Vânat de un sat în care secretele se văd pe gât, un bărbat e împins să-și mărturisească vina — o crimă văzută la București, un medalion găsit în mâinile greșite și iubirea care nu s-a stins niciodată pentru Magdalena Ghica, dar când semnul rușinii reapare, înțelege că adevăratul secret încă nu a fost dezvăluit…
1. Numai cine nu știe nu știe cît de greu e să știi
Într-o dimineață de vară, cînd soarele deșelase deja găinile, și vacile, și oile și orice ființă ce respira în Zgorneștii Mari, Anișor Pometcu se uită în oglinda pe care o folosea cînd își rădea barba și văzu că între umăr și gît îi apăruse o gîlmă.
– Basamba! Futu-i! La naiba!
Privea oripilat, îngrozit, nu pentru că ar fi fost o surpriză, nu pentru că nu i se mai întîmplase așa ceva, nu pentru că nu mai văzuse și la alții, ci dimpotrivă, tocmai pentru că știa despre ce e vorba, știa că acela e semnul vizibil al existenței unui nou secret în viața lui. Și nu, nu-l deranja secretul în sine, ci vizibilitatea lui, se știa că, dacă ai un secret, cu cît e mai mare, cu atît mai vizibilă e gîlma-pereche, așa că nu se simțea bine, era speriat, era de-a dreptul înspăimîntat de faptul că ceilalți vor ști că există un mare secret în viața lui și îi vor pune întrebări și nu era convins că va putea păstra tăcerea, că va fi în stare să-l țină ascuns. La urma urmei, ce secret mai e ăla pe care-l știe toată lumea?
Se mai uită o dată la gîlma care făcea parcă eforturi să i se instaleze acolo, la vedere, făcu o grimasă – niciodată nu-i plăcuseră gîlmele astea cînd apăreau, poate de aceea și preferase să se mărturisească celorlalți, mai ales de cînd observase că, a doua zi după mărturisire, gîlmele dispăreau de parcă nici n-ar fi fost – se minună de felul în care putea să arate și ieși din casă cu fața aia încruntată, zbîrcită, strîmbă, revoltată, așa cum i se arătase lui în oglindă. Ieși din casă spunîndu-și: „Lumea ar arăta mai bine dacă nu ar avea secrete”.
Cei care treceau atunci pe stradă – toți: și Nae Scăfîrlici, și Elizaveta Tîrzioru (da, ăștia aveau niște nume de parcă scăpaseră din poveștile lui Ivone, bărbosul, ăla de-ți înșira vrute și nevrute pentru doi poli sau o cinzeacă), și Anca Florii, Melina Papanghios, Leonora Fustanoglu, ca să nu mai vorbim de ciracii Simion Simionescu, Ondor Flondor și Hariton Haritonovici, cei mai periculoși dintre toți pentru că aveau tupeu, aveau voci puternice, aveau mușchi și, mai rău ca toate, erau prietenii lui – se uitau deja la el, prin el, toate privirile lor se opreau în dreptul noii gîlme, ca de fiecare dată cînd cineva dintre ei apărea cu semnul unui nou secret, strigînd după el:
– Secrețel, ești bine, mamă?
– Secretarianeee! Vrei să-mi spui ceva și nu știi cum?
– Faceți loc, faceți loc, trece Secretorincul!
– Salve, Secretonius!
– Un secret, doi secreți, ce secreți?
Niciodată, nimeni dintre cei care erau doar în trecere prin Zgorneștii Mari nu fusese văzut să aibă vreo gîlmă, de parcă numai zgorneștenii aveau secrete.
Dar care era secretul lui Anișor Pometcu? Care era acel teribil secret de nici măcar el nu voia să-l știe? Nu voia să și-l amintească, nu voia să-l rostească, de parcă rostirea lui, vorbele cu care l-ar fi numit i-ar fi dat viață și el ar fi trebuit să-l trăiască din nou, iar și iar, de fiecare dată cînd l-ar fi povestit. De fiecare dată cînd s-ar fi gîndit la el.
Știa că se îmbătase. O, asta da, era sigur. Dar nu mai știa cînd: înainte sau după? După ce-l va fi aflat. După ce-l va fi trăit. Ce anume l-ar fi putut spăimi atît de tare, încît să bea pînă să uite tot? Nu numai secretul, dar și împrejurările, faptele, oamenii. Făcuse el ceva rău? I se făcuse lui ceva? I se mărturisise? Văzuse? Auzise?
Anișor Pometcu mergea pe stradă făcînd eforturi – și fața i se schimonosea tot mai tare și mai tare – iar sătenii făcuseră deja alai în urma lui, ducîndu-se și ei spre unde-l duceau pe el pașii, într-acolo, într-undeva, cu speranța că s-or tîlni cu cineva, cu ceva căruia Anișor să i se mărturisească.
– Ce facem noi acilea, bă? mai întreba cîte unul.
– Iaca, mergem și noi încolo. Ne-am dat dracului pomană, răspundea cîte altul.
Anișor mergea pe stradă cu gîndul la ziua de ieri și, în urma sa, cei doi deveniseră zece, apoi treizeci, apoi cincizeci, un întreg alai se ținea după el, un alai al curioșilor, bîrfitorilor, al nesăbuiților care voiau cu tot dinadinsul să-i afle secretul, oricare va fi fost acela, cu orice risc, acceptînd consecințele – poate grave, poate ireversibile – aflării, cunoașterii, pentru că numai cine nu știe nu știe cît de greu e să știi.
Îi era teamă de ei? Sau îi era mai teamă de secretul care încă nu-și făcea loc la suprafață din molozul amintirilor? Cărei grozăvii îi fusese martor, pentru că refuza să creadă că săvîrșise ceva atît de înspăimîntător încît gîlma să-i apară acolo, pe gît, unde se holbau toți chiar dacă nu aveau de gînd să spună decît un banal bunădimineața ori un de-a dreptul ritualic haisictir, așa exoftalmiști cum deveniseră cu toții în aceeași clipă.
Ce văzuse? Ce auzise? Ce se întîmplase în preajma sa în ziua precedentă, cînd fusese la București?
Așa! Așa! La București a fost. La București. De ce? Pentru că acolo, într-un han, ar fi putut afla ceva despre o întîmplare care nu-i dădea pace de la o vreme, de niște anotimpuri, de niște timpuri.
I se spusese că acolo va fi cineva care știa pe cineva care fusese martor la tragedia prăbușirii giffardului Chiotul Răzbunării.
