Fusese încă o zi lungă, de trudă, sub cerul veșnic ruginiu. Puțul de evacuare avusese ultimele convulsii ale acelei ture, înghițind cea din urmă îmbucătură de eliminați. Țipetele lor agonizante reverberaseră, ca întotdeauna, în carapacea craniului obosit.
Bin își trecu o mână murdară peste față, respirând cu greutate din cauza efortului depus pe platforma stației de depozitare. Aerul pe care-l înghițea era acrișor și plin de funingine; tânjea după casa lui curată, la zece mile sub scoarța pământului. Aura de un albastru-închis din timpul schimbului îi pălise considerabil: era obosit. Simțea durerea în oase. Fusese hrănitor pentru prea mulți ani, nu știa cât mai putea face față efortului. Și asta era doar încărcătura fizică a anilor – pe cea psihică o păstra pentru el și, bineînțeles, pentru Lolisr. Avusese noroc să aibă un partener cu care să împărtășească cele mai intime gânduri.
Își demobiliză echipa și începu să-și adune uneltele. Ceilalți hrănitori se îndepărtau în tăcere, prea obosiți pentru conversație. La fel ca Bin, afișau o aură albăstruie, dată de oboseală. Fusese o zi încărcată. Bin li se alătură pe coridorul subteran, pe lângă următoarea echipă de alimentare care activa acolo dinainte de începerea turei lor, când auzi un zgomot surd în tubulatura care ducea la cutia colectoare. Urmă curba lungă a tubului ce se întindea spre cer și dispărea, departe, în burta imensei nave de colectare andocate la stația de debarcare. Arunca o umbră imensă peste platformă și, deși toată ziua lucrase, ca de obicei, sub acea umbră, vederea navei îl făcea pe Bin să tremure de deznădejde. Era o reacție stranie, se gândi el, puțin uluit. Apoi realiză că era foarte obosit, așa că poate nu era o reacție chiar atât de ciudată.
Zgomotul din tubulatură se încheie cu un clinchet metalic în interiorul cutiei mari și, ca un profesionist adevărat, Bin se opri și lăsă echipamentul jos. Făcu semn următoarei echipe să stea la distanță; mulți dintre membrii ei văzuseră și se îndreptau spre a-i oferi ajutor, cu aure de un albastru glacial al râvnei și al detașării emoționale. Deschise rapid trapa de oțel, întinse mâna și apucă ferm prima dintre cele două creaturi cu o mână, în timp ce îi desprindea apendicele de pe braț cu biciul din stânga. Lovi comutatorul de control al porții de la baza cutiei, ușa din grilaj de oțel alunecă de sus în jos și o prinse pe cea de-a doua în cutie.
Ridică puiul de Trillip, ținându-l nemișcat cu o ușurință exersată, în ciuda membrelor care se zbăteau, și se întoarse rapid să-l arunce peste marginea de oțel a platformei stației de depozitare. Țipătul îi răsună înapoi; secrețiile sale acide împroșcară aerul, pe pielea mănușilor și costumului său de protecție.
Tresări la auzul ciripitului, anemic și îngrozit, și la strigătele frenetice ale tovarășului său încă în viață, închis în cutie, martor, printre gratiile porții, la moartea celuilalt. Poate că pur și simplu venise în cel mai nepotrivit moment posibil, după ce tura lui se încheiase deja după o zi de muncă foarte lungă și grea. A da față cu moartea într-o zi liniștită putea fi dificil oricând, darămite la sfârșitul uneia deosebit de aglomerate. Turele nesfârșite de livrări de specii multiple își puneau amprenta asupra oricărui servitor devotat al Gansharilor.
– Taci! țipă, cu glas răgușit.
Ridică privirea, surprins de propria izbucnire, și văzu siluetele celor din echipa de securitate care stăteau atenți în spatele geamului de deasupra, precum și următoarea echipă de alimentare încă încremenită în pragul coridorului, privindu-l cu expresii stoice; apoi, Bin își dădu seama că auzise doar ecourile strigătelor lui Trillip – doar propriile sale cuvinte, aparent strigate, îi rămăseseră în minte. Uneori, vocea lui interioară îl păcălea să creadă că vorbise cu voce tare, atât de zgomotoasă era. Alteori, acest lucru îl înspăimânta mai mult decât ideea că ar fi avut o izbucnire emoțională.
