Eram un tânăr preot, proaspăt hirotonit și așezat la parohia lui, când m-am pomenit că trec peste Olt, dându-i zor către nou-clăditul sătuc al Valrovnilor. Era o iarnă rece și turbată: ferestrele bisericii erau acoperite de o pojghiță subțire de gheață, acoperișurile bordeielor trosneau și pârâiu sub mormane sidefii de omăt. Afară crivățul bătea cu furie în zidurile de lemn ale paraclisului, trezindu-mă din somnul agitat în care căzusem în timp ce-mi săvârșeam rânduita rugăciune, înghenuncheat pe marmura umedă a altarului.
Țăranul scund și tuciuriu ce-a fost aruncat de vânt în naos era din mândrul și vechiul neam al Valrovnilor, nou-veniții noștri confrați de pe cealaltă parte a înghețatului Olt. Stirpea lor era de unguri, dar printre rândurile lor se-amestecaseră și bulgari, și sârbi, și țigani cu veșminte colorate. Se-mpreunaseră între ei, dăduseră naștere de prunci, iar neamul lor devenise mare și numeros, clădindu-și vatră la câteva poște de cătunul nostru, dincolo de râul înghețat. Colibele lor erau din paie și din lemne, iar dintre ele răsărea o mare clopotniță de piatră, mândria tuturor Valrovnilor. Tot cătunul lor pusese umărul la clădirea ei, iar popi din cinci sătucuri veniseră să-i sfințească temelia. Puteai s-o vezi de la depărtare, ridicându-și cu mândrie crucea de plumb către văzduh. Odată cu venirea primăverii, dinspre sătucul lor porneau la drum caravane colorate, ce poposeau din când în când și pe ulițele noastre, vânzând te miri ce.
Bărbatul era înghețat și obosit, căci două zile umblase pe cărările înnămolite de zloată, înfruntând viscolul și iarna de afară ca să dea de mine. L-am învelit în pături și l-am pus la gura sobei, așteptând să se încălzească și să se scuture de frigul ce, fără îndoială, îl muncise fără milă pe când bătea drumeagurile ce uneau sătucul lui cu-al nostru. Focul ardea cu dărnicie-n noaptea aceea. În scurtă vreme bărbatul fu destul de întremat să-mi istorisească de teribila năpastă ce se-abătuse asupra pestriței lor așezări de la gura Oltului, cândva veselă și fără griji, despre părintele lor, ce se stinsese în urmă cu scurtă vreme, și despre dracul care, de când murise acesta și nu mai avea cine-l opri, se aciuiase-n clopotnița bisericii, făcând mare zgomot și deranj cum se lăsa noaptea.
Răbdător, am așteptat ca săteanul să-și termine strania istorisire, iar apoi, fără boabă de zăbavă, m-am înveșmântat în mitră și-n haine groase, călduroase, numai bune pentru dat piept cu gerul ce se stârnise-afară. Din altar mi-am luat cu mine crucea de argint, bogăția întregii parohii, și Sfânta Scriptură, înveșmântată-n coperțile-i negre. N-am uitat s-aduc cu mine și cărțulia de rugăciuni, între ale cărei pagini roase erau cuprinse Moliftele Sfântului Vasile, atât de folositoare-n izgonirea duhurilor rele. Iar apoi, deschizând porțile de lemn ale bisericii, am pornit-o cu pas larg printre colibele adormite, gonind către apropiaul sătuc al Valrovnilor. Eram hotărât să dau piept cu arătarea ce cutezase a-și face bârlog în sfânta lui clopotniță.
Colibele cătunului mi s-au arătat pe înserat, după mai multe ceasuri obositoare în care-mi târșâisem pașii pe copca înghețată a Oltului. Iarna ajunsese și la ele, albindu-le acoperișurile și înghețându-le focul în vatră. Arătau jalnic și pleoștite, împestrițate de fulgii ce cădeau din cer, dar dintre ele răsărea, înnegrită de funingine și folosință, clopotnița despre care-mi vorbise bătrânul fermier. Ferestrele-i erau împodobite de mozaicuri cândva colorate, înfățișând obișnuiții sfinți și îngeri, balauri și iele. Fețele le erau sparte și albite, iar printre cioburile lor se putea zări uriașul clopot de aramă, ros de rugină. De la depărtare, m-am oprit pe vârful dealului și-am studiat-o în tăcere, contemplându-i grinzile sparte de ghearele ciorilor, pietrele transformate-n moloz și coronița subțire de plumb ce-i încununa acoperișul. Cuvincios, mi-am făcut semnul crucii și m-am afundat pe ulițele pustii, prin a căror zloată nămolită se însângerau cățele pleoștite, costelive și murdare.
