Un bătrân primește un dar neașteptat de la o fetiță misterioasă: încă o zi de viață. Însoțit de câinele său credincios, pornește într-o ultimă călătorie prin locurile care i-au marcat existența, printre amintiri, regrete și oameni dragi. O povestire fantastică, melancolică și emoționantă despre trecerea timpului, iubire și importanța lucrurilor aparent mărunte.
„Iată un mic adevăr: ai să mori.”
Markus Zusak, The Book Thief
— Mergem? întrebă fetița, întinzând mâna.
— Așa devreme?
Nu era surpriză în vocea bătrânului, doar tristețe.
— Ești unul dintre norocoși, spuse ea zâmbind.
Părul ei avea culoarea frunzelor de arțar, toamna.
— Unii primesc mult mai puțin.
— Știu.
Nu-și putea desprinde privirea din ochii ei întunecați.
— Vreau să cer doar o ultimă favoare.
— În regulă.
Bătrânul ridică sprâncenele.
— Nici măcar n-ai întrebat despre ce era vorba.
Ea continuă să zâmbească.
— Pentru că aproape toți cer același lucru.
El tăcu o clipă.
— Și e posibil?
— Câteodată.
Ea nu mai zise nimic.
Seara se lăsa peste oraș. Soarele alunea încet spre linia orizontului. Ultimele mașini se grăbeau spre case, sub luminile stradale ce pâlpâiau pe rând. În parc, cuplurile tinere își adjudecaseră băncile.
Curând, ghiozdanele aveau să zacă uitate pe sub bănci, în timp ce primele declarații urmau să fie șoptite sub felinare. Degetele s-ar fi găsit, ezitante la început, împletindu-se mai apoi. Buchetele proaspete aveau să fie pătate de primele lacrimi. Chiar și lacrimile de bucurie sunt sărate. Poate nimeni n-ar fi dat atenție perechii neobișnuite ce înainta agale spre lac.
Un bărbat slab, cărunt, într-un costum gri, cu aspectul unui profesor, mergea braț la braț cu o fetiță purtând o rochie colorată. O fundă roșie îi lega părul împletit, iar pantofii ei maro abia atingeau pământul, ca și cum ar fi sărit în loc să pășească.
Câteva minute mai târziu se opriră în fața apei.
Lacul tremura ușor sub reflexiile becurilor, în timp ce siluetele întunecate ale copacilor se întindeau deasupra.
— Mâine la aceeași oră? întrebă încet bătrânul.
— Fix la aceeași oră, răspunse fata dând din cap. Ca să fiu sinceră, mâine voi avea o zi foarte aglomerată.
— Îmi imaginez.
Un zâmbet timid îi apăru în colțul gurii.
— Întotdeauna e așa?
— Întotdeauna. Fără zile libere.
El rămase tăcut, căutându-și cuvintele.
— Mulțumesc… și la revedere.
— Până mâine, prietene, spuse ea întorcându-se pe potecă.
După câțiva pași se uită peste umăr.
— Până mâine.
Nu-mi doresc decât ca mâine să fie o zi mai lungă.
Bătrânul oftă încet, ca și cum ar fi scăpat de o povară invizibilă, apoi se întoarse și se îndreptă încet spre casă.
***
Alarma ceasului lui fusese dezactivată de ani.
Primele raze de lumină ale dimineții erau tot ce-i trebuia ca să știe că începea o nouă zi. Pe când păsările abia își ridicau capetele dintre aripi, patul lui, aranjat cu o precizie militărească, era deja gol.
Atent să nu-și trezească familia, deschise încet ușa și ieși în aerul rece al dimineții.
Prefera o gură de aer proaspăt, dimineața, în loc de cafea sau ceai.
În curte aștepta, dând din coadă, un vechi prieten cu o ureche zdrențuită. Câinele își târa puțin piciorul din spate.
— Vino, Sac-de-purici!
Câinele își săltă capul, scoase un scheunat și se apropie de el.
Cu doi sau trei ani în urmă, bătrânul se chinuia să țină pasul cu el. Câinele o zbughise înainte, adulmecând copaci, coșuri de gunoi și picioarele străinilor, prefăcându-se că nu aude vocea stăpânului. De multe ori alerga direct în stradă.
Seară.
