Pornind de la o civilizație extraterestră aproape atotputernică, povestirea propune o reinterpretare radicală a miturilor creației, în care apariția omului, paradisul, exilul și apocalipsa devin episoade dintr-un vast ciclu cosmic al colonizării și supraviețuirii. De la zei deveniți ingineri genetici până la umanitatea condamnată să repete greșelile creatorilor săi, textul construiește o istorie alternativă lucidă și neliniștitoare, în care progresul, lăcomia și adaptarea biologică se întrepătrund într-o buclă fără ieșire.
1
Era un nou ciclu stelar mic pe Nibhere. Cele trei stele surori, Ahn, Nuu și Neki se iveau la orizontul planetei, luminând superbul cer verde deschis de deasupra orașelor inimaginabil de complexe și de avansate ale celor cărora li se spunea Anunekhi. Numele lipsit de imaginație le fusese conferit de vecinii mai mult sau mai puțin apropiați pe care îi invadaseră și, s–o spunem blând, asupriseră și ușuraseră de cele trebuincioase pe Nibhere. Adevărul e că nimeni nu le știa numele adevărat și nici măcar dacă avuseseră vreunul înainte ca cineva să combine într–un mod semistâlcit numele tripletelor în jurul cărora le orbita planeta metropolă pentru a se ști despre cine e vorba și de unde vin.
Aaaa, ce e ciclul stelar mic? Păi intervalul de timp necesar mărețului Nibhere să se rotească o singură dată în jurul axei proprii, spre deosebire de ciclul mare care desemna necesarul rotirii complete în jurul tripletelor care îi luminau, încălzeau și mai ales țineau pe orbită. O rotație mare sau anul nibherian era cât 47,2 rotiri mici sau zile nibheriene. Mă întrebați cât dura ziua în orele noastre? Aș vrea să vă răspund, însă nu știe nimeni, evenimentele relatate fiind cu sute și sute de milioane de ani tereștri în viitor. Temperaturile din cursul zilei și al nopții erau întru tocmai potrivită pentru Anunekhi, însă din nou fără cel mai mic reper în scalele noastre de acum și de aici.
Axa planetei nu era deloc înclinată; astfel, lumina și întunericul erau egale oriunde te găseai și în orice parte a anului te–ai fi trezit dimineața. Din aceeași pricină nu existau nici anotimpurile din accepțiunea noastră terestră. Doar temperatura scădea cum urcai spre „nord” sau coborai spre „sud”. Nibhere era cam o treime uscat și restul apă azurie și curată ca lacrima (pentru că poluarea sau murdărirea ei erau pedepsite crunt, nu pentru că nibherenii știau să aprecieze ce aveau). Formele de relief ale continentului unic și toate cele geografice erau cam ca ale noastre și nu prea, dar, în mare, putem spune că semănau suficient. Compoziția chimică în litere ale naturii (noi le–am zice elemente chimice) era, pe de altă parte, destul de diferită de a noastră, ceea ce explică și cerul verde. Diametrul planetei, din păcate, nu îl știm.
2
Înfățișarea lor ne–ar părea hidoasă și chiar, ce să ne ascundem după deget, monstruoasă și înfricoșătoare: trup zvelt, subțire, albastru–cenușiu, cu mici solzi (apăruseră ca adaptare la planetă? fuseseră așa dintotdeauna? nimeni nu prea știa), o coadă scurtă și groasă, gheare la picioarele cu trei degete, mâini cu câte patru degete subțiri și cu o dexteriate de neimaginat, un cap disproporționat de mare și cu creier așișderea pe un gât subțire (coloana era cu totul altfel decât a noastră pentru a–l putea susține), fără urechi și cu două nări subțiri, o gură cu buze lungi și aproape de nedeslușit, cu ochi lungi, care păreau mereu aproape închiși, și cu pupile ca o semilună verticală. De asemenea, erau întru totul spâni și cu mușchi impresionanți ca forță, având în vedere cât păreau de slabi. Trăiau undeva între 110 și 140 de cicluri mari. Trebuie să recunoaștem că toți de aici i–am numi reptile inteligente.