Cam pe ocolite informația, cam vagă, cam secretoasă, dar pentru cineva care vrea să știe, care ar da orice și ar sacrifica orice pentru a afla… un drum la București, chiar și degeaba, nu era un preț prea mare.
Și imaginile, vorbele, întîmplările începură să-și facă loc și să-și găsească ordinea în mintea lui Anișor Pometcu nălțîndu-l deasupra străzii, deasupra satului, arătîndu-i, ca într-un vis cu el mort, alaiul ce se formase în urma lui, aducîndu-i la urechi șoapte vălmășite ca:
– Teribil secret trebuie să fie, de i s-a arătat chiar acolo, pe gît.
– Zic unii că Anișor al nostru n-ar fi străin de prăbușirea Chiotului.
– Ba, eu am auzit că a fost iubitul Magdalenei Ghica.
– Fugi, bă, de-aci, aia era cu Raul Colentina.
– Nenicul Raul Colentina.
– Da, cu nenicul Raul Colentina.
– Ba, s-avem pardon, cu Hadîmbu era.
– Care Hadîmbu?
– Calistratul.
– Da? Io știam că Gogu Ipsilanti îi trăgea clopotele.
– Păi, cum să se uite prințesa Bucureștiului la amărîtul ăsta din Zgorneștii Mari? Și ce, a fost ea vreodată pe-aici să dea de el bînd țuică la cîrciumă? Unde putea s-o cunoască măcar?! Hai, că…
– Sînteți niște proști, n-are omul treabă cu nici unul de-ăia de-i pomenirăți, ca să nu zic că habar n-aveți cine-s ăia de-i tot vorbiți, vă zic eu ce s-a-ntîmplat: Anișor a furat cenușa lui Gheorghe Orbul, am auzit de la cineva care a venit aseară de la Clopodia.
– Du-te, bă, și te spală, că puți, puți a prostie și a nemernicie.
– Ba, du-te tu.
– Ba tu.
– Ba tu.
și Anișor, de-acolo de sus de unde era, vedea și auzea toate astea și-n capul lui întîmplările se recompuneau, oamenii pe care-i găsea în amintiri căpătau nume încet-încet și dintr-odată se pomeni cu o zi în urmă, la Hanul Cailor de la marginea Bucureștilor.
2. Eu sînt Raul Colentina
Anișor Pometcu stătea la o masă în incinta hanului de peste drum de Stația de Cai de lîngă Bariera Colentinei și privirile îi alergau în toate direcțiile, colindînd pe la toate mesele, adăstînd asupra fiecărui mușteriu – o fi el? n-o fi el? sau poate ea? – încercînd să ghicească după criterii nici măcar de el știute care-o fi ăla de știa ce se întîmplase cu Chiotul Răzbunării, dar, ca într-o poveste ce va fi spusă cîndva de un armean spuitor de povești, nimeni nu voia să fie ăla. Sau nu i se arăta lui. Sau i se tăinuia cu bună știință și nu din nebăgare de seamă și nici din darul nesocotirii ori, mai rău, din trufia celui care știe lucruri.
În han era o zumzăială, un uruit, o chicoteală, se sorbeau ciorbe, se gîlgîia vin din căni ori direct din clondire, se rîgîia, se suflau muci, se bășea, se hăhăia, se rîdea gros, a desfătare și îndestulare, ori subțire, a stîrnire și a asmuțire, hîrșîitul încălțeilor pe podele acompania strigătele fetișoarelor care aduceau bucatele și băuturile la mese, era, într-un fel, Marea Simfonie a Lumii, a lumii lor, a acelor bărbați și acelor femei care trăiau atunci și acolo, în clipa aceea.
În clipa cealaltă, pe ușa hanului intră un tip înalt, bine făcut, înțolit cu o giubea maronie, cu cusături de fir galbene și roșii, încălțat cu niște ciubote lungi pînă la genunchi, cu o canotieră cu boruri largi pe cap și cu un cobur de piele aruncat pe spate.
Asta se vedea înainte să prindă a-și roti ochii prin încăpere. Iar cînd o făcu… parcă stinse toate sfeșnicele, și opaițele, și lumînările, și lămpile, și zîmbetele, și lucirile din ochi, și tot ce mai lumina prin încăpere. Ziua se întunerici, seara se duse mai încolo, iar noaptea… ei bine, noaptea era pe-afară dînd tîrcoale hanului sau așteptînd ziua ce avea să vină cu soare, căldură și lumină, readucînd fețele mușteriilor la locul lor, dîndu-le din nou ocazia să rîză cu gurile lor, să miroasă cu nasurile lor, să miște din urechile lor, să vadă iar cu ochii lor și poate, de data asta, poate, să vadă ceva mai bun, mai vesel și mai îmbucurat decît omul ăla care trase liniștea peste ei ca pe o plapumă groasă.
Apoi suflă. Omul. Răsuflă. Giubetul. Ciubotul. Canotierul. Și lumina țîșni din sfeșnice, din opaițe, din lumînări și din lămpi și mușteriii prinseră din nou viață, dezveliți deodată de sub plapuma întunericului, hăhăielile, chițăielile, atingerile și răsatingerile o luară de la cap, precum viețile lor, ale tuturor ălora din han, vieți ce se opriseră o clipă, tulburate de ușa care se deschisese. Bărbatul continua să sufle, să răsufle, uitîndu-se peste mese cu o privire poruncitoare, obișnuită să comande, nu să ceară, și doi tineri îşi amintiră brusc că aveau treabă undeva şi se ridicară de la masă, lăsînd neterminate mîncarea şi băutura.
Omul se aşeză la masa proaspăt eliberată şi o fătucă apăru imediat să şteargă masa. Reveni apoi cu un ulcior și-l puse dinaintea lui, lîngă borcanul pe care el îl avusese mereu în mînă, numai că, pînă atunci, nimeni nu-l observase, așa că s-ar fi putut trage concluzia că putea să aibă ăla și un pușcoci, și o bombardea și zece iatagane plus un falx, că tot n-ar fi băgat nimeni de seamă.
Cu ochii pironiţi la borcanul din faţa lui, omul îşi turnă vin în cană. Bău şi îşi şterse gura cu mîneca. Da, mîneca aia frumoasă, cu fire… Apoi privi din nou spre borcan.
– Bun vinul, zise.
Stătu aşa, preţ de o clipă, aşteptînd parcă un răspuns. Apoi vorbi din nou borcanului:
– Cine eşti tu?
Şi nici de data asta borcanul nu-i răspunse.
– Eu sînt Raul Colentina, spuse tot el. Şi vom petrece o vreme împreună.
