi doar un simplu cimitir. Înainte de sosirea oamenilor, nu existau pe aici vase metalice, ori măcar plute de lemn. Ni s-a spus că strămoșii lor foloseau de secole harpoane pentru a vâna fructe de mare. Cu mintea tot mai încețoșată, Lila se certa cu ea însăși: Epava e prea mare ca să fie o sondă spațială sovietică sau americană prăbușită…

Adunând continuu date, software-ul îi confirmă că marea se afla la 158 de metri distanță, intrând cu forță în peșteră. De-asta arheologii noștri n-au putut depista epava de pe orbită, deduse ea. Cavernele venusiene sunt formate din minereu de fier care interferează cu scannerele.

Brusc, IA-ul o informă că artefactul avea o compoziție metalică necunoscută, ceea ce schimbă complet datele problemei.

Nu se poate! refuză Lila să creadă. Runam înotă spre ea, îi opri lanterna și o trase spre suprafață. Femeia privi în urmă și zări, la distanță, un grup de scufundători ce înainta fără costume, înarmat cu harpoane. Paznici, realiză ea, grăbindu-se după companionul său, pentru a evita un conflict cultural sau unul diplomatic cu autoritățile venusiene.

Ieșiră grăbiți din peșteră. Extaziată, jurnalista își scoase masca și-și îmbrățișă ghidul, fiind pe punctul de a-l săruta. Îl luă pe nepregătite, dar își veniră repede în simțiri. Îndepărtară prelata, o aruncară în portbagaj, săriră înăuntru cu costumele ude și decolară în mare grabă.

Sunetele divine ale muzicii lui Vivaldi potențau experiența. Ceea ce sugeraseră informațiile computerului era senzațional. IA-urile nu mințeau niciodată, neavând o agendă personală, ori preferințe filozofice și politice. Nu-i de mirare că indigenii păzesc atât de strașnic secretul, concluzionă femeia. Doar acum înțelegea de ce riscase Runam ducând-o în locul acela. Probabil era sfânta sfintelor pentru poporul său.

– Acum putem vorbi? întrebă în cele din urmă, nerăbdătoare.

Prințul privi aparatura de bord, apoi se uită în urmă, pentru a se convinge că nu-i urmărea nimeni.

– Cred că da. Acum fost în siguranță.

– Ce era chestia aia de pe fund? întrebă ea grăbită.

El ridică din umeri.

– Fiecare clan numit altfel: Mormântul Strămoșilor, Apa Sfințită, Ruina Străveche, Lacul Sacru… Sau, preferata mea, Fântâna Vieții. Știut doar că nu fost așezare străveche, ori navă wassan din timpuri de demult.

– O, dar e clar o epavă metalică! îl informă Lila. Ce-mi poți spune despre strămoșii voștri? Cunoșteau metalurgia, din moment ce sculptau în stâncă? Există legende despre cum au făcut-o? Poate cu unelte de bronz?

Prințul o cadorisi cu o nouă ridicare din umeri.

– Wassan străvechi, nimeni nu știut. Nimeni nu putut citi poveștile rupestre. Poporul meu învățat făcut cuțit de os și vârf de suliță din piatră pentru pescuit, dar nu metal până nava umană sosit aici.

– Eram sigură, șuieră ea, tremurând de încântare. Și, dacă nu există înregistrări despre o navă umană modernă prăbușită pe Venus – fiindcă aia nu era o sondă veche rusească – îți dai seama ce-nseamnă asta, nu? O să iau la puricat arhivele noastre, dar…

– Nu-nu, nu verificat nimic! o întrerupse el. Dacă ei aflat eu arătat la tine Fântâna Vieții, ei făcut familia mea de rușine pentru totdeauna. Eu avut nouă rude și nu vrut să… cum spus în engleză… „dizgrațiat” clan?

– Dar, Runam, încercă ea să cadă la înțelegere, e cea mai mare descoperiră făcută pe planeta voastră! Ar putea explica originea vieții de pe Venus. Poate chiar și cea de pe Pământ, sau ceea ce noi numim evoluția…

Prințul o prinse de mână, temperându-i gesturile frenetice.

– Tu promis, Lila, nu scris despre asta, nu spus la nimeni, sau ei nu mai permis oameni venit pe Wassa vreodată! Auzit la mine? Ăsta fost cel mai sacru lucru pentru poporul meu.

Femeia aprobă în primă fază, apoi scutură din cap, nedumerită.

– Atunci… de ce mi l-ai arătat? De ce mi-ai dat voie să filmez? Știi că sunt un jurnalist care scrie un articol despre originea voastră. Ți-am spus din prima zi.

Runam îi eliberă mâna din strânsoase.

