Unele idei nu-și propun doar să descrie lumea, ci încearcă să o reducă la o formulă. Psihoistoria imaginată de Isaac Asimov este o asemenea idee-limită: nu promite simple prognoze, ci sugerează că istoria însăși ar putea deveni calculabilă, predictibilă. Nu mai este vorba despre anticiparea unor tendințe economice sau electorale, ci despre descoperirea unui model capabil să trateze masele umane ca distribuții statistice stabile. În această cheie, psihoistoria nu este doar o invenție literară, ci o metafizică secularizată a providenței. Dacă Toma d’Aquino a parcurs lanțul cauzal al trecutului pentru a ajunge la un temei ultim, la Dumnezeu, Hari Seldon parcurge lanțul probabilistic al viitorului pentru a ajunge la profeție.
Psihoistoria ca neotomism statistic
Pentru a înțelege profunzimea ideii lui Asimov, trebuie să clarificăm mai întâi teza tomistă despre providență. În Summa Theologiae, Toma d’Aquino definește providența drept „planul existent în mintea lui Dumnezeu, potrivit căruia toate lucrurile sunt ordonate către scopul lor”. Formula este esențială: providența nu este intervenție arbitrară, ci structură rațională. Cauzele particulare, inclusiv alegerile umane, nu sunt anulate, ci integrate într-o ordine universală. Lumea este inteligibilă pentru că este ordonată; libertatea individului nu este exclusă, dar nici nu poate altera structura generală a realității și a curgerii timpului către scopul imaginat de Dumnezeu.
Tomismul afirmă astfel că realitatea are o structură garantată de o cauză primă transcendentă. Dacă fiecare lucru se întâmplă dintr-o cauză, mergând pe lanțul cauzal înapoi, ajungem la Dumnezeu, care a creat prima cauză. Providența nu este deci magie, ci inteligibilitate ultimă. Orice efect, oricât de contingent ar părea, se află sub o ordine cauzală universală.
Neotomismul a transpus această idee a ordinii universale într-un cadru modern, în care fundamentul nu mai este teologic, ci sistemic. Ordinea nu mai este garantată de Dumnezeu, ci de o lege structurală a realității, descoperibilă prin rațiune formală.
În deschiderea romanului Foundation, Enciclopedia Galactică oferă definiția psihoistoriei: „Psychohistory is a branch of mathematics which deals with the reactions of human conglomerates to fixed social and economic stimuli.” Această formulare este decisivă. Psihoistoria nu este psihologie individuală, nici morală, nici profeție; este matematică aplicată mulțimilor. Individul rămâne imprevizibil, dar conglomeratul devine tratabil.
Analogiei cu tomismul îi lipsește transcendența, dar îi păstrează structura. Dacă la Toma d’Aquino ordinea este teologică și intenționată, la Seldon structura derivă din statistică. Providența tomistă garantează coerența lumii prin finalitate. Modelul aplicat de Seldon pune probabilitatea în centrul unei structuri stabile. Psihoistoria poate fi citită astfel ca un neotomism statistic: secularizarea ideii de ordine universală.
Anii ’40: climatul unei providențe științifice
Psihoistoria lui Asimov nu apare într-un vid intelectual. Anii ’40 și ’50 sunt marcați de o încredere aproape metafizică în puterea modelării științifice. Războiul mondial demonstrase că planificarea industrială și logistică poate reorganiza continente. Calculul balistic, criptografia, primele computere electronice și teoria informației sugerau că haosul poate fi redus la formulă.
Statul modern devenise aparat statistic. Economia era administrată prin modele. Demografia, epidemiologia, planificarea urbană încep să fie gândite numeric. În acest climat, extrapolarea către o știință a istoriei nu este un delir, ci o extrapolare logică, în spiritul epocii. Dacă masele pot fi mobilizate și orientate prin inginerie socială și analiză statistică, de ce nu ar putea fi și modelate la scară galactică?
Se poate spune în esență că psihoistoria, așa cum apare ea în seria Fundația, este expresia literară al unui optimism al modernității târzii. Ea pornește din convingerea că realitatea socială este inteligibilă și poate fi controlată, iar ordinea nu este iluzorie, fiindcă poate fi construită de inițiați.
Accidentul contemporan: infrastructura modelului total
Dacă în epoca lui Asimov lipseau datele și puterea de calcul necesare, prezentul oferă o situație radical diferită. Interacțiunile sociale sunt înregistrate digital la scară planetară. Comunicarea, mobilitatea, tranzacțiile, preferințele culturale, istoricul medical și conexiunile relaționale sunt capturate și arhivate. Datele nu mai sunt analogice, ci digitale. Nu mai sunt simple statistici, ci baze de date dinamice ale comportamentului.