Se făcu linişte în han. Pe la celelalte mese oamenii şuşoteau. Cîţiva aruncară nişte monede pe masă şi plecară în grabă. În urma lor rămase carafa de vin pe jumătate băută.
Anișor Pometcu nu înțelegea ce se întîmplă, dar înțelegea că e ceva de înțeles. Dar ce… Și bine, știa cine e acel Raul Colentina, auzise de el, dar povești, legende, basme, nu avusese niciodată prilejul de a se afla în preajma lui, iar ce vedea acum…
Ce vedea acum îi arăta că acolo, la ei, în Zgorneștii Mari, se trăia în altă lume, în alt timp poate, în alt adevăr, care nu avea nici o legătură cu adevărul din București, chiar dacă hanul în care se afla era de-abia la marginea orașului, așa că nu putea garanta nimeni că în București-București tot ăla era adevărul.
Raul Colentina se uită spre borcan ca și cînd se aștepta ca acela să-i vorbească. Nu zicea nimeni nimic, ca prin minune toţi îşi sfîrşiseră conversaţiile în acelaşi timp. Nici femeile alea cu sînii doldora de bucurii nu mai rîdeau. Nu mai șopteau. Nu mai gîngureau. Parcă le plecaseră bucuriile spre alte zări și odată cu asta le căzuseră sînii, iar ele rămăseseră îmbufnate, scofîlcite, singure, pentru că numai bucuriile te umflă, nebucuriile te veștejesc.
La o masă din apropiere stătea un bărbat, părea a fi singur cu tristețile lui, nici gagică, nici camarazi, era singur și bea bere din două halbe, ciocnindu-le pe rînd, cînd una de alta, cînd alta de una, apoi bea cînd dintr-una, cînd dintr-alta cu gîndurile duse departe, departe, poate în alt sat, în alt han sau poate pe coclauri, de se și miră Anișor Pometcu cînd ăl de bea din două halbe se uită fix la Raul Colentina și îl întrebă:
– Auzi, mă? De ce te cheamă pe tine Raul Colentina, mă?
Numai că nu se stinseră lămpile din nou. Lumina se îndoi o clipă, parcă se scurgea de pe mese și de pe bîrne și se încolăcea pe brațele și pe picioarele mușteriilor îmbrăcîndu-i în stofe vii și luminii…
– Uite-aşa, ca să se mire proştii, spuse Raul, în timp ce mîna lui stîngă îi ducea spre gură o pulpă de pui fript, iar mîna dreaptă căuta ceva pe sub masă mîngîind lumina sau ceva ce părea a luci, a străluci, a lumini.
– Bă! mai zise omul cu întrebarea.
Și atît. Ochii îi rămaseră deschişi a întrebare. A mirare. La fel şi gura. Ca un O sau ca un A. Iar pe sub ochi și pe sub gură, un pumnal stătea înfipt în beregata lui, cu mînerul arătînd spre cel din mîna căruia alergase ca un adolescent spre prima femeie din viața lui care părea a-i da semne că venise vremea să fie și el bărbat.
Pe jos, printre mese, pe podelele hanului, cu șnurul de piele tăiat de cuțitul ce scăpase în lume din mîna lui Raul Colentina, se rostogolea un medalion ca al tuturor celor care au făcut cîndva sau făceau parte din cele patru duzini care serveau pe Chiotul răzbunării.
Medalionul se rostogoli printre mese și ajunse pînă la Anișor Pometcu, care îl culese de pe jos, îl întoarse pe o parte și pe cealaltă, îi veniră gînduri, i se treziră amintiri, înțelese lucruri.
Apoi Raul Colentina se ridică de la masă mormăind spre omul care stătea cu pumnalul lui înfipt în beregată:
– Futu-te-n cur şi-n limbă şi-n deşte, deşteptu’ dracului! Ce te fute pe tine grija de ce mă cheamă pe mine Raul Colentina? Ă?
Aruncă pe masă două monede, îşi săltă coburul pe umăr, înşfăcă borcanul de pe masă şi plecă scuipînd în urmă și spunînd:
– Căcat, căcat, căcat!
Cum ieși pe ușă, un tip mărunt, cam chel, cam slab, cam prăpădit, damblagiu aproape, cu niște sticle mari pe ochi, care-i făceau ochii și mai mari, se apropie de omul ce sta cu fața spre ușă, dar de mult nu mai vedea cu ochii lui în care pogorîse noaptea și frigul, și întinse o mînă hotărîtă și, înainte cu o clipă ca toți ceilalți să înțeleagă ce se întîmplă, smulse pumnalul și urlă:
– Ce-am găsit al meu să fieeee! Și, după strigătul de luare în posesie, continuă: Vînd pumnalul cu care Raul Colentina l-a ucis pe Calistrat Hadîmbu! Vînd pumnalul cu care Raul Colentina l-a ucis pe Calistrat Hadîmbu!
În prima clipă un fulger îi despică fața lui Anișor Pometcu, care stătu așa o vreme, cu rînjetul parcă pictat între bărbie și nas, de la o ureche la alta, bravo, nenicule, bravo, să moară toți ăia de-au străpuns-o pe Măgduța, dar pe rînd, așa, să se omoare unii pe alții, ăsta să fie blestemul pe care li-l pun în cîrcă, să nu aibă somn și nici odihnă și nici tihnă pînă nu s-or omorî unii pe alții. Nu-i părea rău că n-o făcuse el, nu avea nici urmă de regret, răzbunarea e să moară, nu neapărat de mîna lui, așa că dădu pe gît cana de bere și mai ceru una.
– Încă o stacană! Să ne veselim așadară, că avem motive! strigă Anișor Pometcu cătă fătuca de se nimerise atunci prin preajmă, făcîndu-se că nu vede umbra din privirile hangiului și nici strălucirea din ochii nevestei acestuia.
Apoi, în următoarea clipă, fu rîndul lui să spună „Căcat, căcat, căcat!” cînd își dădu seama că omul pentru care venise la București, tocmai fusese ucis în fața lui, fără ca el să știe cine era, fără să mai apuce să vorbească cu el, fără să mai afle ce îl interesa, fără nici cea mai mică șansă de a mai afla vreodată ce se întîmplase cu Chiotul Răzbunării, giffardul care se prăbușise cu tot cu echipaj pe cînd zbura de la Lugoj la București și nu se știa dacă muriseră toți, și nu se știa cîți fuseseră la bord în acea zi și, mai ales, Anișor Pometcu nu știa dacă Magdalena Ghica, Magda cum laude, prințesuca lui cum îi spunea el cîndva, era printre cei morți. Că dacă era, dacă era…
Se apropiau Roxanaliile și Anișor Pometcu tare ar fi vrut s-o întîlnească pe Magda. Tare ar fi vrut.