– Pentru că…, ezită, pentru că și eu vrut cunoscut Marele Mister Wassa. Poporul meu respins tehnologie, iar tu avut dispozitiv ce permis văzut mai mult decât cu ochiul liber. Dar asta fost doar pentru mine și tine. Studiat împreună originile. Aflat adevărul. Nu fost asta suficient pentru tine?

– Nu pricep, insistă ea. E ca și cum ți-ai împărtăși cu lumea-ntreagă cel mai ascuns secret, iar apoi să te aștepți ca nimeni să nu vorbească despre asta. Sunt un investigator, Runam! E meseria mea, chemarea mea.

– Arătat ție pentru că…, tresări el, eu plăcut la tine și de-aia încredințat cel mai mare secret. Își feri privirea, adăugând cu reticență: Și… eu furat timpul tău Negawi și… eu aflat sub incidența compensării pentru partenerul tău.

– Ce-are-a face soțul meu mort cu asta? se rățoi Lila.

– Eu furat timpul tău sacru de doliu. Fost datoria mea să-i ofer pacea sufletului acum, pentru că eu… eu făcut tu râs în timpul doliului Negawi. Înțeles? Fost obicei foarte strict. Eu datorat asta ție. Și lui – ca să eliberat în cer-înstelat. Altfel, el bântuit pe mine și pe tine în vise până noi murit. Sufletele moarte cerut respect.

– Ah, adică… vrei să spui că mi-ai tulburat doliul? clătină Lila din cap. Nu, am trecut peste asta, prietene. Mi-a fost aproape fatal. De ce crezi că am venit pe Venus? Ca să uit de moartea lui și să… revin la viață.

Rămaseră tăcuți pentru o vreme, gândindu-se la ramificațiile culturale și științifice a ceea ce făcuseră, nesiguri cu privire la cum ar fi trebuit să procedeze sau de ce acceptaseră să facă acea escapadă. În ceea ce-l privea pe el, părea că rămăsese cu impresia eronată că-i era datoare cu un gest de mare calibru, chiar unul ce putea afecta încrederea propriului popor. Pentru ea, fusese o descoperire arheologică impresionantă, la care nu putea renunța. Era prea importantă.

– În cazul ăsta, oftă femeia, hai să studiem împreună lucrurile, fără să ne vadă nimeni. Nu putem pur și simplu să ignorăm chestia asta și să îngropăm adevărul. A stat ascuns prea multă vreme.

– De acord, aprobă prințul. Asta vrut și eu. Dar rămas secretul nostru. Doar tu și cu mine. Nu Tegeya, nu părinții mei sau colegii tăi. Promis, Lila?

– Păi…, bombăni ea reticent, apoi acceptă. Promit.

El înclină capul în direcția ei.

– Mulțumesc, prietene! Deschise cutia cu mâncare și i-o oferi: Mâncat acum. Știu că înot făcut oamenii flămânzi.

Călătoriră în liniște tot restul drumului, mâncând și gândindu-se la ce aveau de făcut în continuare. Femeia observase că el îi folosea numele tot mai des, ba chiar o numise „prietenă” la un moment dat. Părea că, în concepția lui, experiența periculoasă crease o legătură între ei, punând bazele unei alianțe cu iz de conspirație interplanetară.

– Să facem un duș și să ne schimbăm, propuse ea după ce ajunseră. Ne-ntâlnim la mine într-un sfert de oră. Putem sări peste prânz, să ne-apucăm imediat de treabă.

El clătină din cap.

– Wassan nu făcut baie după ce scăldat în Apa Sfințită. Timp de trei zile. Fost… cum zis la el… „pelerinaj”?

– Înțeleg, aprobă Lila, punând lucrurile cap la cap. Atunci, să ne-apucăm de lucru! Nici eu n-am neapărată nevoie de duș. Nimic nu e mai reconfortant ca dezlegarea unui mister.

Odată ajunși în camera ei, își scoase iInelul și-l așeză pe masa triunghiulară din colț. Îl comandă IA-ului:

– Computer, recrează epava în realitatea holografică și fă o analiză completă a compoziției.

În timp ce Lila se schimba în baie, sistemul vizualiza zona scanată. Prințul se holba la culorile de deasupra mesei, de parcă n-ar mai fi văzut niciodată o hologramă. Când musafira reveni în încăpere, cu părul împletit, mări imaginea cu un gest, făcând-o să ocupe întreaga încăpere. Aveau impresia că se aflau din nou în peșteră, doar că, de data aceasta, apa era luminată de soarele strălucitor, iar zona nebuloasă din jurul epavei dispăruse.

– Deci, așa făcut voi arheologie computerizată pe Wassa, observă prințul, dacă poporul meu nu lăsat săpat la voi! Arătat cum funcționează!