Noaptea se lăsase, iar la ferestrele caselor luceau globurile de aur ale lumânărilor, aruncându-și razele strălucitoare de-a lungul și de-a latul sătucului, ghidându-mi pașii pe aleile lui întortocheate. La uși erau puse strașnice zăvoare, iar balamalele ferestrelor erau strâns ferecate, dar nu m-am mirat ori spăimântat. Știam de la bătrânul țăran că dracul, ca toți dracii, nu putea trece de pragul casei ce-i era închis, mai ales dacă tăblia lui se răzuia strașnic cu usturoi. Ghirlande de usturoi erau atârnate peste tot, de altfel. Se roteau de grinzile acoperișurilor aplecate, de vârfurile gardurilor, de troițele sculptate cu măiestrie, astfel încât, dacă dracului îi trecea prin minte să se coboare din clopotniță, să nu poată da buzna pe capul bunilor Valrovni.
Dar printre colibe se putea plimba în voia lui, căci doar nu era să feliezi usturoi pe toată strada. Deja se asfințea, iar gândul c-aș putea da nas în nas cu dracul m-a forțat să mă adăpostesc într-o cârciumă soioasă, de la ale cărei ferestre ciobite se putea zări focul jucând în vatră. Obosit de călătorie cum eram, puterea brațelor și ascuțimea minții mă lăsase: dacă mi-aș fi măsurat puterile cu arătarea încă din noaptea aceea, șanse de izbândă n-aș fi avut. Așa că m-am așezat la una dintre mesele murdare ale cârciumii, acceptând cu bucurie gâsca împănată pe care cârciumăreasa mi-o puse înainte, dar neatingându-mă de rachiul cu care hangiul și diavolul au găsit de cuvință să mă ispitească. După ce-am terminat ospățul, m-am învelit în vechea mitră, chircindu-mă lângă cărbunii încă fumegând ai focului. Am îngenuncheat în rugăciune și, de cum am terminat și- această din urmă corvoadă, am adormit buștean la gura sobei, netulburat de zbieretele ca de muiere-n chinurile facerii, ce răzbăteau dinspre necurata clopotniță.
*
Dimineața următoare am pătruns în turn, deschizându-i cu greu ușile din lemn de soc, înțepenite în balamale. Era praf și murdărie înăuntru, prin ferestre zăpada se strecurase pe blănile scărilor și pe parapet. Albicioase pânze de păianjen atârnau de pereți, sclipind în lumina răsăritului. Am strâns mai bine mitra-n jurul meu, tremurând de-mi clănțăneau dinții și începând să urc treptele șerpuitoare, înnodându-se către încăperea clopotului. Ziua abia începuse, iar de dincolo de ziduri se putea auzi murmurul satului trezindu-se la viață: muget prelung de vite, scâncet de cucoș și înjurături de valrovni împotmoliți în zloata iernii, amorțiți după o noapte lungă de rugăciuni speriate. Până la căderea nopții mai erau ceasuri bune, timp în care diavolul nu se putea arăta. Aveam vreme să mă rog Domnului să izbăvească cătunul de așa năpastă, să mă pregătesc cum se cuvine și să iscodesc cu luare aminte clopotnița, chitind cum să înfrâng arătarea.
Biblia și cărțulia de rugăciuni îmi atârnau liniștitor în desagă, iar între degete strângeam cu strășnicie ascuțita cruce de argint, cel mai sfânt dintre metale. Argintul pârlește pielea tuturor necurățiilor, fiind cunoscut că le poate aducea și moartea. Dacă mă vedeam prins în impas, n-aveam decât să mă iau la trântă cu fiara, s-o înjunghii cu muchia de la cruce și să sper că, rănită, avea să se ascundă în văgăuna necurată de unde-și ițise botul. De gât aveam atârnat și-un sfărâmicios cățel de usturoi pe care, spre rușinea mea, cutezasem a-l șterpeli de pe butoiul pe care fusese uitat.
Camera clopotului era încăpătoare și friguroasă, vântul strecurându-se și înțepând fără milă prin parapetul delimitat de cer printr-o bară subțire, de lemn putregăios. Podeaua-mi trosnea pe sub tălpi, iar ochii-mi alunecau pe pereții scorojiți, cândva împodobiți de o minunată țesătură, ruptă și sfâșiată de furia dracului. Clopotul trona deasupra pământului, atârnat de cârligu-i ruginit și lucindu-și arama sub soarele-înghețat de iarnă, iar, într-un colț, necurații șoboani dăduseră iama într-un sac cu grâu. Cum mă văzură, fugiră dinaintea mea, chițăind sub cupola clopotului. Am îngenuncheat în grânele împrăștiate, deschizându-mi psaltirea și murmurând fără grabă Cântările lui David, în timp ce, deasupra mea, prin crăpăturile țiglelor, soarele se grăbea către zenit.