3. Anișor Pometcu, gîlma și mulțimea
Din nou pe stradă, în Zgorneștii Mari. Anișor Pometcu, gîlma și mulțimea. Cu diferența că gîlma avea, de data asta, un sens, un înțeles, un conținut. Un motiv. Anișor Pometcu fusese de față la uciderea lui Calistrat Hadîmbu, într-un han de la marginea Bucureștiului, în care nimerise întîmplător, căutînd pe cineva care să-i dea informații despre ultimele clipe ale giffardului Chiotul Răzbunării.
Mergea încet, plutea parcă, plimbîndu-și cu grație gîlma prin fața atîtor zgorneșteni care-i treceau pe dinainte, chipurile aveau drum pe-acolo, dar ei expre o făceau, s-o vadă, s-o cîntărească, să afle ei cît e de mare și cît de înfiorător trebuie să fie secretul din spatele ei. Mergea pe drum, nici el nu știa unde – sau cel puțin așa părea – mîngîindu-și cu mîna din buzunar medalionul cules de pe podelele hanului din București, ăl de căzuse de la gîtul străpuns al Hadîmbului, în timp ce, la gît, lui Anișor Pometcu i se legăna un alt medalion, tot cu Chiotul Răzbunării pe o parte, iar pe partea cealaltă… pe partea cealaltă avînd scris un nume.
Iar acel nume era Magdalena Ghica.
Erau mici. El, ceva mai mare. La Albești, la bunicii lui, pe care el îi ajuta cu fînul, cu animalele, cu ce mai putea, bătrînul Pometcu fiind la apusul vieții, pe terminarea puterilor, oricum îndoite de gura spurcată a mamei Lenuța, bunică-sa, care nu-l slăbea o clipă pe bărbat-su, de dimineață pînă seara îl cicălea, că Gheorghe, n-ai făcut aia, Gheorghe, n-ai făcut ailaltă, iar cînd el bietul, găsea o clipă de pauză în năvala vorbelor ei și îi răspundea ba, am făcut-o, Lenuțo, tocmai am făcut-o, răspunsul femeii venea numaidecît: da? dar de ce de-abia azi, că trebuia s-o faci ieri, dar ieri am făcut-o, Lenuțo, ieri, zici? și cum ai făcut-o? așa ai făcut-o? păi, trebuia s-o faci altfel, Gheorghe, altfel, nu așa, că așa poate toți proștii…
În fiecare an, pe isprăvirea ierbii, mergea la ei să-i ajute. Iar seara, cînd zăduful se potolea, cînd lumina nu-i mai ardea ochii, tînărul Anișor mergea la gîrlă și se scălda, într-un loc numai de el știut, așa că nici haine nu-i trebuia, nimic nu-i trebuia pe el, că de cine să se ascunză? De cine?
Și, într-o seară află și de cine. E drept că se lăsase un pic dus de apa Buzăului și se depărtase de locul lui obișnuit, cînd, cufundîndu-se el în apă, la ieșirea la suprafață dădu cu mîinile de alte mîini, apoi auzi un țipăt scurt, subțire, speriat și înfuriat în același timp.
– Ce, pizda mă-tii, faci aici, mă? Ce cauți aici, în locul meu de scăldat?
Așa, cu accent pe meu, să înțeleagă mitocanul că locul ăla era al altcuiva, nu al lui, nu al lui.
Îngerul care zise asta, că înger era, Anișor era convins că ființa aceea subțire, cu părul bălai, cu mînurile ca niște nuiele, cu degete ca niște fire de ață, nu putea fi om, nici măcar femeie nu putea fi, era acolo, pentru el spunîndu-i parcă „vezi, eu pentru tine am venit aici, hai, zi-mi ce vrei, zi-mi tot ce vrei”.
Pînă să apuce să răspundă, să zică ceva, să se dezvinovățească, să se scuze, să-și caute iertare, fătuca ieși din apă goală, goală cum Anișor Pometcu nu mai văzuse muiere și nici fată în viața lui, se scutură de apă, își agită pletele blonde să scape de apa furată din rîu și se duse undeva, într-un luminiș. Anișor ieși și el, se luă după ea și o ajunse chiar cînd fata se apleca să-și ia hainele de pe jos.
– Iertare, domnișoară, n-am vrut să…
Cînd ea se întoarse și rămase cu privirea pironită într-un anume loc – spre care se uită și el numaidecît – își dădu seama de-abia atunci că hainele lui erau undeva departe, în locul lui de scaldă…
Nu știu ce să facă mai întîi: să-și acopere locul cu palma lui mare, să se poarte ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat… Cum era mai bine?
Tot ea îl scoase din necaz, cînd își ridică privirea și o propti în ochii lui. Ea avea ochii verzi, el avea ochii albaștri, sau invers, cine mai știa adevărul în lumina aceea?
Se ridică, așa cum era, fără să-și mai ia hainele de jos, și spuse:
– Eu sînt Magdalena Ghica. Tu cine ești?
– Anișor Pometcu.
– Ești din neamul lui taica Gheorghe Pometcu? Și al nanei Lenuța?
– Chiar așa. Sînt bunicii mei. Eu sînt nepotul lor…
– Ăla din Zgorneștii Mari, care vine în fiecare an să le înalțe căpițele de fîn care ajung apoi în ieslea vitelor noastre?
Și parcă de-abia atunci înțelese Anișor Pometcu ce fel de Ghica era fata aia, că era din neamul boierului din sat, vorba vine, că nu stătea nici un boier în Albești, boierii stăteau în casele lor, la București, doar peste vară veneau aici, la țară, la moșie, cînd se întorceau de prin Europa de la băi, sau înainte, sau treaba lor de boieri cînd și unde mergeau și ce făceau. Ea era Magdalena, fata boierului celui mic, inginerul, cel care, alături de un alt inginer, din Lugoj, dezvoltase proiectul aeroplanului-automobil, Anastasie Ghica, boierul care se prăbușise cu prototipul la primul test și ajunsese în scaun cu rotile.
Astea le știa Anișor sau astea i le spuse ea atunci sau astea credea el că le știe ori că le înțelese el acolo, lîngă rîu, stînd așa, unul în fața altuia, cu apa șiroind pe trupurile lor, cu razele soarelui alintîndu-le corpurile, jucîndu-se prin părul lor, luminîndu-le ochii, dezlipindu-le buzele în niște zîmbete de care de mult, de foarte mult timp nu mai avusese parte nici unul, doldora de întrebări și goi de răspunsuri. Și de haine.