– Sigur! Lila roti cadrul în toate direcțiile, observând situl din fiecare unghi posibil, apoi ordonă: Computer, curăță epava de alge și crustacee, pe urmă reconstruiește designul pe care l-ar fi putut avea înainte de prăbușire, inclusiv eventualele însemne. Accept orice ipoteze privind originea sa.

Cooperând cu micro-supercomputerul, IA-ul începu să lucreze la toate sarcinile simultan, recreând sub ochii lor monstruozitatea, ca un film redat invers. Trecu de 1960, apoi 1860 și 1760 și continuă în trecut, îndepărtându-se tot mai mult de perioada explorărilor spațiale sovietice.

– Nu arătat ca navă umană, observă Runam ceea ce era evident.

În jurul anului 6751 î.e.n., curgerea timpului încetini, marcând momentul impactului, un eveniment extrem de greu de crezut. Șocant.

– Din cauză că e extrem de avariat, raportă IA-ul cu voce feminină, designul originalului e dincolo de posibilitățile mele de restaurare vizuală. Pe baza resturilor minerale și organice de pe epavă, estimez că stă în apă de cel puțin 9108 ani. Aliajul iridiscent neidentificat este inoxidabil și polimeric. Nu e natural. Conține o concentrație mare de superconductori, ceea ce sugerează apartenența la un sistem de levitație electromagnetică similar aeroglisoarelor. Conturând structura invizibilă, sistemul concluzionă: Ținând cont de faptul că artefactul e prins pe fundul apei, presupun că face parte dintr-un ansamblu mai mare, distrus de magmă în timpul activităților vulcanice din trecut.

– Asta-i în neolitic, oftă jurnalista, privind fix la prinț.

– Și? întrebă acesta, neînțelegând unde bătea.

– 6751 î.e.n., replică ea, marchează finalul Erei Glaciare de pe Pământ.

– Ceea ce însemnat? insistă el, pierdut în referințele pământene.

– Dacă IA-ul are dreptate, spuse Lila, nava nu e umană, Runam.

– Nu fost de pe Pământ? comentă el. Poate de pe Marte?

– Nu, Marte nu era terraformată încă atunci când am ajuns pe Venus, în 2054.

– Atunci fost…

Prințul se opri, înțelegând în sfârșit implicațiile.

– E din altă lume, aruncă ea. Computerul nu poate nici măcar să determine compoziția aliajului. Înțelegi ce-am descoperit?

Runam medită.

– Tu spus navă din altă lume… făcut și viața umană?

În loc să replice, Lila ordonă:

– Computer, analizează radiația cosmică a epavei și anomaliile moleculare – orice ar putea oferi indicii despre originea navei. Vreau să aud tot, chiar și cele mai hazardate ipoteze.

Priviră sistemul rotindu-și câteva componente metalice, efectuând o serie de scanări și rulând diverse softuri și programe de datare disponibile în baza sa de date. În cele din urmă, IA-ul declară:

– Pe baza rezistenței la rupere a aliajului, a dezintegrării radioactive și a ceasului molecular, această navă spațială a fost construită peste 298 de ani. Are o semnătură nucleară aproape imperceptibilă, nedetectabilă la prima vedere.

– Ce? clipi Lila, cu inima bătând să-i spargă pieptul, nevenindu-i să creadă ce auzea. E din viitor? Extrapolează cauzele posibile ale semnăturii imperceptibile.

Sistemul compară nivelurile de radiații ale epavei cu cele din baza ei de date, clasificate după lumina stelelor și scările nucleare cunoscute de pe Pământ.

– Cantitatea de radiații reziduale de pe aliaj, răspunse, indică trecerea printr-un nor de fuziune cu hidrogen. Semnătura sa nucleară se potrivește cu cea înregistrată în Novaia Zemlea în 1961, în urma unui test al Uniunii Sovietice, dar îmbogățită și de o sută de milioane de ori mai puternică.

– O, Doamne, nu! se prinse Lila cu mâinile de cap. Bombă cu hidrogen?

– În plus, continuă vocea, porporția oxigen-azot din structura aliajului indică faptul că a fost produsă pe Pământ în 2655 și lansată un deceniu mai târziu. Data exactă: imposibil de determinat din cauza mediului.

Lila clătină din cap, nedorindu-și să mai audă altceva.

– Nu, nu, nu…

– Care fost problema? întrebă Runam, atingându-i umărul. Spus la mine.

– Au distrus toată viața de pe Pământ! urlă ea, cu ochii roșii de furie. Sau, mai exact, o vor face. Asta e ori o navetă de salvare, ori o sondă terraformatoare, ceea ce – îl privi – n-are sens. Chiar dacă ar fi inventat călătoria temporală, de ce să fi mers în preistorie și să terraformeze Venus din trecut? De ce să nu prevină războiul de pe Pământ?

