Nea Anghel era în lift. Se simțea puțin amețit, lucru care nu-l îngrijora cine-știe-ce. Mai fusese amețit și alte dăți. De fapt, la drept vorbind, asta era starea lui naturală.
Ceva îl nemulțumea, totuși. Duse mâna între picioare și trase de turul prea strâmt al pantalonilor. Răsuflă ușurat. Cu ce naiba era îmbrăcat? Material fin, de calitate superioară. Introduse și un deget între gât și gulerul cămășii, lărgind nodul de la cravată. Hai, că asta era bună! Nu mai purtase costum de la căsătorie și uite-l aici îmbrăcat la patru ace, de parcă se ducea să-l întâlnească pe președintele republicii. Și, dacă tot veni vorba, unde se ducea, mai exact? Miji ochii și surprinse scala luminoasă ce indica succesiunea etajelor. Era la treizeci și opt.
Amintirile îi erau încețoșate. Știa că ieșise pe două cărări din barul satului și se urcase în căruța legată în apropiere, dar n-avea nicio idee când se întâmplase acest lucru. Voia doar să meargă acasă și să se culce. Ajunsese în șoseaua principală. Calul fornăia și se tot îndrepta spre gardul din apropiere. Își amintea cum trăgea de hățuri să-l silească pe împielițat să meargă drept. În timpul ăsta, ca printr-o pâclă, văzuse ceva în dreptul intersecției. Ceva ieșit din comun. Și-apoi? Apoi nimic, doar zgomotul unui claxon în depărtare.
Golurile de memorie nu-i erau străine. Atât doar că efortul de reconstituire a evenimentelor din ziua precedentă îl făcea, de obicei, stând în pat sau prăvălit într-un șanț. Nicidecum plesnind în haine scumpe și urcând spre nicăieri.
Ca și cum l-ar fi auzit, ascensorul se opri la etajul patruzeci și doi. Un țiuit acompanie deschiderea ușilor metalice. Nea Anghel scoase mai întâi capul și privi buimac de-a lungul unui coridor slab luminat. Era pustiu, avea uși de-o parte și de cealaltă și, după numai cinci metri, cotea spre stânga. Bărbatul își umezi buzele neștiind ce să facă, dar, cum liftul nu se mișca din loc, presupuse că ajunsese la destinație.
Făcu doi pași, surprins de senzația pe care o avea la nivelul tălpilor. În mod curios, pe jos era întins un covor roșu. De asemenea, pe peretele din față fusese agățat un tablou ce reprezenta un soi de mâzgălitură multicoloră. Nea Anghel nu văzuse ceva atât de urât niciodată, iar el văzuse multe lucruri urâte în viața lui, slavă Domnului.
Chiar în momentul în care începea să se întrebe dacă întreaga tărășenie nu era doar o halucinație, cea mai apropiată ușă se deschise brusc. Un bărbat tocmai o împinsese cu umărul. Se redresă și păși fără zgomot pe covorul din hol. Era un tânăr de vreo treizeci de ani, înalt, arătos, îmbrăcat tot la costum. Ce să mai, un domn bine. Într-o mână ținea un suport din carton pentru pahare de unică folosință, iar în cealaltă un pătrat negru care aducea un pic cu tabla pe care nevasta lui nea Anghel cocea vinete pentru zacuscă.
— Anghel? Tu ești? Hai, salut! îi zâmbi necunoscutul. Petru. De la administrație și H.R.
Îi făcu cu ochiul într-un mod pe care nea Anghel îl găsi deranjant.
— Cum ai zis? Hașer?
— Ăăă… da, da, resurse umane. Sunt tipul cu cheile pe-aici. Știi cum se zice. Toți trec prin mâna mea mai devreme sau mai târziu.
Îi întinse suportul cu cele două pahare de carton.
— Servește-te! În stânga-i mochaccino, în dreapta cafea. I-am pus și scorțișoară, cum îți place ție.
Nea Anghel întinse o mână tremurândă și apucă un pahar la întâmplare. Dacă băiatul din fața lui ar fi știut cu adevărat ce-i plăcea, l-ar fi servit cu niște palincă. Poate așa ar fi dispărut și starea aia de amețeală.
Sorbi din băutură. Era oribilă. Tânărul zâmbi din nou arătându-și dinții albi ca zăpada.