Mai vorbiră ei ce mai vorbiră cînd, brusc, ochii le alunecară la amîndoi odată, nu se știe cum și de ce, și privirile lor se lipiră a lui de sînii ei mici, rotunzi, semeți, proaspeți, apoi pe părul de sub pîntece, apoi din nou pe sîni, apoi în ochii ei verzi, care ochi coborîră și ei spre părul timid de pe pieptul lui, apoi pe pîntecele lui, apoi mai jos, unde se vedea că mădularul lui dădea semne de trezire, începuse a se mișca așa, de unul singur, sau poate așa voia el, poate voia să-i spună ceva, poate erau niște semne pe care el i le făcea, niște semne secrete, de care-i vorbiseră ei Serafița Mavrocordat, Aglăița Duca și Zoe, nu, nu Zoe aia, altă Zoe, dar tot Ghica, că ele le știau pe toate, fuseseră cu bărbați, chiar dacă nu erau decît cu un an, doi mai mari ca ea.
Așa stătea Magdalena Ghica în fața lui Anișor Pometcu, cu gîndurile astea și cu… și cu… Cu niște degețele ca niște fire de ață. Cu niște piciorele ca niște nuiele. Cu niște șolduri ca niște capete de bolduri. Cu niște sînișori ca niște merișori. Și atunci înțelese Anișor Pometcu că poeții nu-s ei așa, poeți, pur și simplu, ci doar din cînd în cînd apare cineva în viața lor și scoate din ei vorbe ascunse pînă atunci, vorbe de nu le știau nici ei că există pe undeva prin adîncul lor, vorbe de care se mirau și ei cînd le treceau prin cap și săreau pe foaia albă din fața lor și poate că fata asta așa era pentru el, una de-aia, nu știa el cuvîntul, dar trebuia să existe unul pentru așa ceva, sigur exista un cuvînt pentru asta și poate dacă ar fi avut mai multă școală l-ar fi știut și de ce naiba nu are el mai multă școală, de ce naiba nu s-a gîndit niciodată să facă școală, că poate ieșea și el dracului din văgăuna aia de Zgorneștii Mari și poate că ajungea și el să umble prin cîrciumile din București cu alți poeți și într-o bună zi ar putea cunoaște o prințesă cum e… cum era cea din fața lui, care tocmai stătea goală, parcă fără să-i pese că e goală, fără să-i pese că și el e gol și ale naibii fetele astea de București, boieroaice, cum știu ele de toate și vorbesc despre toate, guralivele, curalivele, cum sînt obișnuite ele cu toate astea ale lumii, și așa e, decît sărac și de la țară, mai bine bogat și de la oraș, cum zicea nen-su Dragomir, ăl de era funcționar la Primăria Buzăului.
Zumzetul mulțimii, mormăielile, strigăturile, basambaurile aruncate ici-colo sau de colo-colo, înainte și-napoi îl treziră parcă din somnul dulce al amintirilor și parcă i se luă o ceață de pe ochi ori doar pleoapele lui se desfăcură și-i lăsară ochii liberi să vadă, că degeaba avem ochi dacă nu vedem cu ei, să vadă mulțimea care se tîra în urma lui și înainte-i și-mprejur…
Și atunci se gîndi: Basamba! Să le dau ăstora ce vor, că altfel nu-i chip să scap de ei.
Și nici de mine, mai adăugă. Spre liniștirea lui. Spre îmbunarea, poate, a gîlmei.
Apoi se opri în drum, se întoarse spre cei care îl urmau cu și fără de voie și spuse:
– Bă! Am văzut cum Raul Colentina l-a ucis pe Calistrat Hadîmbu.
Liniște. Nimic. Nici un sunet. Doar priviri care fugeau de la unii la alții. Coborau pe fețele lor. Le netezeau hainele, le ștergeau încălțările de praf.
Ce papadocles vrea și ăsta?
Întîi în șoaptă. Apoi mai tare, și mai tare, și mai tare. Și unii chiar urlară:
– Ce papadocles vrei, mă? Cum adică Raul Colentina l-a ucis pe Calistrat Hadîmbu? Cine-s ăștia? Și de ce îs așa de importanți că tre să știm și noi?
Apoi văzură toți, daʼ toți!, cum gîlma de la gîtul lui Pometcu se făcea mai mică și mai mică, de tot maimică, dispărică. Uite-o, nu e!
Erau îngrjorați. Erau speriați. Erau încețoșați. Habar n-aveau. Ca toate mulțimile în care habarnelile fiecăruia se adună cu habarnelile fiealtuia și se amestecă și dau o habarnaie generală, imensă și goală. Ca o tobă. Ori ca un buhai. Habarnaia din Zgorneștii Mari.
Doar Anișor Pometcu nu era îngrijorat. Nu speriat. Nu încețoșat. Fața lui se calma, se liniștea. Căci el știa. Știa că totul trecuse, că gata, se mărturisise și marea gîlmă dispăruse. Era din nou ca înainte, putea să-și vadă de treabă, de viață. De zile și nopți, de dimineți și seri, de gîndurile lui și de amintirile lui și de el, în primul rînd, că ce face omul fără griji? Ce face? Ă? Își vede de ale lui, asta face.
4. A doua venire
Într-o altă dimineață de vară, cînd soarele deșelase găinile și vacile și oile și alte ființe din Zgorneștii Mari, Anișor Pometcu se uită în oglinda pe care o folosea cînd își rădea barba și văzu că între umăr și gît îi apăruse o gîlmă. Din nou. În același loc și la fel de mare.
Privea oripilat, îngrozit, nu pentru că nu i se mai întîmplase așa ceva, nu pentru că nu mai văzuse și la alții, ci dimpotrivă, tocmai pentru că știa despre ce e vorba, știa că acela e semnul vizibil al existenței unui nou secret în viața lui.
Păi, altul?! Nu trecuse decît o zi de cînd se mărturisise urmăritorilor lui și gîlma dispăruse…
Ce-o să le mai spună de data asta? Și, la urma urmei, ce secret mai avea, de unde mai apăruse și ăsta? Cînd?
Se uită prin casă. Atent la tot și la toate. Să vadă. Să observe. Să-și dea seama. Poate ceva din casă i-ar fi putut aminti. Ce făcuse? Ce auzise? Ce văzuse? Cînd? Unde?
Nimic.
Ieși în stradă. Poate strada, casele, lumea… Poate ceva de afară să-i amintească, să-i ofere un indiciu. Ceva, orice.
