Capitolul 3
Șaptișpe ore pân-la miez de noapte
Taracanul deschise ochii.
Lovi ecranele mașinii cu gheata, trezind-o parcă pe Mavra Pravda din mahmureală și amintindu-i că trebuia să se screamă mai bine ca să livreze marfa industriei jurnaliste direct în gurile turmelor de oi flămânde după doza zilnică de adevăr.
Nimic nou pe ecrane, nimic nou în realitate. Președintele Tălăuzescu dădea din mâini și articula amenințări. Se anunțau contra-proteste ale naturalilor peste populațiile din ghetou, cu binecuvântarea și sub paza corporațiilor polițienești, desigur.
Gaulung părea să aibă parte de niște acțiune sincronizată cu sosirea lui.
Totuși, în mare, nimic prea impresionant și, cu siguranță, nimic demn de atenția Taracanului, care se strâmba la tot ce derula.
Longsheng Da a mai pierdut o ’naltă Preoteasă, credincioșii plângeau. Conglomeratul Imperial păstra tăcerea, așa cum dicta tradiția.
În sfârșit, ceva interesant. Un gabor fluierător pe la intersecții dezmembrat de un grup de protezați în plină stradă. Taracanul se hlizi.
Se uită pe geam. Tăia sudul orașului, apropiindu-se de sectorul segregat Gaulung printr-o rută calculată de taxi ca să-l mulgă de bani. Într-un mod nu prea frumos, Găbelu Pulă-de-Metal augmenta priveliștea.
„M-am născut dintr-un container nemarcat,
Împachetat și etichetat, numa’ gata de segregat
N-am avut timp nici să exist, nici să mă prefac,
Am fost chemat imediat la dezmembrat.”
Era o zonă industrială, plină de fabrici. Pe trotuare mărșăluiau cârpele pe drumul lor etern, gata să stea cu ochii pe roboți, să se asigure că își făceau treaba cum se cuvine. Pe sub roțile mașinii mâini dibace asamblau arme cu gloanțe adevărate. Nelegiuiții cei mai îndrăzneți băteau uneori la ușile buncărelor, în căutare de armament greu.
„Nu dau lacrimi pe o moarte,
Nici o sută nu-mi displac.
Decât odat-am plâns pentru carne
Și să mor dac-o mai fac!”
La cât de violentă devenise lumea, era foarte greu să faci rost de o pocnitoare calumea. Dacă reușeai să dezactivezi trăgaciurile pe bază de amprente din puștile înregistrate, ieșeai rege pe piața subterană. Unul din multele talente ale lui Alioșa. Taracanul îl vedea pe Ilfovean din mai multe perspective. De la tătic iresponsabil la pește demn de respect. Uneori, însă, cel mai mult își dorea să vadă ce culoare avea pe dinăuntru, ori dacă în loc de inimă avea doar un procesor ultraperformant, așa cum se zvonea.
„De când am renăscut, am un singur vis:
Să-mi cânte lumea ode, da’ nu-i deloc cum mi s-a zis,
Cosmosu’ mă scapă din brațe, îl aud cum plânge,
Sângele cărnoșilor din nou mă unge!”
Activă interfața oculară și deschise chatul de grup – ultima conversație avea cam o zi vechime. Băgă primul mesaj, un atentat de conversație ușoară:
Șașca [7:24 AM]: Gunoaiele Ilfovene de la marginea orașului. Care-i treaba? Vor să pună mâna pe ceva? De ce au încercuit orașul?
După ce trecu de ultima intersecție, etajele orașului făcură loc șantierelor sub cerul expus. Dinspre răsărit, precum un scut împotriva stelei arzătoare, se înălțau mormanele de containere, conectate de o pânză de fire precum niște intestine imense care leneveau peste întreaga jumătate de est a metropolei.