— Și? Ești pregătit?
— Pentru ce?
— Cum pentru ce? Pentru interviu, omule, marele interviu. Ia zi, ți-ai adus CV-ul?
— Nu, răspunse nea Anghel încurcat, pipăindu-și interiorul buzunarelor, n-am adus nimic.
— Nu-i problemă, îl avem noi, râse Petru. Hai, vino după mine, că șeful te-așteaptă deja.
Nea Anghel îl urmă pe tânăr pe coridor, întrebându-se dacă ar fi cazul să-și tragă pantalonii din fund. Și pantofii îl strângeau. Parcă îi pusese cineva picioarele în ghips.
— Uite, prima ușă din dreapta. Acolo, da. Nu-i nevoie să bați. Și… succes, omule!
Petru se făcu nevăzut într-una dintre camere la fel de brusc cum apăruse, lăsându-l pe nea Anghel pradă nedumeririi. O întrebare începea să-și facă loc în adâncul minții sale. Un sentiment neplăcut îi cobora în vintre, alăturându-se iritației produse de materialul pantalonilor. Nu cumva…?
Apăsă pe clanța indicată și pătrunse în încăpere. Era un spațiu mai mic decât și-ar fi imaginat, dar luminos, peretele opus intrării fiind complet transparent. Prin el nu se vedea decât cerul albastru, lipsit de nori, cu soarele undeva în centru, ca un gălbenuș electric. În fața peretelui din sticlă, deasupra unui birou elegant, din lemn lăcuit, stătea aplecat alt tânăr, care își plimba degetele de colo-colo pe suprafața lucioasă. Lui nea Anghel nu-i era clar dacă lucra sau doar admira netezimea mesei.
Tânărul acesta avea părul lung și castaniu, bărbiță, ochelari cu ramă neagră, și purta o cămașă bleu, cu mânecile suflecate. În ureche i se vedea un fel de gâlmă din cauciuc. Era concentrat asupra ciudatei sale activități. Nea Anghel fuse nevoit să-și dreagă vocea înainte ca bărbatul să ridice ochii spre el și să-l invite printr-un gest al mâinii să ia loc pe singura canapea disponibilă. Nea Anghel se așeză stingher, cu paharul de cafea între palme, privind tablourile și obiectele atârnate pe pereți. Toate arătau forme geometrice ciudate, de culori și mărimi variabile.
Nu se mai simțise atât de nelalocul lui de când intrase ultima dată într-un cabinet medical. Încercă să se așeze mai bine, iar scârțâitul pielii cu care era tapițată canapeaua îl făcu să tresară.
Două minute mai târziu, tânărul se ridică de pe scaun și bătu din palme satisfăcut. Ocoli biroul și veni să dea mâna cu nea Anghel. Acesta se ridică precipitat și vărsă câțiva stropi de cafea pe covorul crem.
— Nu-ți face griji, surâse tânărul așezându-se cu fundul pe marginea mesei. Ia spune, cum ți se pare la noi?
— E… frumos, mormăi nea Anghel.
Era ceva radios, ceva impresionant, în înfățișarea bărbatului. Cu soarele în spate, părul castaniu îi strălucea. Și nu doar părul, ci întreg trupul. Avea fața trandafirie ca un prunc; palmele lăsau să se înțeleagă că nu muncise niciodată cu adevărat. Nea Anghel se întrebă cum îl chema. Își spusese numele mai devreme, atunci când își strânseseră mâinile, dar fusese preocupat cu stropii de cafea, așa că vorbele îi trecuseră pe lângă ureche.
— Am gândit întregul design să inspire ordine, disciplină și eficiență, zicea acum tânărul. Asta ne dorim toți, presupun. Ia spune, ești pregătit?
— Da’ pentru ce să fiu pregătit, dom’ doctor? De ce mă-ntreabă toți asta? spuse nea Anghel nemulțumit.
— Doctor? se miră tânărul. Nu-s doctor, din contră. Se poate spune c-ai ajuns aici tocmai pentru că doctorii n-au avut succes în cazul dumitale.
Surâse, dar nea Anghel simți un fior rece de-a lungul coloanei vertebrale.