Prințul clipi de câteva ori.

– Asta făcut confuz, Lila.

Respirând precipitat, jurnalista se plimba nervoasă de colo-colo, contrazicându-se:

– Au aterizat din greșeală în Epoca Glaciară? De ce să se ducă pe Venus? Nu s-ar fi putut întoarce în timp ca să prevină războiul? E o nebunie, Runam, e ilogic. Și partea cea mai rea… – se holbă la el ca o dementă – nu vom afla niciodată ce și de ce. Arheologia are limitele ei, știi. Tot ce putem face este să emitem ipoteze până la Judecata de Apoi.

Lui Runam îi scăpă mare parte din înțelesul celor spuse de ea.

– Tu simplificat pentru mine, îi ceru, lucru care-i aminti femeii de cea mai importantă lecție din facultate.

– Ai dreptate, oftă, obosită. Se spune că cea mai plauzibilă explicație e cea mai simplă. Simplifică, fato, simplifică…

Mâinile îi tremurau de emoție și groază. Salvă datele și închise programele, apoi deschise fișierul KGB.

– Uită-te la asta! Răsfoi până ajunse la harta sistemului solar: Ăsta e Pământul, îi arătă, iar ăsta Venus și aici e Mercur.

– Nu fost adevărat, spuse el. Mercur, pe care noi numit Bonnara, sau Sora Mică, e luna lui Wassa. Aici arătat ca… altă planetă?

– Așa-i, aprobă ea, ștergându-și lacrimile. Am crezut că e o greșeală a astronomilor din vechime, dar desenul ăsta datează din 1958, nu 1598, iar rușii l-au pus aici, la secret, în 1983. Înțelegi ce-au făcut?

– Nu, clătină el din cap. Prea multă știință. Eu fost doar artist.

– Bine, hai să simplific și mai mult, îi explică ea precum unui copil. Oamenii din 2655 au terraformat Venus trimițând o sondă spațială în trecutul vostru. De ce? Nu știm. Poate pentru că planeta voastră era diferită pe atunci. Cumva, l-au transformat pe Mercur în luna voastră și v-au oferit un câmp magnetic, apoi v-au lărgit orbita, au accelerat rotația și au răcit planeta pentru a o face ca Pământul. Nu știm dacă vorbim despre o sondă, sau despre o navă stelară. Poate că au adus aici și pământeni preistorici. Posibil chiar și neanderthalieni, al căror fizic era mult mai puternic decât al nostru. Poate că s-au încrucișat pe planeta voastră, s-au adaptat la noua ei climă și apoi… a avut loc un dezastru. Cultura lor a dispărut fără urmă, iar poporul vostru s-a ascuns în peșteri adânci pentru a supraviețui. Doar dacă… – îi făcu cu ochiul – n-au plecat pe unde au venit, după ce au descoperit o altă planetă undeva, printre stele. Un alt Pământ în spațiul cosmic. Asta e o altă explicație a dispariției lor misterioase.

– Fost sigură? întrebă prințul. Computer spus ție asta?

Lila nu-l asculta. Prinsă de mirajul ipotezelor, continuă:

– Totuși, în timpul nostru, rușii au suspectat ceva, deoarece… deoarece cum puteau să descopere harta asta „incorectă” înainte ca Mercur să devină luna voastră? Pare imposibil, nu? Totuși, uite-o aici. Și uite-vă pe voi aici – venusieni înrudiți genetic cu pământenii.

Runam clipi la fel de nedumerit.

– Părut rău, Lila. Tot nu înțeles.

– Ok, ok, făcu ea gesturi de liniștire – mai curând pentru ea, decât pentru el. Îți explic mai bine.

Afișă o fotografie cu ea alături de bunici, mărind-o până ajunse la dimensiunea unui ecran lat de televizor.

– Ai văzut fotografii, nu? Imaginează-ți acum că sunt o călătoare în timp, sosind în viitor. Dacă îmi fac o cicatrice pe față, ce se va întâmpla cu această fotografie, făcută în trecut?

– Apărut în imaginea asta? înțelese Runam ideea.

– Întocmai! exclamă ea. Prin urmare, tot ceea ce știm despre Venus și sistemul nostru solar trebuie să corespundă cu ceea ce am moștenit de la strămoși: artă, legende, hărți stelare, fotografii astronomice moderne…

– Așteptat un pic, o întrerupse el. Cum avut rușii „hartă greșită”, dacă tu spus că totul fost schimbat, iar Mercur fost acum satelit Venus?

Lila îndreptă indexul spre el.