Gaulung – Ghetoul „Capătul de Est”, pentru cunoscători, era caricatura zgârie-norilor centrali și a restului orașului etajat, acum reflectând dârele de lumină ale dimineții. Din anumite străzi mai încăpătoare se putea observa și micropola chinezească, înconjurând vârful piramidei colosale fără nicio trăsătură. Sediul regional al Longsheng Da, de unde, ar fi zis conspiraționiștii, Conglomeratul Imperial plănuia soarta întregii lumi.
În sfârșit, primele mesaje de pe grup începură să curgă:
MuraKami [7:34 AM]: plm pe curu lu 60 sper că vor să pună mâna
MuraKami [7:34 AM]: crengi, ce-ți pasă? also, tu pe unde ești, șașco? eu și cu regina ne am luat pauză. rusu ne a zis să avem grijă de tine
Regina [7:36 AM]: Șașca, închide geolocarea dacă n-ai făcut-o deja și trimite numai aici pe unde intri în ghetou.
Șașca [7:37 AM]: E grav?
Regina [7:37 AM]: Polițiile sunt aici. Se trage umpic.
Taracanul stătu pe gânduri câteva secunde, apoi răspunse.
Șașca [7:38 AM]: Sunt pe prospectul Brățării, e o gaură în zid pe care am mai folosit-o. Mai departe întreab-o pe Mura, îmi știe ea traseul.
Regina [7:39 AM]: Fată cuminte. Fuga-fuga.
Prognoza era sumbră – raitele deja începuseră, iar frățiorii și surioarele Taracanului aveau deja o grămadă de probleme de rezolvat. În jungla Gaulungului nu putea conta pe protecția lor întotdeauna.
Câteva pocnituri depărtate mai răsunau și ele, ecouri ale revoluției proaspăt-începute de Alioșa, sau o simplă joacă de-a războiul a bandelor locale de naturali – în marea lor majoritate auxilii pentru gabori. Buharaua nu își permitea să stea pe loc, iar corporațiile polițienești promovau auto-apărarea.
Desigur, de la flinte de doi bani construite din gunoaie se moare mai greu decât de la o armă adevărată. În privința asta, orașul o ducea chiar bine – gaborii dețineau de departe scorul cel mai mare de capete rase.
Taxiul tocmai dăduse colțul gardului care delimita oceanul kilometric de containere, evitând o patrulă aeriană.
– Oprește aici, dădu ordin Taracanul.
Inteligența artificială forță o frână spre trotuar.
„Vă mulțumim pentru utilizarea serviciilor! Doriți să încheiați cursa?” întrebă o voce din difuzoare.
– Doresc să ies, rablă proastă, mormăi el.
Mai avea puțin și rupea mânerul ușii până să realizeze partea lipsă din ecuație.
„Vă rugăm să alegeți metoda de plată.”
Taracanul împrăștie geamul dintr-o lovitură cu piciorul și se aruncă pe trotuar.
„Activitate ilegală detectată! Un echipaj al unui sindicat polițienesc a fost alertat! Vă rugăm să așteptați, cu calm, sosirea acestuia!”
Fără să piardă timp, începu un pas alergător pe lângă gardul din sârmă, pe alocuri întărit cu gunoaie. Se intersectă cu câțiva umblători, care-i dădură la fel de multă atenție ca unui gândac. Nimeri în fața unei mâzgăleli pe o porțiune de zid.
”Țară jegoasă, neam de javre, asta să vă fie soarta!” scria pe partea de zid care dădea spre lumea naturală.
Puncte la originalitate nu primea, însă Taracanul medită momentan căreia dintre tabere îi era trimisă urarea. Flexibilitatea interpretării lăsată de autor era de apreciat, în orice caz.
Prima gaură din fortificații nu se lăsă așteptată. Traversă granița în lumea segregată fără niciun efort, deși simțea ceva diferit de cum pășise pe partea lui de oraș. Un fel de chemare, o senzație de apartenență – că se afla în locul în care trebuia să se afle, într-un fel sau altul. Părea că ar fi ajuns acasă. Deși cunoștea că doar cei disperați sau cu adevărat pierduți ar fi gândit așa.