La rândul ei, inteligența artificială poate extrage tipare invizibile ochiului uman, iar modelele se ajustează permanent. Sistemele învață, se autocorectează și anticipează deviații. Scopul lor nu este acela de a deveni omnisciente, ci acela de a ajunge la o suficiența statistică.
Accidentul științific care ar putea duce la crearea unui mecanism de cunoaștere a viitorului similar celui psihoistoric nu ar fi descoperirea unei formule miraculoase și nici apariția unui matematician de geniu, ci convergența dintre suprasaturarea de date, algoritmi noi de modelare probabilistică și integrare instituțională. Socialul ar putea deveni în următorul deceniu un sistem dinamic, dar modelabil. În această perspectivă, psihoistoria nu mai pare pură ficțiune, ci o extrapolare extremă a tendințelor actuale.
Limitele psihoistoriei
Discuția despre posibilitatea unei psihoistorii moderne întâlnește trei obiecții: imperfecțiunea datelor, constrângerile etice și imprevizibilitatea evenimentelor rare. La prima vedere, acestea par bariere serioase. Să le luăm însă pe rând.
Se afirmă că datele despre indivizi sunt adesea incomplete sau distorsionate. Această critică confundă însă informația agregată oferită publicului cu infrastructura reală de date brute deținută instituțional. Cu alte cuvinte, la public ajunge o variantă edulcorată și adesea filtrată politic a realității, în timp ce operatorii de date păstrează verdictele importante doar pentru ei. În plus, ceea ce poate părea instabilitate și imprevizibilitate a individului nu contează pentru algoritmii care modelează comportamentul maselor, care pot învăța și operează la nivel statistic.
Se invocă apoi etica și reglementarea. Normele juridice sunt însă sensibile la percepția riscului colectiv. În contexte de insecuritate, stabilitatea și predictibilitatea pot deveni priorități dominante și ele vor duce inevitabil la ignorarea unor drepturi cum ar fi cel la intimitate sau la protecția datelor personale. Etica nu dispare, dar își ajustează intensitatea în raport cu promisiunea reducerii incertitudinii.
În fine, apare argumentul „lebedei negre”, al evenimentului rar care scapă modelului. Această obiecție presupune însă o psihoistorie pasivă. Un sistem matur ar putea detecta deviațiile incipiente și interveni profilactic, prevenind din timp transformarea variației într-o cotitură semnificativă. „Asasinul de lebede negre” nu ar elimina incertitudinea, ci ar amortiza efectele sale destabilizatoare. Pentru a înțelege mai bine acest anticorp statistic, ajunge să urmărim viața politică românească din ultima vreme, una liniară și previzibilă, pusă sub semnul „stabilității” și modelată de agenți de imunitate statistică extrem de ușor de identificat.
Adevărata limită e riscul intrării în buclă
Limita structurală a psihoistoriei nu este insuficiența informației, nici opoziția morală, nici surpriza statistică, ci caracterul ei circular. Pentru amatorii de SF ea e descrisă de multe dintre operele care operează cu călătoria (fie ea și statistică) în timp. Un sistem de o asemenea importanță, care prezice și intervine, devine el însuși o parte a istoriei pe care o calculează. Intervenția modifică datele, iar noile date modifică modelul. Observatorul devine actor.
Această autoreferențialitate e susceptibilă de a se închide într-o buclă. Ea poate produce stabilitate, dar și hipercorecție. Dacă modelul tinde să reducă permanent deviația, el poate inhiba nu doar catastrofa, ci și emergența creatoare. Inovația radicală, revoluția științifică, mutația culturală apar adesea ca deviații improbabile. Un sistem dedicat stabilității maxime riscă să sterilizeze devenirea.
Adevărata întrebare este aceea dacă autorii unei asemenea psihoistorii ar ezita să o aplice știind că ea poate duce la stagnare și control excesiv. Din păcate, răspunsul e limpede: sigur că nu vor băga în seamă aceste pericole. Toate sondajele arată că trei sferturi dintre noi, puși să alegem între libertate și stabilitate, vom opta pentru stabilitate și egalitarism.
Psihoistoria reprezintă visul modernității de a transforma istoria într-o problemă de calcul. Ca neotomism statistic, ea înlocuiește transcendența cu probabilitatea și providența cu distribuția statistică. Condițiile tehnice pentru o asemenea ambiție par mai apropiate decât în epoca lui Asimov. Avem datele, modelele sunt adaptive, infrastructurile au fost integrate. Limitele clasice pot fi reinterpretate și gestionate. Dar tocmai această apropiere deschide întrebarea decisivă: ce fel de istorie rezultă dintr-un sistem orientat spre stabilitate continuă?
Puteți citi mai multe articole semnate Dan N. Doboș pe contul autorului de pe platforma online Substack.
