Cum remarcam în episodul anterior, unele dintre textele sefe „cu probleme ideologice”, ale anilor ’80, s-au fofilat totuși prin ferestruicile înguste ale cenzurii, înghiontite din spate de redactorii editurilor, sub acoperirea așa-zisei „proze avertisment”, o sintagmă tare dragă tuturor. Asemenea unei veritabile formule magice puse la punct înainte de Harry Potter, prezența ei în referatele pe marginea manuscriselor propuse avea darul de-a adormi suspiciunile cerberilor culturali.
Până la perioada despre care am adus vorba, lucrurile merseseră relativ mai ușor pentru generațiile anterioare de autori. Fusese la modă utopia, sub influența sefeului sovietic, viziunea unei umanități viitoare unite, conduse de Consiliul Planetar (firește), un viitor fără sărăcie, fără conflicte, fără boli, fără belele. Oamenii se plimbau prin sisteme planetare și chiar galaxii ca prin propriile cartiere, întâlnind civilizații prietenoase, nerăbdătoare să intre clubul select al internaționalei universale.
Apoi, generațiile utopiei s-au stins și sora ei vitregă, distopia, i-a sedus pe fanii români, prin traduceri pro bono și samizdaturi. Autorii s-au pus, la rândul lor, pe treabă.
Sumedenie de schițe și povestiri post-atomice, ori catastrofice n-ar fi văzut în veci lumina tiparului, de vreme ce nu zugrăveau nici pe departe realizările pozitive ale omului nou, ale comunistului exemplar. Ele și-au obținut totuși aprobările, ca avertismente ale unor autori pacifiști, cetățeni valoroși ai societății socialiste multilateral dezvoltate, cu privire la un viitor sumbru, ori de-a dreptul apocaliptic.
Căci către acesta ne târau capitaliștii mercantili, imperialiștii belicoși, savanții demenți încurajați de regimurile totalitare și mulți alții de teapa lor. Cum de amenințările Vestului, slavă Domnului, nu duceam lipsă, era nevoie așadar și de un număr corespunzător de „avertismente”. Uite-așa și-au tras sefiștii acelor vremuri spuza pe turtele lor literare.
Dacă textele problematice au găsit totuși mijloacele și oamenii care să le înlesnească drumul spre publicare, nu la fel s-au petrecut lucrurile și în ceea ce privea unele „accesorii” ale scrierilor respective, cum ar fi, de pildă, titlul. Aidoma altor situații în care absurdul, grotescul și ridicolul frizau geniul unei comedii involuntare, vigilența cenzorului s-a activat cu demnă intransigență. Distopie, proză de avertisment, satiră la adresa iadului capitalist, mai treacă-mergă dacă servește cultura de partid. Dar musai să aibă un titlu adecvat.
Una dintre cele mai vechi amintiri, amuzante, a colecției mele de sefist, datează din 1981. La întâlnirile săptămânale ale cenaclului Solaris, citea autorul Marian Gogoașe, în foileton, din paginile viitorului său roman, intitulat Sfârșitul lumii. Avea umor, avea găselnițe, avea „șopârle”. Imaginația zburda, dialogul era sprinten. De la un capitol la altul, surprizele se țineau lanț. Era un deliciu. Numai că…
Numai că după vreo câteva săptămâni, când devenise limpede că ne aflăm în preajma unui produs solid, Constandina Paligora, nume greu în editura Albatros și prezență constantă la ședințele cenaclului, îl întreabă pe autor în cât timp ar fi gata manuscrisul, pentru a-l depune la editură. Știți dumneavoastră, genul de întrebare care, la vremea aceea, făcea liniște în sală și-i lua autorului tot aerul (nu mai e cazul în zilele noastre).
„Dar, adaugă Dina un sfat prețios, cu titlul ăsta n-ai cum să eviți coșul de gunoi. Sfârșitul lumii nu dă bine nici ca avertisment. Zi-i Începutul lumii.”
„Genial!” exclamă recunoscător Marian Gogoașe și se conformează.
Manuscrisul proaspăt rebotezat a fost primit la editură, a evitat coșul de gunoi, dar n-a ajuns niciodată în tipografie. Avea prea multe bube și păcate. Nici măcar formula magică din referat – „proză de avertisment”, nu l-a putut mântui.
Chiar și semnatarul acestor rânduri poate mărturisi cu mândrie că a fost protagonistul unei pățanii similare. Nuvela sa, Marilyn Monroe pe o curbă închisă, a fost recompensată cu premiul întâi la una dintre convențiile naționale de profil ale anilor ’80. Urma să fie publicată în numărul următor al legendarului Almanah Anticipația, dar apariția a fost condiționată de o mică modificare a titlului: Marilyn Monroe pe o curbă deschisă. Pesimismul sugerat de „curba închisă” a titlului original nu corespundea viziunii pozitive a artei socialiste. (Titlul a fost reabilitat în 1993, odată cu apariția volumului de proză scurtă sefe intitulat Marilyn Monroe pe o curbă închisă, la editura „Adevărul”, coordonată de Cristian Tudor Popescu.)
Nu pot să închei fără a-l menționa pe Mihail Grămescu, cel care și-a pus la grea încercare nu numai cititorii, poate prea cantonați în anumite paradigme ale sefeului (și bine le-a făcut), ci și editorii. Volumul său de debut a fost și rămâne încă, cel puțin din punctul meu de vedere, o piatră de hotar a anticipației românești.
Nu mai zic de titlul volumului: Aporisticon. Prin ce-o fi trecut însă bietul cenzor de editură, scrântindu-și limba de lemn pentru a silabisi titlurile unor povestiri precum: „Apeironie”, „Echivocare”, „Eutherpie”, „Heteromorfie”, „Fenotipul…”, „Halucinaria”, „Felonia”. Și îndurând aceste chinuri să ajungă la… Feeria semantică a îndrăgostitului de stăpâna tainică a melopeelor!!!
Aproape că ți se face milă.
Folclorul fandomului afirmă că aceeași legendară Constandina Paligora, de la Albatros, maestra trecerilor „peste graniță” a textelor cu probleme, i-ar fi avertizat pe superiorii ei că e vorba despre filozofie și-ar fi mai bine să nu-și autodenunțe precara cultură proprie respingând volumul cu pricina…