Diavolul nu s-a lăsat așteptat. Nici n-a apus bine că rugăciunea-mi și fu întreruptă de un vânt teribil și rece, ce mai că-mi zbură cartea din mâini. Din rece, clopotnița deveni de-a dreptul înghețată bocnă, iar, din curțile de sub noi, câinii începură să latre ca mușcați de streche, făcând un zgomot și o hărmălaie de nedescris. Temător, m-am ridicat în picioare, strângând până la durere crucea, în timp ce, într-un ungher al camerii, diavolul se arătă.
Era nefiresc de înalt și de bine clădit, cu mușchii jucându-i ca șerpii pe brațe și cu fruntea-i cornută lovindu-se de blănile tavanului, răzuindu-le rumegușul. Boabe lucioase de sudoare i se scurgeau pe burdihan, spărgându-se de podea, iar ochii îi erau negri ca pana ciorii, fără pic de albeață, de parcă-i fuseseră smulși din găvane. Neagră îi era și pielea, smolită de zici că se tăvălise-n păcură și-n cărbune întregul Brumar, dimpreună cu fiarele și-animalele cinstiților Valrovni. Duhnea a necurăție și nămol, a frig și zloată, dar ghearele-i erau lungi și curbate ca secerile, sclipindu-i asemenea dinților din gura buhăită, adevărate piroane.
Cu un răget ca de taur, dracul se repezi la mine, fornăind pe nările-i păroase și păcănindu-și copitele de țap, potcovite cu potcoave de-armăsar. De n-aș fi fost îmbărbătat de rugăciune, fără îndoială c-aș fi luat-o la goană în aceea înfricoșată clipă, fugind cu coada-ntre picioare pe scări în jos. Dar mila Domnului m-a întărit și m-a făcut să-mi ridic cartea-naintea ochilor, răcnind cât mă ținea glasul Moliftele Preafercitului Vasile, temute de toți demonii și forțele iadului. Limba mi se-mpleticea în gură, iar sudoarea mi se scurgea pe pleoape, dar așa de mare era puterea acelei rugăciuni, că și-a oprit dracul turbatul asalt, dând înapoi în întunecatul ungher de unde ieșise. Atunci, am încetat rugăciunea și-am rupt sfoara la capătul căreia mi se legăna cățelul de usturoi, azvârlindu-l cât mă țineau puterile către-nfricoșata arătare.
Numai ce l-a lovit usturoiul că pe drac l-a cuprins o furie neomenească, ce numai la sălbăticiuni și fiare întâlnești. În miros de carne friptă și fum, s-a repezit la mine cu coarnele-nainte, mugind gros și clămpănindu-și ghearele. Abia-abia am avut vreme să-mi reiau rugăciunea, căci o clipă de mai leneveam, mă înjunghia dracul cu coarnele-i curbate, aruncând cu mine în negura de dincolo de parapet. Protejat de Sfinții Psalmi, priveam temător la dracul ce-mi dădea târcoale, pândind clipa când voi înceta rugăciunea și se va năpusti la mine, făcându-mi de petrecanie. Căci, preot-nepreot, om eram și eu: și pe mine mă umplea de dezgust sălbăticiunea ce-mi stătea înainte, și mie-mi tremura cartea în brațe, și mie mi se-mpleticea limba în gură și mă treceau toate nădușelile la putoarea lui ce-ți muta nasul. Nu puteam citi din cărți la nesfârșit, odată și-odată trebuia să mă opresc să-mi trag răsuflarea. Și numai ce-aveam să fac asta, că avea să se repeadă dracul la mine.
Așa că, pe la spate, departe de ochii goi ai diavolului, am apucat în palmă ascuțita cruce, împletindu-mi degetele-n jurul ei ca-n jurul unui pumnal de vânător. Cum mă pândea dracul pe mine, așa-l pândeam și eu pe el, bolborosind în continuare la paraclise și-acatiste, dar privindu-l pe sub sprâncenele-mi stufoase și așteptând să-și slăbească veghea, să-i sar în spate și să-i fac de petrecanie cu argintul sfințit.