Scrâșnet de frâne. Lovitură. Un ghem de blană rostogolindu-se pe asfalt. Inima încă-i bătea. Încet. Respira. Numai piciorul din spate era sucit într-un unghi nefiresc.
Două săptămâni mai târziu, șchiopăta pe lângă stăpânul său. N-a mai fugit în stradă de-atunci. Unele lecții se învață într-un mod dureros. Dar odată învățate, nu sunt niciodată uitate.
Abia după accident, bătrânul a reușit să țină pasul cu câinele său. Șchiopătau împreună, fiecare târând câte un picior. Pas după pas. Încet.
Câinele își legăna limba și se uita dintr-o parte în alta, în timp ce bătrânul, respirând greu, își ținea ochii ațintiți asupra drumului.
Strada cotea încet, apoi se termina într-o veche curte interioară. Câteva case. Un pâlc rar de cireși. Un gard vechi. Vântul împingea alene două leagăne goale. În apropiere, o bancă pustie.
Bătrânul se așeză și închise ochii. Câinele se întinse la picioarele lui, oftând obosit. Amândoi respirau puțin mai greu decât înainte. Dar nu de-asta se opriseră. Trecură câteva minute până când bătrânul vorbi.
— Știi, Sac-de-purici…
Arătă, din cap, o casă nou construită.
— Acolo era o grămadă mare de nisip. Peter și cu mine construiam castele din el.
Câinele se uita.
— Era un singur leagăn pe-atunci, așa că ne băteam pe el în fiecare zi. O prostie, nu-i așa? zâmbi. De fapt… fiecare copil crede că cele mai mici lucruri sunt cele mai importante din lume.
Zâmbetul îi păli.
— Și cireșii ăia…
Se uită spre ei.
— Pe atunci păreau enormi. Urcatul până în vârf fără să cădem echivala cu escaladarea unui munte. Mătușa Dusya ne alunga. În definitiv, erau pomii ei.
Chicoti.
— Însă gemul ei de cireșe…
Dădu din cap.
— N-am mai gustat ceva la fel, de-atunci. Ne umflam de cireșe necoapte până când stomacul ne durea cu zilele. Apoi acuzam ciorile că le mâncaseră pe toate. Evident, mătușa Dusya nu credea una ca asta.
Zâmbi.
— Dar tot ne dădea plăcintă cu cireșe și ne ruga să-i păzim pomii. Ciopleam puști din lemn și patrulam pe sub crengi precum santinelele adevărate.
Zâmbetul i se șterse încet.
— Într-o zi, i-au dat lui Peter o pușcă adevărată.
Tăcu.
— Într-o dimineață, ca asta de-acum… nu s-a mai întors acasă.
Bătrânul inspiră încet.
— Două gloanțe.
— Chiar sub inimă.
O lacrimă i se rostogoli pe obraz.
Se aplecă și mângâie capul câinelui.
— Vino, Sac-de-purici.
Câinele se ridică alene.
***
Stiloul tremura în timp ce se mișca pe deasupra plicului alb, lăsând în urmă litere inegale. Câteva minute mai târziu, adresa era completă. Mai trebuia un timbru și cutia poștală. În trei sau patru zile, scrisoarea urma să ajungă la persoana căreia îi era destinată.
— Nici să nu te gândești, Sac-de-purici, spuse bătrânul privind spre câine. Pe asta n-o lingi.
Bătrânul tovarăș se așeză tăcut în colțul oficiului poștal, așteptând răbdător ca stăpânul lui să aștearnă ultimele litere cu scrisul acela ca de doctor.
— Să zici mersi că te-au lăsat să intri, spuse, lipind plicul. S-a întețit vântul. Se pare că va ploua.
Păși spre ghișeu.
— Cum merge treaba azi, Halya? Mulți bătrâni demodați ca mine care încă trimit scrisori?
— Nu mulți, Mihailovici, replică tânăra funcționară în timp ce lua plicul.
Nu putea avea mai mult de douăzeci și cinci de ani,
— Mulți folosesc internetul acum.
— Salvează hârtia? Protejează pădurile?
— Nu. E doar mai rapid. Un clic și mesajul ajunge în celălalt capăt de lume.
— Când eram ca tine, spuse el ridicând ambele mâini, asta era singura tehnologie de care aveam nevoie.
— Și capul.
El încuviință.