Era pe terenul de joacă al entropiei, unde tristețea e mai grea ca aerul, unde frustrarea își lasă însemne în toate straturile de praf.
Ăsta era locul unde rugina te molipsea, te atrăgea, te mințea și-ți șoptea de cele mai frumoase lucruri. În secret, fiecare cărnos tânjea după metalul din ghetou. Tânjea după existența de aici.
Containerele răsăreau, cuști ale protezaților, la fel cum blocurile au fost cuști pentru șobolanii bipezi timp de mii de ani. Aleile erau întreținute de gunoaie crocante. Fiecare strat de mizerie avea de spus câte-o poveste.
Din cocteilul ăsta se hrăneau toți locuitorii ghetoului. Unica moștenire a lumii născute din Ultima Revoluție, când omenirea și-a dat seama că unele falii s-au adâncit suficient de mult cât să nu mai suporte nicio punte.
Individul era mai mare ca niciodată, dar niciodată nu a avut atât de puțin loc în care să se desfășoare. Pentru cele șase miliarde de oameni, ăsta era cel mai sinistru lucru – se știa că reușiseră ceva mai bine, cu mai mulți, în trecut.
Și totuși, mușuroiul ăsta era raiul pe pământ. Din pașii hoardei fără scop ieșea cea mai frumoasă muzică, din pumnii pe care îi primea metalul se scurgeau toate angoasele. Gemetele nu prea subtile din anumite containere arătau că-n ciuda tuturor lucrurilor, aici încă exista iubire, în cel puțin o formă. Steaua orbitoare de la orizont pârjolea aleile lungi, care se întindeau pe kilometri întregi către răsărit, până la marginea orașului.
Nici o secundă nu i-a trebuit Taracanului pentru a se scufunda în rolul său. Acum înota prin balta protezată, strecurându-se precum fluidul printre cozile nesfârșite la selecțiile de carne adevărată, venite pe căi clandestine din măcelăriile Ilfovenilor din Câmpii. Câteva jucării, dotate cu uneltele tuturor sexelor, îi făcură cu ochiul de la un colț de stradă. Culorile lor calde contrastau cu putreziciunea din jur. La rândul său, Taracanul simți câteva atingeri străine – atingeri inofensive, unele lacome și altele scârbite.
„… Dar nu putem ignora strigătele de ajutor ale naturalilor. Așa cum ei ne lovesc și ne blesteamă la fiecare pas, așa trebuie să le arătăm, să le demonstrăm cât de mult se înșală.”
Înota printr-o mare de proteze care uimeau prin frumusețe. Se frecă de câteva tatuaje strălucitoare din fire subdermice, admirând pe ascuns brațele și picioarele suflate în aur și argint – ale ălora încadrați în categoria economică de șmecheri locali. Până și membrele scheletice – ale săracilor – îi stârneau aprecierea.
„Marea noastră familie trebuie să dea dovadă de răbdare. Comunitatea noastră trebuie să fie protejată, dar nu prin violență. Lupta noastră este una care se duce prin răbdare, prin perseverență!”
Apoi, pentru cunoscători, aleile cele mai întunecate ascundeau deliciile ghetoului. Praf gri, prelucrat astfel încât să satisfacă orice gust. Medicamentul protezaților, ori celor care vor să-și grăbească drumul către pierzanie. Pentru cei cu nevoi mai empirice, vânzători de arme adevărate ori augmentări de pe piața neagră. În unele alei se putea observa chiar cum erau recoltate piesele respective – de la cei încă în viață, scoase sub amenințarea cu moartea.
Taracanul se strecură printr-o străduță întocmai ca aceea, sărind ca prin dans peste cadavrele mai mult sau mai puțin rigide, eliberându-se din priza lor slabă ori de câte ori încercau să-l oprească.