Repede, deschise poarta cu piciorul și băgă mâna în cutia de depozitare, apucând un braț gros, cilindric, al Trillip-ului rămas. Acesta, terorizat, reușise să se târască în sus, pe tubulatură, sperând zadarnic să evadeze pe drumul pe care venise, dar Bin îl trase în jos prin tubul gresat, pentru a i se zbate și țipa în brațe. Pe aceasta – o femelă adult, credea el, deși era dificil să-i distingă culoarea penajului prin sângele care se scurgea din craniul tăiat – fu forțat să o amețească cu biciul. Altfel, era prea puternică pentru brațele lui obosite. Chiar în timp ce fulgerul străbătea corpul creaturii, îl scoase din cutie și, dintr-o singură mișcare fluidă – hrănitorii veterani ca el erau maeștri în asta – împinse cu putere creatura peste marginea platformei. Strigătele sale erau oarecum înăbușite de încărcarea electrică care o amorțea, cu excepția ultimului țipăt încărcat de teroare, pe măsură ce se apropia de colții gropii de dedesubt – acest țipăt se întoarse la el, înainte de a fi întrerupt brusc, în timp ce puțul de evacuare începea, flămând, să-și facă datoria.
Scrâșnetul oțelului prin carne și oase se auzea puternic, urmat de un sfârâit prelungit – vocea omniprezentă, arzătoare, a puțurilor – adânc în pântecele hăului.
„Era bine”, își aminti el – stăpânindu-și stomacul încordat, manifestarea abia simțită a vinovăției – era încă o doză de energie care alimenta puterea mereu în expansiune a Gansharilor ce răspândeau pacea printre stele.
Înainte! Înainte, pentru binele suprem!
Liniștea profundă a liftului care îl cobora din ce în ce mai jos era copleșitoare, în comparație cu zgomotul neîncetat al puțului de evacuare. Îi răsuna în urechi și în gânduri, avea să continue să-i răsune până noaptea târziu. Era obișnuit cu el de mult timp. Poate că avea să-i apară în vise, așa cum făcea adesea, schimbându-le, dându-le tenta întunecată ce-l bântuise atâția ani.
Într-o zi avea de gând să renunțe, iar ziua aceea se apropia cu repeziciune. În curând avea să fie eligibil pentru pensionare – mai rămăsese doar un ciclu din cele cinci sute ale sale. Urma să se pensioneze de la puțurile de evacuare și să-și folosească venitul pentru a-și cumpăra o călătorie doar dus către o colonie din Vexul Viu al Lumii Vechi, unde să-și trăiască zilele așa cum se făcea pe vremuri. Într-un loc verde și fertil, doar cu facilitățile oferite de acel loc, care erau numeroase, deoarece bogățiile, așa cum îi spusese atât de des tatăl său, veneau sub alte forme decât plata pentru munca grea la puțurile de evacuare, fabricile de mașini de război, și închisorile, și serviciul conștiincios în armată, răspândind numele, onoarea, înțelepciunea și violența Gansharilor pretutindeni. În anii de după moarte, avea să se dedice studiilor științifice sau să lucreze, poate, pentru una dintre companiile horticole sau agricole, precum iubita sa Lolisr.
Da, avea să termine în curând anii de muncă de evacuare. Ziua pensionării sale se profila la orizont: era farul spre care se concentra în timpul fiecărui țipăt final rostit în prezența sa, deși nu încetase niciodată să fie mândru de munca sa.
Liftul gâfâi satisfăcut, iar ușile se deschiseră brusc. Coridorul lung, întunecat, alambicat se întindea în fața lui. Liniștea îl făcea să se simtă ca un înalt și bogat lider Ganshar, în timp ce se îndrepta spre compartimentul său îndepărtat.
*
Se auzi soneria de la intrare. Știa cine era înainte să vadă fața de pe ecran. Se pare că ea venea atunci când el avea mai multă nevoie să se calmeze. Ca și cum știa.