Poate lumea. Oamenii. Toți la un loc și fiecare dintre ei.
Unu. Zece. Cincizeci. O sută. Se luară după el. Îl urmau, se uitau peste tot unde se uita el. Erau într-un fel niște copii ale lui, niște replici, replicanți care se mișcau după același scenariu, conform aceluiași program.
Cu ochii numai după acoperișuri și ziduri, Anișor Pometcu se împiedică de o piatră din drum. Exact așa cum se împiedicase cu două zile în urmă, cînd revenise de la București, a doua zi după uciderea lui Calistrat Hadîmbu, după ce fusese din nou la Hanul Cailor, cu speranța că poate, totuși, nu Calistrat Hadîmbu era cel cu care trebuia să se întîlnească. Poate mai era cineva. Alt cineva. Poate s-a grăbit cînd a tras concluzia că Hadîmbu era omul lui. Poate mai era cineva acolo care știa de prăbușirea Chiotului, care știa de Magda, știa ce se întîmplase cu ea.
Și amintirea îi explodă în minte.
Dispăru strada. Dispăru mulțimea. Lumea acelei zile, acelui timp-răstimp, dispăru.
București, Hanul Cailor, a doua zi după ce Raul Colentina l-a ucis mișelește pe Calistrat Hadîmbu.
Anișor Pometcu e la Stația de Cai. Și-a lăsat calul și privește spre han. Totul pare normal, ca și cînd nu s-ar fi întîmplat nimic cu o seară înainte, ca și cum din han ieșiseră în zori doar bețivi și curve, nicidecum ucigași.
Se uită încolo, încoace. De-a lungul Stației de Cai și peste drum, spre Hanul Cailor.
Ușa, ferestrele hanului par abia trezite din somn. Cînd or fi avut ele timp să mai și doarmă, că ultimii bețivi tocmai plecară? Dar, așa cum stau, cu obloanele căzute, par că se șterg la ochi, se întind, cască… Slujnicuțele care au reușit să ațipească între doi mușterii scoși în șuturi și împinsuri din han se văd mișcîndu-se alene, încetu, abiamergînd, abiavorbind, abiavăzînd… Afară, strigacii își încearcă vocile, își clătesc gîtlejurile cu o țuică, unii mai harnici cu două, să le meargă mai bine, mai unse, din cînd în cînd chiar strigă:
– Veniți, cavalerilor! Avem de toate, avem de băut, avem de mîncat, avem și de alte cele dacă doriți, dacă aveți trebuință sau dacă doar suferiți de coibîh! Lume, lume! Veniți la han! Sfîrîie fleicile pe plite, șopotesc sarmalele în oale, curge borșul din borcane și murăturile se ceartă prin butoaie! Lume, lume!
Strigacii, cocoșii hanurilor.
Undeva, pe după capul unui cal, lui Anișor Pometcu i se pare că vede un chip cunoscut. Calul se smucește, iar omul îi apare întreg. Haine englezești, arme tătărăști. Ține calul de dîrlogi și îi spune ceva, încet, într-o limbă pe care Anișor Pometcu n-a auzit-o în viața lui. Nu e nemțească, nu e ungurească ori rusească, nice englezească. Să fie oare limba aia șarlică? Aia despre care îi spusese cineva venit din Dragodarița, un om pe care-l prinsese Marele Crăpău la hanul Două fleici și trei sarmale și acolo auzise el pe unul Policarp Mamvelov vorbind cu Klara Hammarström în limba șarlică de care nu știa nimeni că există pînă atunci, pînă au auzit-o?
Ce i-o spune omul ăla calului și ce i-o zice calul înapoi, că poate totuși de limba calom e vorba, aia în care se înțelege tot omul cu calul lui, ce i-o spune oare? Sau n-o fi aia? O fi doar limba omului, că pare-a fi străin după haine, după port, după arme, după chip.
– Străin-străin, își zice Anișor, dar de unde-i știu eu chipul?
Zgomotul. Huruitul. Răpăitul. Vrrummm, vrrummm… Se aude din ce în ce mai puternic.
– Ce să fie asta, Doamne? se întreabă Anișor sau întreabă pe cineva, dar acel cineva are probabil alte treburi mai importante decît să-i răspundă lui. Ce să fie?
Primii care o rup la fugă sînt strigacii. De fapt, mai întîi le-au fugit vorbele. S-au ascuns. N-au mai vrut să le iasă din gîtlejuri și vrerea vorbelor nici o țuică n-o poate schimba.
Apoi obloanele ferestrelor. Se închid încet, de parcă n-ar vrea să mai afle nimeni de urgia ce va să vie.
Dar nu vine urgia, că nu poate arăta așa urgia.
– O motocicletă, Doamne!
O motocicletă se oprește în fața hanului și de pe ea coboară o femeie. O frumusețe de femeie. Și cum să nu fie o frumusețe, cînd femeia e chiar Magda, Magdalena Ghica, femeia despre care Anișor nu mai știa nimic, femeia despre care voia să afle dacă mai trăiește, dacă a scăpat din nenorocirea cu giffardul Chiotul răzbunării, femeia pentru care venise cu o zi înainte la București, la han, pentru că-i spusese cineva că va întîlni pe cineva care are informații despre ea, femeia pe care voia s-o întîlnească de Roxanalii, femeia căreia voia să-i fie rox și ea să-i fie roxă.
Femeia pe care, dimineață, cînd s-a trezit, a crezut că a visat-o. Femeia pe care, iată, nu visul i-a adus-o aproape, ci amintirea.
La vederea femeii, străinul se oprește din ce avea de spus calului și calul așișderea.
Anișor Pometcu se uită de-a lungul Stației de Cai și îl vede pe străin cum i se lipește privirea de Magda, cum i se lungește fața de nu mai știe Anișor care e calul și care e străinul. O cunoaște? Și el o cunoaște?
– Basamba! strigă Pometcu, că nu degeaba i se spune lui Basambacu, poreclă pe care o căpătase pe vremea cînd era unul dintre Zăganii neostoiți în echipajul lui Andrian Burghelea, cînd a cunoscut-o pe Magda, cînd a iubit-o pe Magda, cînd a trăit-o și cînd a murit-o cînd a aflat că ea s-a iubit chiar acolo, în aer, cu Hadîmbu; și mai înainte cu Raul Colentina; și cu Iorgu Ipsilanti; și cu Andrian Burghelea.
A aflat și a părăsit giffardul la Craiova, gîndindu-se că va ajunge el cumva acasă, că mai sînt pe lumea asta giffarde, trenuri ori căruțe și pe toate astea le-a ales cu mare grijă, iar grija aia mare a lui a fost să nu mai fie femei la bord, că nu mai voia, nu mai voia.