– Asta-i întrebarea cheie, prietene! Acum, ce s-ar întâmpla dacă aș căpăta cicatricea în viitor – nu în trecut – la multă vreme după ce-a fost făcută poza cu mine și bunicii mei?

– Înțeleg…, își trecu prințul mâna peste scalp. Nu fost cicatrice în poză.

Femeia readuse în prim-plan dosarul KGB și răsfoi paginile pentru a-i arăta datele vechi.

– Dosarul ăsta conține alte câteva documente „incorecte”. Conform lui, primele sonde spațiale sovietice trimise spre Venus au găsit planeta voastră nelocuită. Nu avea lună și avea o presiune atât de mare și temperaturi extreme, încât nu putea susține nicio formă de viață cunoscută de noi. În niciun caz floră și faună pământeană – nici măcar în adâncul peșterilor, departe de radiațiile solare mortale. Și totuși, iată-te – un descendent al unei civilizații venusiene de mult pierdute. Asta numim un paradox temporal, prietene. S-a întâmplat ceva ce nu trebuia să se întâmple. Cel puțin, nu în circumstanțe normale. O imposibilitate istorică, pe care mulți ar numi-o miracol, inclusiv poporul vostru.

– Misterul Originii noastre, șopti prințul. Tu rezolvat, Lila?

– Uite-l, concluzionă ea. Epava a fost încărcată cu „viață pământească îmbunătățită”, rezultată prin ameliorare genetică făcută în preistoria noastră. Nu sunt expertă în paradoxurile călătoriei temporale. De fapt, nimeni nu e, fiindcă încă n-am descoperit călătoria temporală. Avem doar o teorie. De fapt, mai multe.

– Dar, o întrerupse el din nou, la fel ca cicatricea ta din poză, totul în istorie trebuit schimbat – dacă fost cineva în timp și făcut asta.

– Așa-i, fu ea de acord. Habar n-am de ce n-au putut scăpa de pe Marte. Poate a fost un război cu bombe de hidrogen între Marte și Pământ și cineva a activat Proiectul Venus în ultima clipă. Poate a fost vorba despre o misiune fără echipaj, iar roboții au rămas fideli programării inițiale. Vedem doar rezultatele, nu „cum” și „de ce” i s-a oferit vieții o nouă șansă. Pe Venus.

– Înțeles, aprobă el, pe măsură ce imaginea de ansamblu îi devenea tot mai clară. Poate că noi niciodată văzut toate „de ce” și „cum”, dar… poporul meu crede toate ființele vii fost o familie. Toți peștii, animalele, oamenii și pădurea. Orice fir de iarbă, floare, chiar și mușchiul. Totul fost una, Lila! Natura divină. Pe Wassa, pe Pământ, pe Marte… în tot cosmos.

– Ceea ce, oftă ea, ne aduce la cealaltă problemă majoră: războiul cu bombe de hidrogen care va avea loc în secolul al 27-lea.

Lila se lăsă pe balansoar și-și îngropă fața în palme.

– O, Doamne, ce-au făcut!

Runam o atinse pe umăr.

– Nu plâns, Lila! Avut la dispoziție 300 de ani până întâmplat asta. Noi spus Autorității Umane. Poate ei oprit lucrurile.

Ea se uită la el cu ochi umezi.

– Oamenii de știință vor râde de noi, Runam! Arătă spre ecran și mormăi: Serviciile noastre Secrete știu despre fișierul ăsta încă din 1958 – adică de acum patru secole! Cine crezi că a salvat fișierul? Țin chestia asta ascunsă încă dinainte ca sovieticii să aterizeze pe Venus. Și acum…

Lăsă fraza în aer, neajutorată.

– Eu crezut, o aprobă Runam, încercând să deslușească înțelesul expresiei „Servicii Secrete”. Probabil că jumătate din fișier cuprins documente dinainte de războiul din viitor, iar jumătate fost de după. Văzând că asta nu părea să-i ajute musafira, continuă: Lila, prietena mea, tu fost în siguranță aici, pe Venus, cu noi. Familia mea protejat la tine dacă… ai tăi distrus planeta voastră. Cum nici asta nu părea de folos, mai făcu o încercare: Putut spus „mai gândit” la problema asta? Analizat bine înainte să speriat lumea? Ca să nu stârnit reacții aiurea, Lila. Să nu pornit război acum.

Jurnalista se chirci, resimțind o durere aproape fizică; își înăbuși un geamăt. Nu era doar durerea că nu-i putea explica venusianului ce însemna o „bombă cu hidrogen”. Era povara insuportabilă a faptului că politica murdară și conspirațiile fără sfârșit puteau pune capăt civilizației umane. Asta și pierderea soțului, care încă îi mai apăsa sufletul.

Sări din scaun de parcă ar fi fost înțepată de o viespe, sau mușcată de șarpe.