– Lolisr, spuse în microfon, bine-ai venit!
O pofti înăuntru.
Ea păși în holul de la intrare; avea o aură verde-smarald. El își feri privirea. Uneori, chipul ei – atât de blând – dezvăluia prea multă frumusețe pentru ochii lui obosiți. Prea multă inocență, iar inocența după o zi de muncă era, în același timp, uimitoare și greu de savurat.
Venise cu mâncare, așa cum făcea adesea. Era grijulie, și afectuoasă, și o bucătăreasă pricepută. Viața ei se schimbase după ce îl întâlnise pe Bin și luaseră decizia de a deveni un cuplu. Se mutaseră din centrul unui mic oraș din Vexul Viu în regiunea de graniță dintre acesta și Vexul Laburist. Granița nu era un loc prea rău, deși cu siguranță nu era atât de impresionant precum interiorul emisferei estice. Dar nici pe departe nu era la fel de descurajant ca Vexul Laburist propriu-zis. Lolisr a putut să-și continue studiile științifice și filozofice, deși aici avea nevoie de un meditator, ceea ce era la fel de scump pentru familia ei precum un program tradițional, intensiv, de studiu la universitate. Dar era fericită să lase deoparte programa riguroasă a școlii anterioare pentru viitorul ei partener de viață. După cum îi spusese de mai multe ori în ultimul an, credea că erau meniți să rămână împreună, să exploreze și să dezlege marile enigme ca parteneri.
Obosit, Bin se forță să zâmbească mulțumit și aura căpătă o nuanță de verde cald.
– Lolisr-ul meu! Ce delicatesă ai adus azi?
Aura ei vibră la salutul lui și, așezând cutia dură de plastic pe raftul din hol, îi deschise capacul glisant. O mie de arome îl învăluiră în timp ce privea masa dinăuntru. Era un adevărat ospăț: legume cu năut și carne de Lo-loom. Începu să saliveze puternic, iar membrele îl furnicau, excitate.
– Master-master cheful meu! spuse, iar aura îi deveni verde, aproape la fel de radiantă ca a ei.
*
După cină, au făcut dragoste, apoi au moțăit împreună în propriile fluide corporale. Vocea ei era atât de blândă încât părea să vină dintr-un loc foarte îndepărtat. Suna ca dintr-un vis, nu doar prin ton, ci și prin mesaj.
– Bin… Hai să ne hotărâm asupra locului unde ne vom retrage, să mergem acolo cât mai curând și să rămânem până când timpul nostru pe lume se va termina…
S-a făcut că nu vede frumusețea corpului ei strălucitor, pulsând roșu-deschis lângă el și, după un timp, somnul l-a salvat, îndepărtându-i gândurile tulburi.
*
Lotul de deșeuri din ziua respectivă fusese livrat în cutia de depozitare a puțului de evacuare 177, puțul unde activa Bin de zece ani. Oftă în timp ce scana factura, derulând în sus pe tableta trimisă de șofer. Ultimii supraviețuitori ai unei metropole de pe Elam-4, toți adulți.
Elamienii erau, în general, dificil de gestionat doar datorită dimensiunii lor, ceea ce nu spunea nimic despre natura lor volatilă, mai ales pentru militarii experimentați în război, închiși în cutie. Putea auzi țipătul lor colectiv de furie înăbușită, dar clară, în spatele pereților de titan, impenetrabili. Tunetul surd provenea din pumnii lor ca de piatră care loveau pereții.
– Maffar, strigă el spre primul asistent.
– Maestre Hrănitor!
– Tu și Tannish distribuiți bice grele tuturor. Folosiți-le la maxim. E un lot dificil.
Acesta era singurul dezavantaj al muncii efectuate în puțurile de evacuare – doar uneltele și armele cu cea mai mică energie le erau permise să-i ajute în îndeplinirea sarcinilor; orice lucru mai puternic – de exemplu, o simplă armă cu proiectil – risca să declanșeze o explozie în puț și, în consecință, o reacție în lanț între puțurile învecinate. Energiile imense ale acestora erau menținute în stare latentă doar de puterea naturală a învelișului planetei – eliberarea lor ar fi fost apocaliptică.