— Am pățit ceva? Spuneți-mi sincer. Eu nu mai țin bine minte, că eram la bar și…
Plescăi, lăsând propoziția neterminată.
— Nu trebuie să-ți bați capul. Cum să-ți explic? Știi momentul ăla în care un proiect se apropie de deadline?
— Cum ați zis?
— Deadline. Un deadline. N-ai auzit de așa ceva?
— Nu…
— Ciudat, făcu tânărul cu o expresie de surprindere întipărită pe față. Nu ești Anghel Oprișan?
— Ba da, eu sunt.
— N-aveai cincizeci de ani?
— Am cincizeci de ani, domnu’ doctor.
— Ai cincizeci de ani, ok. Și-ai lucrat la Blue Utopia. Manager de proiect.
— Nu știu ce ziceți acolo. Eu ultima dată am lucrat la Marin Moraru, la pepeni. Am fost paznic la Vladimirești, dincolo de Ștreanguri. M-a plătit vai de mama mea nenorocitul dracului.
— Paznic la pepeni? De ce, fugeau? glumi tânărul, încercând să-și mascheze nemulțumirea.
Se ridică de pe colțul mesei și se înapoie la birou.
— Interesant…
Duse mâna la ureche.
— Petru, avem o problemă, măi. Cred că mi-ai trimis alt Anghel Oprișan, să știi. Bine, aștept.
Oftă trecându-și mâna prin părul strălucitor.
— Da, cincizeci de ani, doar că ăsta a fost paznic la pepeni, nu IT-ist. Nu, nu mă interesează a cui a fost vina. Măi, și v-am rugat să… bine, bine. Nu-i nevoie de altceva, cred că mă descurc cu el. Cât de greu poate să fie? O scoatem la liman, da. Bine, te pup!
Nea Anghel înțepenise pe canapea. Profită de mica pauză creată și dădu să se ridice.
— Dacă-i o greșeală, eu pot să și plec, dom’ doctor!
— Ei, cum să pleci? Doar ce-ai venit. În plus, avem treabă. Trebuie să-ți verificăm CV-ul.
— Înțeleg, zise nea Anghel fără să înțeleagă.
— Uite, e posibil să se fi creat o confuzie în cazul dumitale. O situație… excepțională, dar voi încerca să fiu cât se poate de imparțial. Unde rămăsesem?
— La denlai? încercă nea Anghel.
— Ah, da, deadline! Așadar, zise tânărul traversând camera cu pași mari, știi momentul ăla în care te apropii de… capătul unui rând de pepeni și, ei bine, se vede sfârșitul?
— Sfârșitul cui?
Se străduia să-și amintească. Căruța se hurducăia pe marginea șoselei, cu o roată pe asfalt și alta pe marginea șanțului de pământ. Calul tot trăgea către gard, iar el se chinuia să-l împiedice. Erau niște oameni în intersecție. Ce oameni? Imaginea îi stătea parcă pe vârful limbii.
— Cum să-ți explic? Cred că mai bine o lăsăm baltă pentru moment, zise tânărul trăgându-se de plete.
După care păru să ia o decizie și făcu o mișcare cu degetul pe suprafața mesei de parcă ar fi trasat o urmă prin praf.
— Dosarul, înainte de toate. Bun, să vedem. Cincizeci de ani, șomer, fără copii. Cred c-am nimerit persoana potrivită de-această dată. Ai fost căsătorit, da?
— Sunt căsătorit.
— Ești căsătorit, sigur. Hmm… în căsnicie cum e? Totul ok?
— Merge, dom’ doctor, răspunse nea Anghel, care simți că începea să se relaxeze. Sincer să vă spun, n-am ce reproș să-i fac neveste-mii. Mi-a stat alături mai mult de douăj’ de ani. Sigur… a mai călcat ea și prin străchini, dar am iertat-o, ce să-i fac? Muierea, tot muiere. Mai ardea mâncarea, mai… ca orice femeie.
— O ajutai?
— La ce s-o ajut?
— La gătit.
— Ei, asta-i, pufni nea Anghel. Da’ ea mă ajuta pe mine la câmp? Dormea cu mine în baracă la pepeni? Smulgea fasolea cot la cot cu mine?
— Din câte văd eu aici, da, o luai și pe ea la muncile agricole destul de des. Oricum, în zilele în care nu mergeați la câmp, zic, o ajutai și tu la gătit sau la curățenie?