– Trebuie să refac toate testele! zise cu hotărâre. Poate am exagerat. Poate amenințarea holocaustului nuclear nu e așa de mare precum am văzut-o. E posibil ca IA-ul să fie interpretat greșit unele informații, nu? Avem nevoie de mai multe detalii, frate! Ne trebuie probe fizice ca să convingem guvernul. Să repetăm testele și de un milion de ori, dacă e nevoie, nu?

Runam o prinse de după umeri și o scutură cu blândețe.

– Lila, oprit la tine! Tu analizat prea mult. Nu făcut bine la tine. Liniștit acum, liniștit!

Ea îl îmbrățișă ca un om aflat pe punctul de a se îneca și începu să bocească.

– Întâi îmi moare soțul, iar acum asta? Nu mai suport! Mă termină!

Niciunul dintre ei nu observase că sora mai mică a prințului intrase în încăpere.

– Ce făcut, Runam? îl smulse ea din brațele musafirei, pe care o îmbrățișă apoi protector. Nu plâns, domnișoară, el nu vrut!

Crezând că fratele ei încercase s-o sărute pe frumoasa pământeancă, îi aruncă o privire furioasă.

– Domnișoara Lila avut copil în burtă, Runam! De ce făcut ea plâns?

– Nu, Tegeya, nu-i vina lui! spuse jurnalista, oprind iInelul înainte ca fata să vadă ceva ce n-ar fi trebuit să le spună părinților. Încercând să-l exonereze pe prinț, Lila adăugă: Sunt Negawi. Îmi jelesc soțul, care a murit acum o lună.

Tegeya nu era așa ușor de păcălit precum spera ea. Observase cum o privea fratele ei pe femela umană. Văzuse cât de mult se apropiaseră cei doi în ultima săptămână, faptul că legătura dintre ei devenea tot mai puternică. Prin urmare, îngrijorată de situația domnișoarei Lila, îi povesti totul reginei când cuplul regal se întoarse din călătorie.

*

Regina Moarai se duse în dormitorul prințului, pentru a vorbi între patru ochi despre situația respectivă.

– Ce-ai făcut, Runam?

– Nu am atins-o, Mamă! explică el în limba lor. Am fost o gazdă perfectă. Ea e Negawi și-i eram dator.

– Nu despre asta vreau să vorbim, replică regina. Ai dus-o pe Lila la Lacul Sacru. De ce? Credeai că n-o să aflu?

– Tegeya, scrâșni prințul. Trădătoarea aia mică!

– Nu-ți învinovăți sora! îi atrase atenția cu seriozitate mama lui. Paznicii v-au văzut și v-au raportat Consiliului Nativilor. M-au informat imediat.

Runam miji ochii.

– Cum au știu că eram eu?

– Sunt dotați cu ochii-video ai oamenilor, replică ea, ceea ce este o problemă în sine. Bătrânii sunt îngrijorați că devin tot mai mult ca pământenii, că se rup de rădăcinile wassane.

Se îndreptă spre fereastra ovală.

– Când eram de vârsta ta, am studiat istoria la facultatea la care ai fost și tu.

– Tu?

Prințul se holbă la ea, dar regina continuă să privească pe geam, de parcă acolo se afla un trecut dureros, despre care el nu știa nimic.

– Nu mi-ai spus niciodată.

– Nu, pentru că bunicul tău m-a obligat să renunț. Moarai oftă și se confesă mai departe: M-am… îndrăgostit de profesorul meu uman.

– Care profesor? insistă fiul ei, apropiindu-se. Mai e pe Wassa?

– Nu, oftă ea din nou. Părinții mei s-au asigurat că profesorul Vargas va fi expulzat de către Consiliu pentru totdeauna. Când au aflat că eram pe punctul de a mă căsători cu el, m-au mustrat strașnic pentru că îmi trădam poporul și mi-au ținut o întreagă teorie despre faptul că pământenii și wassanii nu pot avea odrasle fertile. „E ca la cai și măgari”, mi-au spus, „dacă vei avea un copil, va fi sterp”. Tatăl meu, Regele Rattur, dorea să-i aduc pe lume urmași sănătoși, nu vreun „umanoid” secătuit, cum încă le spune Consiliul, fiindcă așa ne-au zis rușii la început. Dar pe atunci eram tânără și „naivă”, cum ziceau ei. Mult mai naivă decât sora ta, Tegeya, care adoră nudurile umane de la cursul de arte. În ziua de azi, căsătoriile mixte sunt peste tot pe Wassa. Și toate cuplurile au copii sănătoși. Fertili. Dar, în urmă cu 150 de ani, așa ceva era de neconceput. Cel mai bine păstrat secret al nostru. Minciuni-rasiale.