„Vă spun cât se poate de răspicat: nu răspundeți provocărilor guvernului! Nu atacați naturalii, nu atacați polițiile. Stați în case! Vă garantez că am strâns suficiente voturi pentru a trece…”
Vocea răgușită și etern obosită a lui Sergiu Lazăr, mântuitorul protezaților. Un simbol parcă născut dintr-o reclamă prelucrată la perfecție de corporații. Liderul celui mai mare sindicat de protezați din Buhara, activist convins pentru drepturi egale? Vezi să nu. În ciuda cinicilor, o mare parte din populație nu se putea sătura de el.
La fel de repede, vocea lui se pierdea în cacofonia gloatei. Un alt glas furtunos acapară atenția altei părți din masa amorfă. Un protezat poziționat pe un container.
– Și-acum ce facem, oameni buni!? Marele Albastru bate la ușă! Lumea asta o să dispară în câțiva ani, câteva luni, chiar! Ce facem când apocalipsa bate la ușă?!
O predică standard a ghetoului, un gurist cu vocea suficient de baritonă cât să adune lumea în jur. Își augmenta argumentul cu câte un deget mijlociu la fiecare două vorbe, îndreptat către zburătoarele gaborilor de deasupra, ori mai strategic, către vest.
– Zi de zi ne fură miracolele! Sute de copii născuți din pântecele noastre! Copiii noștri, răpiți de către paraziții din carne. Tot ăia care ne zic că, dacă băgăm metal în corp, n-o să mai avem așa ceva. Ia spuneți-mi, oameni buni, câți dintre voi v-ați pierdut astfel copiii?
La invitație, gloata îi devenea ecou.
– Cât să mai suportăm asta? Cât timp ne mai lăsăm ținuți în lesă de rasa veche? Cât timp mai permitem asta? Haideți la război! Vă cheamă apocalipsa! Haideți la război! Marele Albastru bate la ușă, altă șansă n-o să mai avem! Le luăm navele bogaților și le lăsăm pe javre aici, dacă-i nevoie!
Atât i-a trebuit Taracanului. O secundă de neatenție, în care se opri din baletul cu care traversa valurile de oameni. Un pas greșit. Cineva îl luase vizor.
Era mult prea mult fier pentru o persoană organică, iar fața, așa cum o văzuse preț de o microsecundă, mult prea hidoasă chiar și pentru cea mai avangardistă modă a ghetoului.
Un craniu de fier, mandibulă lipsă, împodobit cu fâșii de piele bătute în cuie. Cei cinci ochi îl ținteau cu lăcomie. Lumea din jur evita specimenul ca pe un magnet respingător. Câteva urlete de teroare îi anunțau prezența.
Fără îndoială, era un gunoi de pe Câmpii. Ilfovean, cel mai probabil. Cumva-cumva, nimerise fix în fața Taracanului.
Încercă să fenteze arătarea printr-o crăpătură, ajungând între două boxe, fără nimeni în jur. La jumătatea drumului îi ateriză o mână grea pe umăr, care-l izbi de perete precum o mașină.
– Stai cuminte, făcu vocea surprinzător de blândă și ambiguă a jucăriei. Laringofonul era de calitate proastă.
Restul corpului nu era mai prejos decât chipul. Taracanul numără cel puțin douăzeci de urme de diverse calibre care-i găureau polimerii de pe piept. Câmpiile au obiceiul să-și scrie poveștile pe corpul locuitorilor lor. Peticele de piele naturală rămase erau arse și prăfuite.
– Dă-mi drumu’, bășică uscată, protestă el. Dacă vrei să ne jucăm, poartă-te frumos și fă o cerere.
Numai că pumnul jucăriei lăsă un crater în metalul containerului, la nici un centimetru de capul lui, semn că nu avea în program niciun fel de joacă. Își duse degetele grase, din metal, la ochii Taracanului.