Asupra celorlalte viețuitoare de toate felurile din apă, aer și de pe uscat nu vom zăbovi, fiindcă așa nu vom termina vreodată relatarea noastră. Vă voi spune doar că erau cam aceleași feluri principale ca pe–aici, dar majoritatea mult diferite ca înfățișare, structură, roluri și funcții față de „colegii noștri de apartament”. Ce este însă deosebit de important este că Anunekhi reușeau să trăiască în relativ echilibru și în armonie între ei și cu viețuitoarele, depășind de mult nivelul, inerent speciilor cu creier ca al nostru, în care emoțiile să o ia înaintea rațiunii și logicii. Asta nu înseamnă că nu aveau simțăminte, inclusiv rele și dăunătoare, dar nici pe departe la nivelul speciei umane. Una peste alta, planeta era, în accepțiunea noastră, ca o insulă exotică pentru vacanțe și concedii, deși ei nici pe departe nu o percepeau așa. Cele trei stele erau ca un tot și îi scăldau în lumină și căldură binefăcătoare, întru totul potrivite nevoilor lor.
Tehnologia și știința? Atinseseră un nivel și o dezvoltare care pentru noi nu ar fi nici măcar magie, ci dincolo de ea. Trebuie să știți că nici nu putem visa ceea ce pentru ei era aievea: fizica și chimia nu aveau nici un secret, genetica era la degetul lor mic, biologia era mic copil, matematica noastră de doctorat era activitate de „grădiniță” pentru copiii lor. Puteau face cam orice cu codul genetic, fapt de importanță capitală pentru cele ce urmează.
Puteau călători practic oriunde în galaxie, iar celelalte trei planete din sistem erau nelocuibile și transformate în coloniile lor miniere. Că tot am pomenit de vecini: Anunekhi alegeau planeta, subjugau băștinașii (și e un cuvânt blând), luau ce le trebuia, nu puneau întrebări și răspundeau cu arme dacă cineva le punea sau făcea probleme din cealaltă parte. Ce să mai încoace și încolo: mulgeau planetele acelea cu mână de fier și plecau de unde veniseră.
Graiul și scrisul lor erau știute doar de ei și nu putuseră fi descifrate de nimeni, indiferent de strădanii. În schimb, orice limbă încă neîntâlnită era decodificată de inteligența lor artificială în minute pământene, orice comunicare cu alții nemaifiind o problemă pentru ei deja din timpuri imemoriale.
3
–Tată, tată (le vom spune în continuare mamă și tată celor doi părinți, deși perpetuarea speciei se făcea oarecum diferit de a noastră), de unde venim noi? întrebau micuții repede după naștere. Întrebarea era fundamentală și prin faptul că le semnala părinților că urmașul se dezvolta normal din punct de vedere intelectual.
–Ehei, bună întrebare. Așezați–vă comod și vă voi povesti ce știm.
Fața tatălui se umplu de nostalgie, regret și încă ceva, așa… care nu putea fi definit. Ochii fixau un punct undeva departe, cu capul rotit și aplecat într–o parte.
–Odată, demult, atât de demult încât nimeni nu știe când a fost de fapt, nici măcar pe-aproape, am fost goniți din casa noastră de cineva sau ceva rău tare. Da, le zise micuților care se holbau cât le permiteau cele două pleoape groase, nu aici a fost începutul nostru și pe atunci nu ne puteam apăra de asemenea forțe (tresărirea mușchilor feței lăsă să se înțeleagă că știe că acum atotputernicia lor e folosită să cucerească și să atace, dar își ascunse rușinea, vina și jena numaidecât). Cu ultimele noastre puteri și cu mijloacele de atunci, o mică parte dintre strămoși a reușit să părăseasca sfera (planeta, cum ar veni pentru noi) și să ajungă de-abia, de-abia pe cea mai apropiată care le-ar fi permis să supraviețuiască cu mici adaptări.
–Cum se numea sfera de pe care am fugit, tată?
–Scriptele ancestrale, transmise prin grai, scrisul fiind pulbere de un număr de cicluri mari care întrece orice imaginație, îi spuneau Otaris B. Nimeni nu are nici cea mai mică idee dacă acolo a fost începutul sau veniserăm și acolo de altundeva.