– Basamba! strigă fără să vrea, că nu are cum să vrea, știe că strigătul lui le va atrage atenția străinului și Magdei.
Și-atunci, de ce strigă? Păi, cum să nu strige cînd își amintește unde l-a văzut pe străin, cînd își amintește cine e străinul? E Calistrat Hadîmbu. Mortul. Mortul de ieri, viul de azi. Mortiubitul Magdei. Cum se poate? Cum? Cum?
Din fericire nici unul dintre cei doi nu l-a auzit. Magdalena Ghica e procupată de han, de intrarea în han, o fi avînd ea ceva în minte. Străinul, Calistratul, e preocupat de Magda, nu pentru basambaci a venit el aici, la marginea Bucureștiului. Deși, acuma, zău, ce papadocles e cu ăsta? Acu moare, acu învie?
Obloanele ferestrelor continuă să se închidă, apoi ușa. S-ar închide și ea, dacă frumoasa coborîtă de pe motocicletă nu și-ar propti gheata în prag. Cineva dinăuntru împinge ușa, dar Magdalena Ghica e mai puternică, se vede că a luptat în războaiele lui Petrică Albu, nu degeaba a făcut ea parte din cei 12 zăgani neostoiți de pe Chiotul răzbunării.
Anișor Pometcu se uită la Magda și toate alea vin peste el.
Cum s-au văzut, cum s-au plăcut, cum s-au iubit cînd erau mici, la Albești.
Și o vede în trupul ei de atunci, subțire, albă, cu părul bălai, cu mînurile ca niște nuiele, cu degete ca niște fire de ață, un înger, că nu putea fi om și nici măcar femeie, cum sta ea așa, goală, pe malul gîrlei, în locul ei de scăldat.
Apoi cum s-au văzut din nou, cum s-au plăcut și de data asta, cum s-au iubit iar și iar, dar mai așezat parcă, mai domol, fără zbuciumul tinereții, fără căutări și încercări, fără nesațul explorării, ci cu toate certitudinile cîștigate în timp, cu gesturile domoale, dar profunde, cu temeinicia potolită a celor care știu ce și cum și cînd și unde, cînd nu mai ai nimic de demonstrat, nimic de aflat și te poți bucura în sfîrșit de un cuvînt, de o atingere, de un gînd transformat în faptă.
Și o vede în trupul împlinit de femeie, cu brațe puternice și șolduri pline și pulpe care-l strîngeau între ele în timp ce-și ascundea fața în gîtul lui, să-și înăbușe strigătul, să-l țină departe de ceilalți care se prefăceau că dorm în giffard, dar nu dormeau, nimeni nu dormea, parcă toți erau acolo, cu ei, printre ei, așa cum se imagina fiecare, așa cum fiecare l-ar fi vrut scos pe Anișor din lumea aia a lor și înlocuit cu ei, cu fiecare dintre ei, că iubirea de Magda era una, doar ei erau mulți, tare mulți, mult prea mulți.
Apoi năvălesc peste el vorbele celorlalți zăgani și nu numai ale lor, ci și ale dragonilor valahi, ale icarilor albaștri și ale lupilor Daciei despre Calistrat Hadîmbu. Și despre Raul Colentina. Și despre Iorgu Ipsilanti. Și Andrian Burghelea, și Iancu Mavrocordat, că și mavrocordatul… și… și…
Anișor Pometcu se scutură ca de un roi de muște, de viespi, un cîrd de păsări de pradă care se năpustesc deodată asupra lui. Nu mai vrea, nu mai vrea asta, nu mai vrea să știe cîți bărbați au trecut prin viața Magdei înaintea lui și după el, acum, a treia oară, dacă va mai fi să fie și a treia oară, nu îi mai vrea pe alții între ei, nu mai vrea, nu mai vrea, că destul l-au amărît zilele și nopțile și gesturile și mîngîierile făcute doar pe jumătate, că nimic nu ciuntește mai mult din faptele iubirii ca amintirile altor fapte de iubire.
Anișor Pometcu o vede în fața lui pe femeia pentru care a venit la București în acea zi și în ziua de dinainte și se pregătește s-o strige, să-i atragă atenția, să-i spună
– Magda mea, Măgduța mea, am venit, uite-m-aici, cu tot dorul am venit, cu traista mea plină de dor am venit, să ți-o răstorn la picioare, să te îmbrac în dorul meu care m-a mistuit toată viața fără să-i pot veni de hac, dar nici n-am vrut să-i vin de hac, știi? Nici n-am vrut! De ce să vreau? Că ar fi fost ca cînd mi-aș rupe mîinile și capul și inima din piept, Măgduța mea…
Asta ar vrea el să îi spună, dar ca să-i spună trebuie s-o strige și ea să-l vadă și el chiar crede că dacă l-ar vedea ea ar lăsa totul baltă și de ce să nu lase ea totul cînd l-o vedea, de ce să nu-i sară în brațe, de ce? Că doar el i-a fost dintîiul, că doar el a avut din ea ce nimeni altul n-a mai avut dup-aia, sîngele ei de fată, i s-a dat ea lui cu sîngele ei ca într-un ritual străvechi și asta n-o poți face decît o dată și pentru toată viața, nu? Nu?
Și cînd s-o strige, Magda lui izbește ușa hanului cu piciorul și trece prin deschizătură, intră în han și trage ușa după ea.
Anișor rămîne cu strigătul în gît. Străinul tace și el și parcă își înghite niște vorbe care au hotărît așa, înde ele, să nu mai iasă-n lume.
Stau amîndoi cu ochii pironiți pe ușa hanului fără să știe ce se întîmplă înăuntru, străinul neștiind prea multe nici din ce se întîmplă afară, că încă nu l-a văzut pe Anișor, se crede singurul martor al lucrurilor.
Stau ei ce stau pîndind, așteptînd, făcîndu-și curaj să intre, poate, și odată încep să se audă dinăuntru țipete. Răcnete de bărbat, țipete ascuțite de copii și de femei.
Ușa se deschide și cîțiva bărbați, cîteva femei ies în fugă urlînd, alergînd, zbierînd care-ncotro. Apoi ușa se închide și alte țipete se-aud.
Țipete care se transformă în rugi, în tînguieli.