Și numai ce-am văzut că și-a întors diavolul privirea că m-am și repezit la el, urlând de s-au aprins felinare la ferestrele de sub noi. I-am sărit în cârcă, ținându-mă bine de subsuorile-i lucioase, alunecoase și duhnitoare, schelălăind ca un apucat și împungându-i crucea-n spate, în umeri și-n ceafa păroasă. Unde-l atingea argintul, pielea i se pârlea ca arsă cu fierul încins, i se bășica și clocotea, împrăștiindu-și greaua duhoare între pereții cămăruței. De sub clopot, șoarecii foșneau și chițăiau, împingându-se unii în alții de speriați ce erau, dulăii lătrau cu zecile, cu sutele în curțile sătenilor, iar clopotnița duhnea ca un rug afumat, pe care țăranii-l aprind pe câmpuri la venirea verii. Sub mine, dracul se zbătea și țipa pe limba lui spurcată, dându-se cu spatele de cărămizile pereților în încercarea de-a mă tescui. Lângă temeliile caselor, gospodine trezite din somn ne priveau trânta la lumina pâlpâitoare a lumânărilor, arătându-ne cu degetul și rugându-se sfinților să mă izbăvească de teribila arătare.
De i-au auzit sau nu, cocoțat în cârca dracului cum eram, n-am aflat vreodată. Eu îl împungeam pe draccu crucea, el mă bușea de toți pereții, mă dădea cu fruntea de tavan și mă lovea cu pumnii-n spate, mugind în mirosul de carne perpelită. Nu o dată fu să ne prăbușim amândoi de la teribila înălțime, înlănțuiți cum eram, iar atunci nu mai există îndoială că niciunul dintre noi n-ar fi scăpat cu viață. Dar mi-a dat Domnul tărie brațelor și umerilor, și doar așa am izbândit să-l înfrâng pe drac. Cu capătul ascuțit, i-am înfipt crucea în creștet, simțind cum sfântul metal taie prin carne și prin mușchi ca prin brânză, împlântându-se într-atât în tărtăcuța lui de Talpă a Iadului că apoi n-am mai putut-o scoate. Când a fost să-i ardem necuratul trup, l-am așezat pe rug așa, cu crucea împlantată-n creștet, aruncându-și sclipirile în lumina noii zile.
*
În săptămânile ce-au urmat teribilei înfruntări, am rămas în frigurosul sătuc al Valrovnilor, cu tot trupul peticit și cuprins în chinurile febrei, bolind din capătul celui mai bun pat de care se putea lipsi voiosul cârciumar. Fiecare oscior din trup mi-era rupt și bandajat cu zdrențe încolăcite în jurul încheieturilor și coapselor. Coastele mi-erau zdrobite și sfărâmate de furia dracului, iar ascuțitele lui gheare mă lăsaseră fără un dinte în gură, de săptămâni în șir n-am putut sorbi decât supă și mesteca pâine-nmuiată în apă. Rugăciunile mi le-am făcut de sub cearșeafurile plăpumilor, tușind în duhoarea ce-a plutit deasupra cătunului șapte zile de la arderea stârvului diavolului, a cărui cenușă spurcată a fost apoi împrăștiată în vânt.
Când m-am mai întremat, iar frigurile mi-au pierit, sătenii m-au cărat cu căruța înapoi la parohia mea, biciuind fără milă bieții boi ce trăgeau la ham. Vremea se mai încălzise., copca Oltului era nesigură și umedă. Am apucat-o pe drumul de țară, trecând podul pe deasupra râului ce se dezgheța văzând cu ochii, și făcând o scurtă oprire în târgul Slatinei, unde-am cumpărat merinde pentru drum și pâine tare pentru boi. Am ajuns odată cu venirea primăverii, în parfum de toporași și ghiocei, ce înconjura ca o cupolă turlele bisericuței și chiliuța mea, unde mi-am reluat în scurtă vreme îndatoririle de părinte duhovnic.
Am ascultat mărturisirile babelor învăluite în basmale și am grijit pruncii gospodinelor, plângându-mă câte zile am avut de durerea de spate și călcâi, ce nu m-au mai lăsat în pace.
Când a sosit vara, la sud de Dunăre au năvălit turcii, fluturându-și iataganele și călărindu-și armăsarii roibi. Au făcut una cu pământul sătucul Valrovnilor, de mai târziu s-a semănat pe dărâmâturile lui. Cică au dărmât și clopotnița, iar acum tot ce-a mai rămas din ea e uriașul clopot de aramă, atârnând spânzurat de molozul acoperișului.