— Exact.
Ea surâse.
— Cred că ți-a rămas capul prins de umeri.
— Vezi? zâmbi el. Femeile mereu găsesc ceva de corectat.
— Și tocmai de-aia ne iubiți.
Râseră amândoi.
Câinele săltă capul, ca și cum ar fi vrut să participe la conversație.
— Trădătorule, zise bătrânul, amenințându-l cu degetul. Mereu îi ții partea? Unde e solidaritatea masculină?
Câinele scutură din cap.
— Halya, pot să te deranjez pentru încă un plic?
Ea ridică o sprânceană.
— Încă unul? Pot să-ntreb cui scrie, de data aceasta, eternul Romeo?
— Aceleiași persoane.
— Dar vii aici în fiecare zi…
— Devin o pacoste?
— Din contră, zâmbi ea. Sunt doar curioasă ce poate scrie cineva în fiecare zi.
— Oh, nu prea multe, ridică el din umeri. Povești despre aventurile mele. Lupte cu bandiți. Curse după reni. Uciderea dragonilor…
Ea zâmbi și-i înmână un plic nou.
De data aceasta, el scrise stând în picioare. Repede. Într-un minut, i-l înapoie.
Halya îl răsuci în mâini.
— Aceeași adresă?
— Aceeași.
Ea surâse.
— Aproape nimeni nu mai scrie scrisori.
Bătrânul dădu din cap.
— E păcat.
— De ce?
— Pentru că scrisorile ne învață să așteptăm.
Hayla păstră tăcerea.
— Despre ce ai scris de data asta?
Un zâmbet timid i se întinse pe față.
— Adevărul.
— Ce adevăr?
El tăcu un moment.
— Doar câteva cuvinte.
— Care?
El privi plicul.
— Mulțumesc… pentru tot.
Ea îngheță.
— Și?
Ochii li se întâlniră.
— … la revedere!
***
Lăsând în urmă oficiul poștal, bătrânul rătăci mult timp prin oraș. Câinele mergea încet pe lângă el, oprindu-se din când în când să adulmece un copac sau un stâlp de iluminat, dar fără să se îndepărteze prea mult. Era ca și cum și el ar fi simțit că plimbarea aceea era diferită de oricare alta.
După o vreme se treziră stând în fața vechii școli.
Omul se opri.
Un timp, doar se uită la clădire, ca și cum ar fi încercat s-o recunoască, după niște ani. Aproape nimic nu mai rămăsese din școala unde, odată, stătuse într-o bancă. O fațadă nouă. Geamuri de PVC. O curte modernă. Numai castanii bătrâni rămăseseră la locurile lor.
— Aici am primit prima mea notă proastă, spuse el zâmbind. Și tot aici m-am îndrăgostit prima oară. Nu știu ce a durut mai mult.
Câinele dădu leneș din coadă.
Apoi plecară.
Peste oraș se lăsa seara. Lămpile stradale pâlpâiau pe rând. Oamenii se grăbeau spre case în timp ce apusul cotropea străzile.
Bătrânul se opri apoi în fața spitalului.
Camera mirosea a medicamente și a așternuturi curate.
Strânse mâna vechiului prieten.
— Ce faci?
— Tot aici.
— E și asta ceva.
Vorbiră despre muncă, despre vremurile tinereții, despre oameni care nu mai erau. Se distrară pe seama unei istorii amintite doar de ei, apoi se lăsă liniștea.
Înainte de plecare, bătrânul îl îmbrățișă.
— Să te faci bine.
— Mă străduiesc.
Afară, niciunul dintre ei nu vorbi pentru o vreme. Câinele se sprijinea de piciorul lui. Următoarea oprire fu biblioteca. Bibliotecara bătrână îl recunoscu de cum păși înăuntru.
— Citită?
El puse cartea pe tejghea.
— Citită.
— Și?
Își plimbă mâna peste copertă.
— O carte bună.
Se opri.
— E păcat că ei mor.
Ea zâmbi și adăugă:
— Mai vreți una?
Bătrânul ezită.
Ochii i se plimbau peste rafturi, întârziind peste rândurile de cărți cunoscute.
— Nu…
Un zâmbet slab îi apăru pe buze.
— Cred că astea sunt de-ajuns.