Bineînțeles, acest lucru făcuse din hrănitori o piesă crucială în regimul militar: era esențial ca energiile necesare mașinilor Gansharilor să fie alimentate, dar volatilitatea acelor energii însemna că fiecare puț trebuia reglat la perfecție, supravegheat de hrănitori experimentați, cu cel mai înalt nivel de experiență tehnologică, precum și un simț inerent al datoriei. La fel ca Bin, care simțea până în măduva oaselor când încă un lot de Mafreeti aruncat în groapa sa se dovedea prea mult, în ciuda a ceea ce indicau contoarele de energie, și provoca o flacără rapidă, capabilă să spargă peretele unui puț. Unii le-au comparat munca cu hrănirea manuală a unei bestii Bokr: extrem de periculoasă, indiferent de experiența cuiva cu creaturi mortale. Dar, uneori, acest lucru era necesar, fie și numai pentru a câștiga încrederea bestiei, astfel încât să poată fi apoi antrenată să-ți ucidă inamicii în lupta corp la corp.
– Da, Maestre Hrănitor!
Bin auzi consternarea abia ascunsă din vocea lui Maffar. Și el o simțise. Dar nu se putea face nimic în privința asta. Sarcina trebuia îndeplinită. Existau multe lumi și multe întunericuri, iar munca împăciuitorilor nu se termina niciodată. Pentru binele comun al Gansharilor. Toate, pentru binele comun.
*
A venit să-l vadă la spital. Bineînțeles că a venit. El i-a simțit vibrația din ușa camerei, înainte de a-și deschide ochii melancolici și a o privi, frumoasă și îngrijorată.
– Lolisr-ul meu…
– Oh, Bin-Bin…
Ea a venit repede la el și l-a îmbrățișat, având grijă să evite să-i atingă brațul bandajat. Aura ei chihlimbarie l-a învăluit ca un medicament suplimentar pentru alinarea durerii.
– Sunt bine. N-ai de ce să-ți faci griji.
Ea l-a privit. I-a atins ușor compresa albă, lipicioasă, de pe tâmplă. În ciuda grosimii acesteia, o mică pată îi întuneca centrul: sângele lui, abia oprit.
– Cine ți-a făcut asta?
– Elamienii. Doi dintre ei s-au desprins înainte ca noi să-i aruncăm.
S-a retras puțin la auzul cuvintelor. Nonșalanța lui, ca și cum ar fi purtat o conversație de lucru cu alți hrănitori. A tresărit. Adesea era șocată de discuțiile directe despre munca lui, deși, bineînțeles, știa ce făcea. Din acest motiv, el evita să vorbească cu ea despre asta sau, cel puțin, o tempera vorbindu-i blând.
– Îmi pare rău că ți-ai făcut griji, Lolisr. Dar sunt bine. O zi în pat aici, încă una de odihnă acasă, și mă pot întoarce la lucru.
Ea a clipit spre el, a dat din cap în semn de înțelegere, deși aura ei chihlimbarie continua să vibreze: culoarea disperării.
*
Reîntors la muncă, șeful său îl atenționase în drum spre peron, în prima zi de la întoarcere.
Într-adevăr, își spuse Bin în timp ce privea de la ecran la cutia de izolare tremurândă. Acel lot era una dintre cele mai rele specii întâlnite în mod regulat de hrănitori. Erau, la acel moment, prinși în al doilea război mondial, iar un flux continuu de războaie mai mici, dar nu mai puțin violente, le parcursese întreaga istorie înregistrată, ghidată greșit de agende politice complicate și fanatism religios: toate acestea în memoria lor genetică. Desigur că erau feroce. Greu de crezut, dar adevărat. Dacă vreodată o specie întruchipase sălbăticia pură, primordială, aceasta era. Era una dintre puținele specii detestate de toți hrănitorii, singurul lucru bun la ea fiind că eliminarea acesteia aducea recompense mari.