Nea Anghel privi încurcat în podea.
— Nu prea, dom’ doctor. Dar vă zic: neam de neamul meu n-a mai pomenit asta. Merge ca bărbat să stai la cratiță? Păi de ce ne mai însurăm, atunci?
— Din dragoste?
— Haideți, dom’ doctor. Dragoste o fi fost la-nceput. Eu am cincizeci de ani, nu mai sunt fecior. Nu-i cazul să intru-n detalii, dar chiar să vreau eu, instalația nu mai e ce-a fost odată. Ca-ntre bărbați zic…
— Sper că ești conștient, îl întrerupse tânărul grav, că noi promovăm o societate în care bărbatul și femeia să fie pe picior de egalitate. Să împartă în mod echitabil atât responsabilitățile, cât și beneficiile. Văd că dumitale nu te-ai aliniat nicicum la această filosofie. Cu părere de rău, o să-ți dau o bilă neagră.
— Da’ și eu munceam, dom’ doctor!
— Așa? Păi și ce anume făceai cât timp soția gătea, spăla și-avea grijă de gospodărie?
— Prin curte… mai o scândură, mai un spart de lemne…
— Stăteai la bar, vrei să zici, împreună cu amicii tăi de pahar. Am la dosar o statistică din care reiese că petreceai la bar mai mult de jumătate din timpul în care erai treaz. Treaz în sensul în care nu dormeai. Pentru că numai treaz nu se putea spune că erai. Te îmbătai până ajungeai aproape de coma alcoolică.
— Aici nu vă contrazic, dom’ doctor. Poate-am mai exagerat și eu. Ca orice om.
— Exagerai de patru-cinci ori pe săptămână? Nu. Ăsta se numește alcoolism. Noi promovăm o societate în care cetățeanul să fie temperat și să nu cadă în patima viciilor. Cu părere de rău, o să-ți dau o altă bilă neagră.
— Înțeleg ce spuneți, dar așa-i viața la noi, la sat, zise nea Anghel supărat.
N-avea de gând să rămână tăcut și să accepte toate mizeriile. Doar pentru că ai lui n-avuseseră bani să-l trimită la liceu, nu însemna că putea să-l ducă de nas orice filfizon. Se ridică și puse paharul cu băutura aceea oribilă pe colțul mesei, notând dezaprobarea tânărului cu piele trandafirie.
— Bunicu’ bea jumate de căldare de vin pe zi, tata bea una întreagă. Primarul bea, poștașul bea, polițaiul bea și el. Păi cum să nu bei, ca bărbat, când viața e cum e? Până și popa bea. Păi bea popa Tincu în bar la Pandele până-l ia fiu-su cu mașina și-l duce acasă leșinat. Atunci eu cum să nu beau dacă văd la părintele?
Tânărul își frecă agitat bărbia luminoasă.
— Înțeleg că sistemul bisericesc trebuie reformat și sunt de acord că nu se face suficient pentru îndrumarea enoriașilor. Asta nu-i o scuză, însă, pentru un comportament dezordonat.
Nea Anghel deschise din nou gura, dar fu oprit cu o ridicare fermă a mâinii.
— În fine, să trecem mai departe, la, poate, cea mai mare problemă. Relația dumitale cu doi dintre consăteni. Cea care te-a și adus aici, din ce observ.
— Ce consăteni? întrebă mirat nea Anghel. Eu mă-nțeleg bine cu toată lumea din sat. Poa’ să vă zică vecinii. Cum toți mă am bine.
— Domnii Edirisinhe și Senanayaka, la ei mă refer.
— Cine? Ce ziceți acolo, dom doctor? În viața vieților mele n-am auzit de ăștia.
— Cum nu? Cei doi noi angajați ai brutăriei veniți tocmai din Sri Lanka să câștige și ei o pâine.
Nea Anghel înghiți în sec. Totul se lega acum.