Bibliotecara se uită la el surprinsă, dar un spuse nimic. El își luă rămas bun dând din cap și ieși. Seara se instalase peste oraș.
Bătrânul privi în jos, spre margaretele pe care le ținea în mână.
— Vino, Sac-de-purici. A mai rămas un singur loc.
***
Amurgul se lăsase peste oraș.
Două siluete intrau alene pe poarta cimitirului.
Bătrânul abia își ridica picioarele. Nici tovarășul său nu era într-o formă mai bună.
Se lăsă pe banca de lângă mormânt, puse margaretele jos și rămase tăcut. Minutele părau mai lungi decât anii. Părea că trecuse o eternitate de când se văzuseră ultima oară. Amintirile veneau una după alta.
— Îți amintești, Yasya, când ne-am întâlnit prima oară? Primul buchet de margarete pe care ți l-am oferit?
Tăcere.
— Mă gândesc mereu la el. Încercând să păstrez fiecare moment trăit împreună.
Câinele se întinse sub bancă, cu capul pe labe.
— După ore am fugit în parc înaintea ta. Acum au construit acolo o insulă. Sunt lebede pe lac, zâmbi el. Ți-ar plăcea.
Zâmbetul îi dispăru la fel de repede cum apăruse.
— Și îți mai amintești furtuna? Am apărut ud până la piele, cu margaretele abia supraviețuind drumului.
Răsuflă.
— N-ai spus o vorbă. Ai pus ceainicul la fiert, mi-ai adus un prosop… apoi mi-ai luat haina, iar inelul a alunecat din buzunar.
Îl usturau ochii.
— Nu știam ce să zic.
Zâmbi printre lacrimi.
— Dar tu ai înțeles oricum.
Prima lacrimă i se rostogoli încet pe obraz. Tăcu îndelung.
— Yasya…
Amuți.
— Mulțumesc.
O pauză lungă.
— Pentru tot.
Încet, bătrânul se ridică. Își puse mâna peste granitul rece și sărută, delicat, piatra.
Apoi se lăsă în genunchi și își sprijini fruntea de piatra de mormânt.
Lacrimile cădeau pe pământ.
Tăcere. Întuneric.
În noaptea aceea, urletul singuratic al unui câine răsună în cimitir până în zori.
***
Parcul orașului. Luminile serii. Aceeași bancă.
Un bărbat slab, cărunt. O fetiță cu păr roșu, împletit.
— Am făcut-o? întrebă bătrânul.
Zâmbetul înflori pe fața fetiței.
— Tu ce crezi?
El nu răspunse, pe moment.
Ochii i se plimbau peste vârfurile copacilor, peste suprafața liniștită a lacului, peste băncile ocupate de cupluri și, la final, spre luminile ce începuseră să strălucească deasupra orașului.
— Pe mine mă așteaptă?
— Așteaptă de mult, spuse ea. Pentru ei, ultima ta zi a trecut cât ai clipi.
Bătrânul încuviință.
— Toate?
Ea zâmbi.
— Toate.
Ea făcu o pauză.
— Cu excepția lui Sac-de-purici.
Un zâmbet se întinse pe fața obosită a bătrânului.
— M-am gândit că el n-ar sta într-un loc.
Se lăsă tăcerea între ei. Fetița îi luă mâna.
— Mergem?
El dădu să facă un pas, dar ea îl opri.
— Pot să te întreb ceva, mai întâi?
— Desigur.
— De ce ai mai cerut o zi?
Pentru o vreme, el un răspunse. Privi orașul cufundându-se în noapte, oamenii grăbindu-se spre casă. Ferestrele luminându-se.
— N-am vrut să rămână nimeni fără un rămas bun. Sau fără o scuză.
Se opri.
— Știi… toată viața mea am crezut că știu ce înseamnă Carpe diem.
Surâse.
— Abia astăzi am înțeles.
Fetița îi luă mâna.
— Gata?
Bătrânul privi în urmă pentru ultima oară.
Spre lac. Spre parc. Spre luminile serii.
Spre orașul unde-și trăise întreaga viață.
Inspiră adânc. Apoi zâmbi.
— Acum sunt gata.
Plecară împreună pe alee.
De data aceasta…
bătrânul nu mai privi în urmă.
traducere din ucraineană în engleză: Olga Dzyubinska
traducere din engleză în română: Teodora Matei