–Şi totuși, ce ne–a putut face să ne părăsim casa?
–Nu știu, micuților. Nimeni nu știe. Ce știm, sau cel puțin credem că știm, este că acel cineva sau ceva ne–ar fi omorât pe toți. Şi, nu vă va veni să credeți, dar nu am arătat așa dintotdeauna.
După ce lăsă să treacă strigătul de uimire și forfota copiilor, continuă:
–Trupul ne–a fost schimbat de fiecare dată când ne–am schimbat casa…
Alt țipăt de uimire. Micuții nu mai puteau sta locului.
–Da, nu aici am venit de pe Otaris B. Prima dată am ajuns pe Yrrus, sfera despre care vă povesteam alte dăți, la lecția de istorie. Unii dintre semenii noștri nu s–au putut adapta și au murit repede, ceilalți preschimbându-se conform cerințelor noului cămin. Şi tot așa de fiecare dată, sfera fiind schimbată de fiecare dată când un dușman peste puterile noastre ne găsea, având marele noroc că un cămin cât de cât potrivit era destul de apropiat în toate cele patru dimensiuni. Baiul e că nimeni nu mai știe cum arătam la început, înainte de izgonire, dar se pare că totuși am schimbat doar pielea și ne–a crescut creierul, fapt fără care nu am fi fost acum și aici la asemenea dezvolare și inteligență. Pe scurt, făra evoluție am fi dispărut deja pe Yrrus.
Scena de familie fu întreruptă de zgomotul aproape de nesuportat al știrilor oficiale:
–A REUŞIT! KINDU A REUŞIT!!
–Ce a reușit, tată? întrebară micuții cu uimire și nedumerire.
–Nu e cu putință, mormăi acesta mai mult pentru sine.
Deschise cu puterea gândului ecranul pentru știri (urmașul televizorului nostru).
–Astăzi, la trecerea tripletelor peste limita privire (răsărit, adică), Kindu, cercetătorul șef, a reușit să facă pasul final: a călătorit în a patra dimensiune (timpul pentru tereștri) înspre ambele capete (trecut și viitor, cum ar veni) și s-a întors teafăr și nevătămat. Este cea mai mare descoperire și realizare din istoria stirpei noastre. Urmează, în curând, alte detalii.
Tatăl simțea cum i se învârte capul. Fu nevoit să se așeze. Copiii, neliniștiți de tăcerea bruscă și căderea lui pe gânduri, îl înconjurară și îl strânseră în brațe.
–Suntem salvați, zise el printre lacrimi.
Micuții nu înțelegeau.
–Fără Kindu am fi fost nevoiți să ne mutăm din nou.
Copiii nici nu mai respirau la auzul unei asemenea vești.
–Acum totul va fi bine, îi liniști el.
Care era însemnătatea tuturor acestora? Vă spunem chiar acum: de fapt, Nibhere nu mai avea de unde să extragă cele necesare, atât planeta, cât și coloniile miniere fiind secătuite, iar aducerea din alte locuri fiind ori prea scumpă, ori realmente imposibilă, cu toată tehnologia lor. Acum se vor putea întoarce în timp și vor schimba atât extragerea, cu eliminarea pierderilor, cât mai ales risipa cauzată de traiul prea decadent și îndestulător.
4
Trecuseră câteva cicluri stelare mici. Împăratul Annu urma să conducă expediția spre căpatul din spate al celei de–a patra dimensiuni, însoțit de Enkeyi, Ehnlyl, Ninnhuersaag, plus alți câțiva din soiul de seamă al civilizației (doar nu credeați că ei nu aveau împărțirea noastră socială, chiar dacă violența, lăcomia, ura și altele erau mult reduse?). Tot acest echipaj avea să transmită mesajul cu nenumrăte cicluri mari în urmă (sute de milioane de ani tereștri).
–Azi începe, anunțară oficialitățile. Misiunea urmează să fie însoțita de Anunekhi bine înarmați, cât și de toată tenhologia și știința de care dispunem.