Îi văzuse în intersecție pe amândoi. Se întorceau, probabil, de la muncă. Negrul mărunțel ținea în brațe o sacoșă de rafie. Cel înalt și deșirat avea un braț trecut pe după gâtul unei blonde. O cunoștea. Era nepoata lui Gelu, colegul său de pahar. N-avea mai mult de douăzeci de ani. Simțise cum îl apucă pandaliile dintr-odată. Ochii îl usturau. În loc să potolească armăsarul, îl lovise sălbatic cu biciul peste crupă. Se ridicase de pe capră încercând să îndrepte căruța spre micul grup. Strigase cuvinte obscene, cuvinte pe care nenorociții ăia le meritau cu prisosință.
Din păcate, se mișcaseră suficient de repede încât să sară din fața căruței care gonea cu viteză. Cel mic făcuse un salt de maimuță în lateral, în timp ce Păsărilă o luase pe fată de-o aripă și zburase cumva prin fața calului scăpat de sub control. Una dintre roțile din față ale atelajului se lovise violent de marginea drumului. Nea Anghel se clătinase, dar reușise, ca prin miracol, să-și mențină echilibrul. Se întorsese spre negri ca să-i înjure încă o dată. De undeva se auzea un claxon.
Senzația de disconfort se întorsese în vintre. Abdomenul parcă îi luase foc. Se apucă cu mâna de burtă, încercând să deschidă catarama curelei.
— Am murit, dom’ doctor, așa-i?
— Nu pui tu întrebările aici, se răsti tânărul. Așadar, îți amintești. Ce-ai avut cu acești domni respectabili, care muncesc departe de casă să-și întrețină familiile?
— Negri borâți, să le bag…
— Ești conștient, sper, că-ți înrăutățești situația. O să-ți dau o mare bilă neagră, nu doar pentru ce spui, dar și pentru că nu realizezi gravitatea vorbelor tale. Noi promovăm o societate în care toți oamenii să trăiască în armonie și să beneficieze de aceleași drepturi, indiferent de culoarea pielii lor.
— Niște spurcați, niște invadatori veniți să ne ia femeile.
— Toți sunt copiii Domnului și nu ești dumneata în măsură să stabilești ce partener să-și aleagă, sau nu, o fată. Vremurile s-au schimbat.
— S-au schimbat? se răsti Anghel simțindu-și gura uscată
Nici de-al naibii n-ar mai fi pus cafeaua aia condimentată din nou pe limbă.
— Nu știu ce bălmăjiți acolo, dom’ doctor, dar la noi la sat nu s-a schimbat nimica. Lucrurile sunt la fel cum le-am pomenit de la tata. Ziceți că toți îs copiii Domnului? Păi, atunci, de ce popa Tincu i-a făcut derbedei la ultima predică? Am auzit cu urechile mele. Niște derbedei negri veniți din Africa…
— Sri Lanka e un stat din Asia.
— Din Asia, atunci. Niște derbedei veniți din Asia să ne ia locurile de muncă, să ne ia religia, să ne lase femeile gravide cu alți negri de-ai lor care să nu vorbească limba noastră strămoșească și să n-aibă credință întru Hristos.
— Dumnezeu e unul singur, indiferent cum l-ai numi. El are grijă de toți oamenii de pe planetă.
— Așa? Și de noi cum are grijă? Poate că beau eu, dar am palmele tăbăcite de muncă. Dumneavoastră, dom’ doctor, le-aveți fine, ca de femeie. Am ceafa arsă de soare. Mănânc pe unde apuc. Ziceți că promovați nu-știu-ce și nu-știu-cum, dar eu n-am auzit vreo iotă din toate astea.
— Un om integru ar ajunge și singur la aceste concluzii.
— Mie-mi ard mațele de foame, nu stau să fac filosofie. Dacă popa zice că aia-i dorința Domnului, cine sunt eu să mă pun de-a curmezișul? N-am furat, n-am bătut pe nimeni în viața mea. De ce vreți să mă scoateți om rău, domnu’ doctor, dacă nu sunt?
Tânărul se foi pe marginea mesei, acolo unde stătea, atent să nu verse paharul de cafea. Își împreună mâinile.
— Uite care-i treaba, domnule Anghel. Eu nu încerc să scot pe nimeni rău sau bun. Noi facem o analiză aici. Este drept că sunt specializat în oameni cu un background diferit, să zic așa, deci poate nu văd întregul tablou.
Își trecu iar o mână prin părul magnific.