– Nu mișca, zise gunoiul. Termin repede și te las să pleci cu ce rămâi.
Orbitele aprinse ale craniului contemplară ceva preț de o secundă – mai mult decât suficient pentru Taracan să apuce ceva important.
Până ca unul din ei să treacă la fapte, un strigăt din capul aleii le fură atenția.
– Vreo problemă, dragilor?
Taracanul credea că era vorba de-un ghetoist sclerozat. Atitudinea s-ar fi potrivit la fix, dar nu și hardwareul colorat. Apoi veni fața proaspătă, peruca impecabilă, tatuajele pictate la perfecție.
– Așa vin toate chinezăriile, la pachet! mârâi craniul ars de soare. Șezi cuminte, că-ți vine și ție rândul!
– Eu zic să inversăm rolurile, să te pun eu pe tine-n patru labe, frumosule.
În Taracan înflorise deja gelozia. Individul începu câțiva pași încrezători către ei.
– Nici nu te știu cine ești, fiare vechi, țipă, exasperat, Ilfoveanul. Treaba asta nu are nicio legătură cu tine.
– Are, și păși încrezător înainte. Te atingi de surioara mea fără să o tratezi cu respect, se activează protocolul de apărare. Scrie în contractul de utilizare, dacă te-ai fi obosit să ceri frumos. Longsheng Da își rezervă drepturile de a pedepsi orice nesimțire de la…
Jucăria privi brusc în sus și oftă, fără să-și mai termine ideea.
De pe containerele care flancau aleea săriseră alte trei specimene de pe Câmpii, gemeni cu primul.
Taracanul deja se relaxă, sucurile îl asigurau că avea totul sub control. Cu mâna dreaptă adânc băgată printr-una din găurile de calibru mare, apucă strâns niște fire din stomacul Ilfoveanului și trase cu toată forța.
Lichidul împroșcă în toate direcțiile. Bestia se-mpiedică și căzu pe spate, încercând să-și oprească stropitorile din stomac.
Taracanul se lansă peste ea, începând să facă schimb de pumni. Nu ieșea nimeni prea favorabil, dar odată ce dihania scoase o flintă ca lumea de undeva din stomac, balanța se înclină. Pocnitura ar fi asurzit orice urechi naturale din alee, poate chiar și de pe străzile înconjurătoare. Reuși să îi explodeze orbita stângă a Taracanului, care se dezechilibră și ajunse în final pe spate.
Fix când avea nevoie, Ilfoveanul își luă o cizmă cu vârf de oțel în coaste, prilej pentru Taracan să-l răstoarne din nou și să apuce ghearele pictate care tocmai i se arătaseră.
Jucăria Supremă. Regina. Îl ridică-n picioare. Părea că tocmai își refăcuse fața, dar nu era genul care să strâmbe din nas la niște zgârieturi proaspete. Alături îi era Aia Cromată, zisă și Mura, al cărei corp reflecta scânteile din orbita lui distrusă. În celălalt capăt al aleii, nebunul de Șaizeci se distra ținând piept la trei Ilfoveni de-odată.
Tot vreo șaizeci de nuanțe de durere îi electrizau și lui corpul, pulsând pe ritmul fluidelor.
Regina îi făcu cu ochiul, apoi se lansă spre acțiune.
Împreună cu Aia Cromată, Taracanul începu să-l pocnească pe Ilfoveanul de pe jos, până ce îi pliară fața de-a binelea, și tot ce avea dincolo de ea, într-un terci biotehnologic.
Tot felul de cadre se aliniau pe retina lui – Regina și Șaizeci rostogolindu-se prin mizerie cu Ilfovenii rămași. Mura sărind peste coastele gunoaielor anihilate, dându-și boxele la maxim . Ghearele Reginei străluceau și împrăștiau dâre de apă și sânge peste containerele din jur. Cu o singură mișcare, Șaizeci ridică ultimul specimen rămas în viață și îl trânti în cap.