Anunekhi erau strânși pe „străzi” cu mic, cu mare, copiii fiind, în sfârșit, puși în temă cu glonțul sfârșitului care le trecuse pe lângă orificiul cu rol auditiv.
Călătoria istorică începu cum fusese prevăzut. Trecutul era parcurs vertiginos.
Când nava se opri, toți înghețară: sistemul lor planetar nu era niciunde.
Annu era peste măsură de mânios. Fiindcă se concentraseră pe întoarcerea în timp și dotările necesare acesteia, fuseseră nevoiți să dea la schimb viteză și combustibil, întoarcea acasă în trei dimensiuni fiind ca și imposibilă (în cel mai bun caz ar fi durat mult mai mult decât durata lor de viață).
Cercetătorii făcuseră o greșeala capitală: se întorseseră în timp, dar nu făcuseră corecturile necesare pentru spațiu, neluând astfel în considerare mișcarea cerească și îndepartându-se cu zeci de mii de ani lumină tereștri de casa lor. Se aflau când trebuia, dar nu și unde trebuia.
Chiar pe când Annu se pregătea să ordone executarea lor sumară, furia făcându-l să uite că avea nevoie de ei pentru călătoria de întoarcere, cineva strigă că se vede ceva.
5
Acel ceva era un sistem de nouă sfere în jurul unei stele solitare, sferele având și alte sfere mai mici care se roteau în jurul lor, iar a șasea dinspre stea și oareșce inele (fapte doar prezise de ei, însă nevăzute practic până în acel moment, uluirea fiind completă). Hotărâră pe loc să vadă despre ce e vorba. Trecură și pe lângă gigantul de pe poziția din mijloc, apoi de cea roșiatică, ajungând în sfârșit în preajma celei albastre și singura cu viață evoluată. Indicatoarele de bord începură să tremure ca nebunele, urmate de inimile echipajului: planeta cu viață avea minerale și de altele pe care le căutaseră dintotdeauna, greșeala cercetătorilor aducându–i lângă aceasta și la propriu, și la figurat, mină de aur. Convins că era destinul, Annu se îmbună imediat și ordonă aterizarea, după adaptările necesare ale echipajului și costumelor, pe planeta vie și cu un satelit.
Frumusețea planetei cu cer albastru, apă cât vedeai cu ochii, nisip fin, vegetație luxuriantă și superbă și viețuitoare care mai de care mai frumoase, mai blânde sau mai periculoase, munții cu piscuri albe, ciclurile mici cu durată diferită a luminii și întunericului, anotimpurile și toate alea îi lăsară fără cuvinte. Le luă multe zile să își revină în simțiri (și asta și din cauza șocului constatării că puteau respira aproapre în voie cu mici modificări la măști, acestea fiind mai mult pentru a opri vietățile alea mici, nevăzute cu ochiul liber, și care îi puteau omorî din cauză că încă nu se întâlniseră cu ele. Ce mai încoace și încolo: planeta asta era un paradis pentru ei (oare așa arătase odinioară și Nibhere? era întrebarea care îi chinuia). Aflară chiar că putea respira aproape fără opreliști aerul pur al planetei.
Le fu greu să se urnească și să își amintească de ce opriseră aici. Problema era cine va extrage ce le trebuia lor.
Şi atunci le văzură: maimuțele antropoide se apropiasară de ei, unele curioase, altele scoțând sunete terifiante și bătându-se cu pumnii în piept, conduse de una enormă cu păr negru.
–Hmmm, zise Annu, păroșii ăștia urlători și care țin diverese obiecte în membrele de lucru, atât de asemănătoare cu ale noastre, ne–ar putea fi de mare folos…
Convocă imediat consiliul. Hotărâră în unanimitate să dea o șansă antropoidelor. Dar acestea nu puteau face nimic din ce doreau ei. În primul rând, nu înțelegeau nimic, țopăind ca apucatele de colo-colo, urlând și scoțând ceva sunete care păreau a fi râsete, iar în a doilea rând, și asta era și mai grav, ajunseseră să îi atace, multe fiind „liniștite” apoi, într–un fel sau altul.