Străinul se apropie de obloanele trase și încearcă să vadă înăuntru. Pe fața lui trec nori negri, între buzele lui se înghesuie vorbe de jale și de tînguială care vor să iasă afară, dar nu pot, în timp ce el nu-și poate lua ochii de la ceea ce vede, stă acolo, ca un prun chinuit de vreme rea, cocîrjat, uscat, fără de glas, fără nimic, nimic, nimic. Apoi fuge înapoi la Stația de Cai, lîngă calul lui. Căruia îi șoptește la ureche fel și fel și de alt fel, că multe are el de zis.
Ușa se deschide și Magda iese din han. Prin ușa deschisă se aude vocea hangiului, Anișor o recunoaște chiar dacă l-a văzut pe om doar o singură dată:
– Lasă-mi fetele și nevasta, Magdaleno, fă cu mine ce vrei, dar lasă-le pe ele. Tu cu mine ai ce ai, cu ele n-ai, că n-ai ce s-ai.
– Ba nu, hangiule, ba nu! strigă Magdalena înapoi din prag. Veți merge toți la Calistrat să-i spuneți că eu v-am trimis la el și să-i mai spuneți că mi-e dor de el, mi-e tare dor de el, pe mine și în mine mi-e dor, mai zice Magda și trîntește ușa.
Dă să facă un pas, apoi rămîne așa, în colbul drumului, o clipă, două, trei. Apoi se întoarce, deschide ușa și mai zice din prag suflînd greu, mai zice printre dinți, printre scuipați:
– Și să mai știi că omul ăla, Calistrat, ți-a tăvălit nevasta și copilele prin camere și prin cămări, prin pimniță și prin grădină și-n livadă și în grajd și peste tot pe unde le-a găsit și nu că le-a iubit, că ar fi fost frumos așa, dar nu, nu le-a iubit, le-a trecut prin mîndrețea lui de paloș, țeapă, mătărîngă doar de răzbunare, pentru că știa, hangiule, știa că tu l-ai adăpostit pe Raul Colentina de fiecare dată cînd el, Hadîmbu, îl aștepta, c-așa i-a zis Raul, că hai la han să ne vedem și nu venea, stătea numai în camere și își rîdea de el cu fetele și cu navasta ta, cu tine își rîdea de Calistrat și pentru toate astea eu, Magdalena Ghica, te dau focului să te ducă unde l-ați trimis voi pe Calistrat, iubirea mea, în singura seară în care l-a văzut pe Colentina în han și doar ca să-l dea morții, mori, hangiule, muriți cu toții și mă doare-n cur de voi, de suferința voastră, că nu-i mai mare ca a mea, nimic nu e ca ea.
Apoi urcă pe motocicletă și pleacă zîmbind, spre Stația de Cai zîmbind și Anișor nu știe dacă lui sau celui ce vorbea cu calul. Dar nu se poate, nu lui, nu.
Iar Anișor Pometcu nu mai apucă să-i spună, pentru că de ce să-i spună „vrei să fii tu roxa mea?” unei femei care suspină după altul? De ce să vrea să-i fie rox femeii altuia?
– Magdaleno, Magda, Magda mea…
Nu Anișor, nu Anișor zice vorbele astea, ci străinul, cel care vorbește cu calul, cel pe care Anișor a crezut că-l recunoaște, dar nu are cum să fie Calistrat Hadîmbu, că tocmai zise Magda ceva de Calistratul mort.
– Sînt Alfred Petala, fratele lui Calistrat, mai zice străinul, apoi încalecă și o ia pe Calea Bucureștilor, spre Vizireni ori spre Clopodia poate, pe drumul pe care, cîndva, fratele său, Calistrat Hadîmbu o luase și el spre București.
– Basamba! Futu-i, papadocles! zice și Anișor Pometcu, apoi încalecă și o ia în partea cealaltă, spre Zgorneștii Mari.
Se mai uită o dată pe drumul pe care plecase Magda și strigă de parcă ea l-ar mai putea auzi, strigă prafului:
– Vrei să fii tu roxa mea? Să fiu eu roxul tău? Măgduțooo!
Și plînge. Stă ghemuit, pe jos, la Stația de Cai, peste drum de hanul care arde și din care se mai aud țipetele celor prinși înăuntru, ale celor care simt pe pielea lor cum e răzbunarea unei femei îndrăgostite. Chiar și de un mort. Sau poate tocmai de aceea.
Așa cum amintirile îl duseră înapoi la București, tot ele îl readuseră și de acolo în Zgorneștii Mari, în fața a cinci, zece, o sută de oameni care așteptau ceva de la el și el știa ce așteptau ei, știa, că de-aia fugise în amintiri, de-aia, să le poată spune, să se poată mărturisi, să alunge gîlma de pe gîtul lui.
Dar mai știa și că, dacă le povestește ce a făcut Magdalena Ghica la han, nu va fi de-ajuns, că poate gîlma o să-i dispară, dar a doua zi o să fie alta la loc. Pentru că acolo, la han, se mai întîmpalse ceva. Și nu ceva ce a aflat, nu ceva ce a văzut, nu ceva ce a făcut el.
Și ce e mai rău decît ce faci? Ce e mai rău? Ce nu faci, asta e mai rău. Că asta se va ține scai de tine toată viața și nu-ți va da pace și nu te va lăsa să dormi, nu te va lăsa să mănînci, nu te va lăsa nici măcar să iubești, pentru că vei ține secret ce n-ai făcut cînd orice om bun ar fi făcut ceva și ce iubire poate fi aia pitită pe după secrete, ce iubire mai e aia?
Și, în fața ochilor lui, flăcările se strecoară pe sub ușa hanului și printre obloane, iar dinăuntru se aud tot mai tare, tot mai sfîșietoare țipetele fetelor și ale nevestei hangiului, iar din el nici răcnete, nici urlete, nici tînguieli nu ies, nimic n-a mai rămas, ci doar un horcăit, un murmur, un sughiț, o părere de rău și niște lacrimi prea firave, prea mult plăpînde ca să poată stinge toată vîlvătaia ce a cuprins hanul și a ieșit în stradă ca o pedeapsă pentru Anișor Pometcu, pedeapsa pe care o va purta cu el toată viața pentru că a stat și s-a uitat, pentru că s-a lăsat cuprins de jalea lui privind în urma Magdei, lăsînd-o pe aceea să fie jalea lui cea mare, pe-aceea a iubirii lui pierdute, irosite, negăsite și uitate…
– Mai vii tu, Magda, mă mai vii? Mai vrei să fii tu roxa mea? Mai vrei să fiu eu roxul tău?
Bărbat plîngînd și han arzînd, o zi și-o noapte și-apoi iar, pe rînd, pe rînd, pe rînd. Doar jar. Și-apoi pămînt.