— Aparent, și dumneata ai dreptate, deși…
Se ridică și păși gânditor către scaunul pe care fusese așezat atunci când nea Anghel intrase în cameră. Își atinse din nou guma din ureche.
— Petru? Măi, vreau să m-ajuți să rezolvăm chestia asta. Da, tot cu domnul Anghel. N-aș vrea să ne pripim cu o concluzie și, ținând cont de situația creată, cu această confuzie… Poate ar fi mai bine să-i dăm o nouă șansă. Ce zici, se poate?
Ascultă câteva secunde bătând cu degetul în birou.
— Știu că se poate orice, dar tehnic, mă refer, ar fi posibil? Cum a…? Care-a fost tranziția? Să nu fi fost decapitare, incendiu, ceva de genul. Ah, infarct? Ok, atunci, Petru, așa facem. Îi zic acum, mersi frumos.
Tânărul se uită spre nea Anghel, afișând din nou zâmbetul său luminos.
— Se pare c-ai noroc, domnule Anghel. Te vom trimite înapoi. Nu vreau să rămâi cu impresia că Dumnezeu nu-i tratează pe toți la fel, dar consideră-te pus în gardă acum. Ai tot timpul să te schimbi, bine?
Se ridică și întinse brațul. Palma sa era fină precum catifeaua. Nea Anghel i-o strânse recunoscător, după care se îndreptă cu spatele spre ieșire. Îi era clar că tânărul abia aștepta să scape de el.
— Vă mulțumesc, dom’ doctor!
— Vezi să nu-ți uiți cafeaua!
— Cafeaua, da. Cum s-o uit?
Luă paharul de carton de pe colțul mesei și se repezi spre ușă, abia așteptând să scape de pantalonii care-l iritau între picioare. Atunci când călcă, însă, pe covorul roșu, acesta dispăru și Nea Anghel se pomeni căzând prin văzduh.
Imaginea era magnifică, dar nu se putea bucura de ea. Pământul se apropia cu repeziciune. Câteva picături de lichid rămase pe fundul paharului îi stropiră obrajii, în timp ce plana cu brațele desfăcute. Undeva, dedesubt, se zărea pe sine însuși, întins cu spatele pe caldarâm, având gura larg deschisă și o mână răstignită pe piept. Calul păștea liniștit alături.
***
La o săptămână după ce fusese externat din spital, nea Anghel stătea mohorât în barul lui Pandele, singur la masă, cu un păhărel de țuică în față. Barmanul, care tocmai deschisese, ștergea scaunele de praf cu o cârpă soioasă.
— Mare noroc c-ai scăpat, Anghele, mare noroc, tată.
— Mda, mormăi bărbatul, după care dădu băutura peste cap, aproape fără să se strâmbe.
— Credeam că te prăpădești, sincer îți zic. Tre’ să ai mai mare grijă de mata.
Nea Anghel strânse din buze, fără să răspundă. Simțea că-i pocnește capul. De când cu întâmplarea, nu mai putea să doarmă bine. Cuvintele tânărului cu fața luminoasă i se zvârcoleau în inimă ca niște viermi. Înghiți cu greu o flegmă amară și mai ceru o sută de țuică.
— Ești sigur? se miră Pandele îndreptându-se spre tejghea cu pași apăsați. Adică na, îs banii tăi, dar eu aș lăsa-o mai moale un timp.
Ridică o sticlă neetichetată și umplu paharul până în buză. Îl așeză pe masă în fața lui nea Anghel, după care îi puse bărbatului o mână pe umăr și-i șopti complice:
— Zice lumea c-ai spus lucruri în drum spre spital, după ce te-a luat salvarea. Că l-ai fi întâlnit pe Ăl de Sus. C-ați stat de vorbă, cică.
Nea Anghel îl privi strâmb pe barman.
— Nu l-am întâlnit pe El, mormăi, nici vorbă.
— Nu? Dar pe cine?
Ochii lui Pandele sclipeau ca două mărgele de sticlă.
— Pe cine-ai întâlnit, Anghele?
— Păi tu pe cine crezi, dacă mi-a zis să mă fac frate cu negrii? Tu pe cine crezi, Pandele?
— Știu și eu?
— Pe Satana, mă, se răsti nea Anghel întinzând spre pahar o mână tremurătoare. Pe Satana l-am întâlnit, dracu’ să-l ia!