Numai Jucăriile puteau să transforme o alee de ghetou într-o moșeală de care până și Găbelu Pulă-de-Metal ar fi fost mândru.
Regina își scutură ghearele, Șaizeci se arătă supărat de machiajul stricat, iar Mura dădu sonorul mai mic.
– Așa dor ți-a fost de Capătu’ de Est, Șașco?
– La ce intrări îți faci, puteai să rămâi pe dinafară, să mor eu. Mi-a luat două ore să-mi pun fața asta.
Taracanul le ignoră în timp ce se lăsă ușor la pământ, tresărind la fiecare scânteială a orbitei distruse.
– Crezi că a atins-o pe creier? întrebă Șaizeci.
– Nu. Oricum n-ar conta, se amuză Regina. Șașca noastră e puternică.
– Alo, se băgă Mura, mă ajută și pe mine cineva s-o ridic? Nu vedeți că s-a stricat?
– Ilfoveanu’ o să mă dea pe piese… zise Taracanul, în fine.
– Nu cred, comentă Șaizeci. Nu-i ca și cum puteai să te faci mai urâtă. Băi, fiți atente, în caz c-ați uitat, avem ditamai haita de gabori prin jur. Zic să dispărem până devine nasoală treaba.
Regina părea de departe cea mai calmă.
– Sari la bătaie cu rejecturile de pe Câmpii, da-ți tremură bucile când dai de gabori? Unde ți-au fugit coaiele, Șaizeci?
– Marș de-aici, contră el, gloanțele lasă urme mai nașpa decât pumnii. Și, pe urmă, ce mă călărești pe mine? Șașca își ia două palme și pe urmă face fițe!
– Când ajungem acasă o să termin ce-au început Ilfovenii cu fața ta, ridică Taracanul privirea către el.
– În visele tale, când te-o lăsa Alioșa să pui mâna pe mine, îl pupă Șaizeci de la distanță.
Dacă o singură jucărie atrăgea priviri, o haită întreagă se asemăna cu un mic carnaval. De altfel, băștinașii din Câmpii erau niște bestii simple față de gabori, care dispuneau de o oarecare precizie și sânge rece în aplicarea violenței.
Dincolo de alee, câteva trenciuri negre patrulau cu armele la vedere.
– Niciun exoschelet, observă Șaizeci. Îi strivim imediat pe fraieri.
– Nu strivești nimic, îl asigură Regina. Ordine de la Alioșa – fără gabori morți.
– Fie ca tine. O să iau eu câte unu’ pentru fiecare.
Dar pumnul lucios al Reginei se lipi de falca proaspăt echipată a lui Șaizeci. Avariile păreau ireversibile. Prețul tăcerii lui era mereu destul de mic, oricât de mult îi plăcea să latre. Taracanul zâmbi.
– Dacă ar fi fost o recomandare, ai fi știut, Regina îl fixă cu privirea. Dacă aflu că a murit vreun gabor de mâna ta, îți rup capul și-l agăț la curea. În rest, poți să faci cât spectacol vrei, Șașca are nevoie de acoperire. Vă alegeți fiecare câte-o stradă și dați sunetul la maxim.
Cuvântul Reginei era lege. Haita se despărți, fiecare lansând câte-o salvă de mui către trenciurile negre, care răspunseră pe măsură.
Ghetoul era un labirint. Cei inițiați cunoșteau fiecare tunel și uliță ca pe dosul palmei. Aceleași cunoștințe le aplica și Taracanul acum, în drum spre atelierul Ilfoveanului, cât și restul haitei. Spre deosebire de atunci când străbătea amalgamul de beton suprapus al lui Buhara, în ghetou nu se simțea niciodată singur. De mulțumiri avea să se ocupe altădată.