Văzându-și mama plângând, prințul se apropie mai mult de ea.

– Vrei să zici că… nu sunt fiul tatălui meu? șopti.

Regina se răsuci brusc.

– Ba ești fiul tatălui tău! Vreau doar să-ți spun că Bătrânii noștri sunt împotriva „pământizării” poporului. Ei cred că ne pierdem calea, că ajungem să iubim mai mult Pământul decât Wassa. Cazinourile și cinematografele umane sunt pline de copiii noștri. Am ajuns să avem inclusiv cluburi de stiptease și filme cu nuduri.

Runam se holbă la mama lui.

– Să iubim Pământul?

– Adică poftim la ceea ce ne oferă. Zâmbi: Așa îi spun Bătrânii. Prin urmare… – ochii îi sclipiră când se uită la el – vor face tot ce e nevoie ca să păstreze felul nostru „muribund” de viață. Inclusiv crime.

Prințului nu-i venea să creadă ce auzea.

– Vrei să spui…

Regina își acoperi gura cu degetele și șopti:

– Dacă o placi, n-o lăsa să plece din castel, sau n-o vei mai revedea niciodată. Nu vie, cel puțin.

– Dar… dar…, se bâlbâi el. Poporul nostru nu e unul de criminali. Luarea unei vieți contravine celor mai sacre dintre legile noastre. E împotriva a tot ce credem.

Regia Moarai zâmbi trist, apoi îl bătu ușor pe obraz, de parcă ar fi fost doar un copil.

– Nu, nu suntem criminali, fiule. Dar, știi, se pot întâmpla accidente.

Lui Runam îi căzu falca.

– Mamă! Ce vrei să zici?

– Vreau să zic, reveni ea la șoapte, să te căsătorești cu ea. Să-i adopți copilul. Să-l faci primul prinț uman de pe Wassa, recunoscut de clanul nostru. Să urmeze căile noastre și să vorbească în numele minorității metise de pe Wassa. Asta vreau să zic. Destinul a adus-o pe femeia asta în calea ta.

Moarai îl sărută pe frunte.

– Nu face aceeași greșeală ca mine.

El dădu din cap aprobator, simțind un nod în gât. Se îmbrățișară cum n-o făcuseră niciodată până atunci.

*

Îi trebuiră câteva zile prințului Runam să-i explice situația Lilei, dar, văzând reacția ei violentă, nu îndrăzni să-i propună soluția găsită de mama sa. În primă fază, musafira se înfurie pe toată lumea, blamând wassanii și pământenii deopotrivă pentru fixurile lor culturale și lipsa pluralismului, predat în toate coloniile umane sub forma „corectitudinii politice”. Ulterior, avu revelația de ce multe „familii interrasiale” – un termen interzis de multă vreme pe Pămnt – se mutaseră pe Marte. Incluzând aici părinții soțului ei. Marte era o colonie nouă căreia nu-i păsa de diferențele rasiale, sau de orice alte lucruri care-i deranjau pe pământeni și venusieni. Până la urmă, erau înrudiți – genetic, cel puțin, dacă nu și cultural și etnic.

– Din moment ce sunt prizoniera ta, replică Lila în cele din urmă cu un ton în care se împleteau plictisul și furia, ce-ar fi să-mi arăți restul palatului? N-am văzut încă niciuna dintre operele tale de artă.

– Nu, nu fost prizonier, Eu vrut devenit tatăl copilului tău.

– Poftim? miji ochii Lila.

Văzuse cum se uita la ea, uneori. Doliu sau nu, detaliul nu scăpase ochiului ei de jurnalist. Până și Tegeya constatase asta. Doar că femeia nu se aștepta la ceva așa de direct din partea lui. Era lipsit de ceremonie.

Runam se așeză pe un genunchi și scoase din buzunar o cutiuță de bijuterii. Când o deschise, Lila văzu un inel regal wassan, similar celui purtat de mama lui. Încrustat în stilul artistic paleo-venusian, era făcut din aur. Razele soarelui se reflectau pe suprafața lui în nuanțele curcubeului.

– Asta-i…? murmură ea, aplecându-se pentru a vedea inelul mai îndeaproape.

– Da, fost cerere în căsătorie, spuse el. Știut că e devreme pentru tine, dar doar așa putut eu salvat pe tine. Confuz, dădu să ridice din umeri, apoi promise: Eu voi protejat copilul și făcut vlăstar regal wassan.

Lila își astupă gura, dându-și seama că inelul fusese făcut din aliajul epavei, încrustat precum o bijuterie vikingă.

– Atunci cere-mă așa cum trebuie! ceru, mirată de propria reacție. N-o transforma în ceva… politic.