Așa nu se mai putea. Păroșii erau în mod evident inferiori, însă cu mult mai jos în privința capacităților decât își închipuiseră Anunekhi.
–Ce-i de făcut? întrebă un Annu trist, gânditor și descumpănit.
–Dacă i-am îmbunătăți puțin? își încercă norocul, cu vocea gâtuită de frică și emoție, unul dintre cercetători.
–Continuă, răspunse Annu.
–Le dăm puțin din ce avem noi. Destul cât să lucreze pentru noi și insuficient pentru a fi la nivelul nostru.
–Și cum anume te–ai gândit?
–Păi luăm din codul nostru cu patru semne, esența tuturor celor care viețuiesc, doar ceea ce le este necesar păroșilor pentru a ne fi utili și supuși.
–Așa să fie! Purcedeți numaidecât!
Zis și făcut. După ce luară puțin din sângele lor vișiniu, cercetătorii eliminară ceea ce considerau a fi în plus din codul genetic și apoi injectară rezultatul unor cimpanzei, gorile și urangutani. După multe nereușite, cu decese sau crize groaznice ale păroșilor, în sfârșit obținură rezultatul dorit: lucrătorul perfect, docil și fără capacitatea de a se reproduce, fiind astfel complet controlabil.
Masculul fu numit Adhammu, iar femela Evea (avea diferit doar o parte din 46 față de Adhammu, dar acea diferență era de o însemnătate covârșitoare). Aceștia aveau să fie creați ca pe o linie de asamblare în funcție de numărul necesar. Enhlyl, primul născut al lui Annu, fugi imediat la acesta pentru a-i da vestea reușitei echipei de sub conducerea sa și a surorii sale Ninnhuersaag, ambii nemaîncăpându–și în solzi de bucurie și mândrie.
Lucrul fu început imediat și totul mergea șnur. Extragerile depășeau așteptările. Dar am menționat deja că Anunekhi aveau și simțăminte ca ale noastre, chiar dacă mult mai puțin evidente și intense sau înăbușite. Într–o dimineață oarecare, Ehnlyl își căuta muncitorii. Într–un târziu îi găsi ascunși printre copaci.
–Ce faceți aici?! se auzi vocea ca un tunet a „zeului” secund.
–Păi ne-am ascuns că suntem goi și ne este rușine…
Îi luă ceva timp lui Enhlyl să își revină din șoc, uluire și groază.
–De unde știți…?, bâigui acesta slab într-un final.
Și atunci realiză brusc ce se întâmplase.
6
Enkeyi îi jucase mama tuturor renghiurilor fratelui său din ură și invidie: mai adăugase ceva cod, le îmbunătățise mult creierul și, mai ales, le dăduse capacitatea de a se reproduce. Vânăt de furie, Ehnlyl realiză că era prea târziu. Putea evita doar o viață extrem de lungă a acestor noi creaturi și distruse laboratorul imediat.
Annu hotărî că extrăseseră suficient și era timpul să părăsească planeta, dar nu înainte de a ajuta noua specie cu cunoștințe extrem de utile. Ce s-a întâmplat apoi știm cu toții, oamenii așteptându-i de atunci să se întoarcă așa cum îi primiseră înainte de saltul lor înainte în timp.
Înainte de plecările temporare și de reveniri, Annu porunci să se noteze cu maximă precizie poziția planetei și îi dădu numele Terra în memoria bunicii sale materne, pe care o iubise și o stimase nespus.
7
Odată cu trecerea multor milenii, Nibhere a devenit Nibiru, colonizatorii au fost memorați ca Anu, Enlil, Enki, Ninhursag și alți Anunnaki, primele lor creații cu cod genetic combinat au devenit Adam și Eva, iar paradisul din jurnalul lor de bord a devenit paradisul din mitologia noastră. Măcar am reușit să nu pocim și numele Terrei.
Fiind jumate Anunnaki și jumate maimuțe, cred că se explică felul nostru de a fi: animale cu capacități intelectuale superioare, dar tot animale la bază.
Apropo, nu vor reveni. Și–au luat cele necesare, s–au întors în viitorul lor (oare au nimerit zona din spațiu, sau Nibhere și–a găsit altă familie imperială? sau poate au profitat de dispariția ălora și au devenit republică? în fine…).