El aprobă, zâmbind, apoi spuse pe un ton oficial:

– Domnișoară Lila Nighthawk, vrut să devenit prințesa vieții mele? Prințesă a clanului Yappu Hannari? Să trăit alături de mine pe Wassa și să crescut copilul tău ca moștenitor regal?

– Nu așa se face pe Pâmânt, suspină ea, dar… da, accept.

El se ridică. Se sărutară pentru prima oară, apoi prințul îi puse inelul pe deget. Materialul din care era făcut reprezenta o aluzie la faptul că vor continua împreună cercetările secrete.

– Apă de mare, spuse el, ștergându-i lacrimile. Noi toți plâns când fost veseli sau triști, pentru că apa venit din mare. Totul fost una, Lila.

Ea îl aprobă, incapabilă să spună ceva. Își mușcă buzele, încercând să-și înăbușe plânsul.

Prințul o mângâie pe burtă.

– Sperat copil regal nu fost împotrivă.

Ea izbucni în râs, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, și-l îmbrățișă.

– O, Runam…

– Nu mai plâns, spuse el, sau tu înecat castel. O luă de mână și o conduse afară: Hai să văzut studioul meu. Pe urmă, spus părinților.

Odată ajunși în apartamentul lui, Lila ameți din cauza luminii strălucitoare, a peisajelor iluminate, a schițelor anatomice ale corpurilor umane și nudurilor ființelor din alte lumi, statuetelor modelate din lut, capetelor din ipsos și încrustațiilor în os, similare celor de pe inelul ei.

– Ești foarte talentat, Runam! spuse, apoi se apropie de o pânză acoperită aflată pe un șevalet. Pot? întrebă.

El o descoperi, smulgându-i o nouă exclamație.

– Uau, e…

– Iată, declamă el teatral, Nașterea Venerei de Sandro Botticelli!

– Fantastic! exclamă logodnica lui. O ador! Îi aruncă o privire vinovată și se scuză: Îmi pare rău, am vrut să zică că-mi „place”.

– Nu făcut probleme, zâmbi el. Acum, că fost un cuplu, putut spus „adorat” sub acoperișul meu și nimeni nu condamnat. Făcut pe mine fericit.

Se îmbrățișară și se sărutară din nou, dar femeia își lua cu greu ochii de la replica după frumoasa pictură renascentistă.

– Mă face să mă-ntrebat cine fost italianca asta, născută dintr-o scoică? De ce nu din maimuță? Poate fost soția artistului, nu un simplu model. El pictat cu… dragoste, spuse prințul. Multă dragoste.

Cu dragoste, într-adevăr! își spuse în gând Lila, care nu crezuse posibil să vorbească despre asta, ori s-o experimenteze la atât de puțin timp după moartea tragică a soțului. O făcea să-și imagineze că nava lui Jonathan se prăbușise pe Jupiter la fel cum o făcuse vechiul vehicul spațial pe Venus. Oare asta reprezenta pictura în felul său mitic? Renașterea vieții pe multe planete, așa cum sugerase Runam?

– Toate în una, spuse, ca un ecou. Acum înțeleg. Totul e legat.

– Noi fost cu toții rude ale Cerului Înstelat, replică prințul. Eu pictat asta pentru spațioportul Venerei. Ei vrut să pună deasupra scărilor ca să întâmpine turiștii când sosit. Trebuie să zic că potrivit perfect cu Teoria Originii enunțată de tine.

Lila aprobă, remarcând că engleza lui începea să devină mai bună. Cu siguranță se străduia pentru ea, nu doar pentru amorul propriu.

– Runam, îl întrebă, acordându-i întreaga atenție, ce-nseamnă numele tău în wassană?

– „Tradiție Sacră”, răspunse el.

Pe neașteptate, luă o pensulă și adăugă niște tușe turcoaz la baza nasului lui Venus.

– Asta voi, pe Pământ, numit linii războinice. Noi spus Akra: „Semnul Păcii”, sau „Semnul Nașterii”, fiindcă toate femeile însărcinate fost un simbol al păcii, nu al războiului. Un semn al nașterii.

– Ce nume potrivit, comentă ea pentru sine. Tradiție Sacră.

Se sărutară din nou, plini de speranța că, într-o zi, vor schimba lumea. Poate chiar o vor salva cu ajutorul unei serii de articole arheologice șocante. Și, dacă nu ei, atunci cu siguranță copilul lor ar fi avut o șansă mai bună. Noul cuplu avea un drum lung în față, dar, cel puțin, era un început. Dacă nimeni de pe Pământ nu-i asculta – nu voia să-și salveze planeta – nu puteau schimba nimic. La urma urmei, familia lor era în siguranță aici… în umbra lui Venus.

 

Traducere de Lucian-Dragoș Bogdan