Revenind la ale noastre, armele și mijloacele de distrugere au evoluat în paralel cu explozia științei și tehnologiei de după 2042. După secătuirea, mulgerea și stoarcerea planetei, am trecut la restul sistemului solar (parcă sună cunoscut). Când s–au terminat și resursele de acolo, mult mai reduse și/sau mai lipsite de utilitate pentru noi decât credeam, am realizat că Soarele nu poate oferi energia necesară pentru o specie tot mai lacomă, iar construirea unei sfere Dyson era la cel puțin câteva secole distanță ca teorie și practică. Populația generală simțea și intuia ceva, dar nici pe departe toată amploarea catastrofei. Indiferent de asta, a început lupta pe resurse, întâi ca incidente izolate, apoi ca al patrulea război mondial (da, știu: incredibil că al treilea, din 2045, nu ne–a dus în epoca de piatră neșlefuită, fiind preponderent cibernetic).
În 2064 a explodat tot ce era latent și s–a folosit tot: arme bacteriologice, chimice și, relativ limitat, cele nucleare. Populația s–a redus de la 12 miliarde la 2, iar nou–născuții care reușeau să supraviețuiască aveau ochi în minus și degete în plus, iar IQ–ul… mai bine ne oprim aici. Diferența de vârstă între generații crescuse considerabil oamenii devenind părinți, dintr–un cumul de factori și cauze, după 50 de ani. În timp ce cei care încă arătau a homo sapiens îmbătrâneau și deveneau epave, un grup select a început să caute o nouă planetă, deplasarea fiind asigurată de mijlocul de propulsie „alimentat” de gravitație, creat de mama tuturor geniilor în mai 2078.
Sărim puțin peste istoria noastră și ajungem în 2088, așa, prin iulie.
Războiul chimic, bacteriologic și cvasinuclear, poluarea, molimile cu microorganisme noi și rezistente, foametea și alte asemenea au făcut planeta cam de nelocuit. Pe ascuns și știuți doar de cine trebuie, oamenii de știință creaseră mijloacele necesare pentru a ajunge pe alte planete și căutau febril una potrovită. Până într–o dimineață, când academia de științe era plină de chiote de bucurie și de lacrimi în ochi.
Au fost pregătite celule primordiale pentru toate speciile cunoscute pentru a fi luate la bord, cât și toată tehnologia existentă, alături de toate cunoștințele acumulate de când gorila aia a făcut pe dura în fața lui Annu (să îi zicem arca lui neo Noe?).
8
–Am găsit ce căutam de atâta vreme, îi spuse prin canalul de comunicare conducătorul cercetătorilor șefului consiliului planetei.
–Ufff…, reuși acesta din urmă să spună cu răsuflarea tăiată și inima în gât.
–Dar să fie extrem de clar: mulți vor muri acolo, iar ceilalți vor evolua pentru a se adapta. Habar nu avem cum și cât, dar condițiile sunt puțin diferite de cele de pe Pământ și altă soluție nu este.
–Înțeles.
Membrii expediției fuseseră deja aleși în funcție de statut, poziția în ierarhie și de importanța lor pentru continuarea civilizației și speciei umane, restul fiind lăsați aici, de izbeliște.
Nava decolă în timp ce ochiul din frunte al noii generații o urmărea cum urmăriseră dinozaurii asteroidul, doar că în sens invers, făcând unii către alții semne ciudate cu cele 7 degete de la o mână unite cu membrane și grohăind ceva doar de ei știut.
Bătrânii scheletici, în schimb, înțelegeau perfect despre ce era vorba, dar de–abia mai aveau puterea să geamă și să suspine, cu lacrimile scurgându–se din colțurile ochilor lor stinși pe obrajii ca un pergament ținut prea mult la soare. Odată cu ochii lor se închidea și istoria speciei noastre pe această planetă.
9
În timp ce urcau la bordul navei, șeful consiliului întrebă un cercetător:
–Auzi, cum se numește planeta spre care ne îndreptăm?
–Otaris B, domnia voastră.