– Lot de pe A Treia Planetă, G-52, confirmă Bin când Tannish se apropie de el ca să studieze factura peste umăr. Întotdeauna dificil, una dintre sarcinile pe care nu le prefer deloc. Și înfricoșător, să te gândești că unii dintre ei au găsit mijloacele pentru călătorii interdimensionale la mare distanță.
– Printre cei mai răi și mai cruzi.
Tonul hrănitorului era pragmatic, analitic, iar privirea sa, în timp ce scana factura electronică, era plină de dispreț.
– Nu-mi plac cei de pe A Treia Planetă.
Lângă el, Bin deschise scutul, pentru a putea vedea interacțiunea din spatele geamului, evident o scenă dramatică între creaturile dinăuntru. Bin activă comunicatorul pentru a putea asculta vuietul frenetic și furios al vocilor neinteligibile ale creaturilor răsunând din difuzor.
Priveau creaturile cuprinse de violență. Pumni loveau; picioare loveau; dinți sfâșiau; degete zgâriau pielea; și o voce animalică, sălbatică și tulburătoare, se ridică peste vacarmul general, umplând spațiul de izolare și se auzi în difuzor înfiorând spectatorii, căci aceștia realizară că, prin sticlă, creatura îi privea și li se adresa:
– Salutări! Numele meu este Heinrich Hassel. Am gradul de Căpitan, Divizia a Unsprezecea, Trupele SS. Vă implor, ca de la o ființă inteligentă la alta, opriți asta, haideți să oprim asta și să lucrăm împreună pentru a fi mai puternici, colaborarând. Dacă ați putea vedea puterea pe care o deținem: militară, științifică, magică… V-am găsit, până la urmă, nu-i așa? Aceasta a fost misiunea noastră și am îndeplinit-o. V-am găsit! Viziunea noastră este una de pace și ordine, iar mașina cu care o răspândim este de neînvins. Pot vedea că aveți aceeași viziune. Suntem la fel. Suntem la fel!
Ființa încetă să vorbească, cu o disperare frenetică în ochi, în timp ce aștepta cu nerăbdare.
Bin, desigur, nu putea înțelege nimic, deși vorbea fluent zece limbi străine (precum și o duzină de limbi locale) și era capabil să se descurce cu cel puțin alte câteva specii. Dar universul era vast și acolo, în Vexul Laburist, desigur, erau nenumărate specii. Și, temându-se de ființa cu ochi mari și de ceea ce aflaseră despre instinctele lor primare, vărsătoare de sânge, făcu tot ce trebuia pentru a ajuta la curățarea universului.
Deschise ușa cutiei, ridică biciul și electriză ființa, imobilizând-o. Apoi o târî până la marginea platformei, în timp ce Tannish trântea poarta. Văzând implicația acestui gest, tovarășii aceluia își ridicară vocile în semn de protest, încercând să se lupte cu răpitorii lor. Bin îi ignora, așa cum învățase de mult să facă, izolându-le în camera tăcută din mintea sa, unde toate aceste voci erau (de obicei) înăbușite eficient. Ridică ființa și o aruncă de pe platformă în gura pacificatoare a puțului de evacuare, care se agita departe, jos.
*
Coincidența, norocul sau soarta îl trimise pe Bin înapoi la postul său, ca să ridice biciul pe care îl uitase acolo.
Aceea era o întâmplare ciudată, deoarece nu obișnuia să uite, mai ales când venea vorba de munca sa, pe care o trata metodic, cu mândrie. Dădea vina pe faptul că fusese o tură incredibil de lentă, iar el și echipa sa avuseseră nevoie doar de biciuitori mai mici, iar aceștia doar pentru două grupuri de ființe (Treiarii și Mitisi, o rasă de sclavi transformată în războinici după numeroasele rebeliuni împotriva cuceritorilor Treiari). Așadar, biciul greu, pe care nu-l ridicase nici măcar o dată, rămăsese neglijat acolo unde îl lăsase, sprijinit de peretele cu vedere la platformă, de la începutul turei sale. În plus: se întorsese la serviciu după o absență de două zile și nu lipsise niciodată în aproape zece ani ca hrănitor. Putea fi iertat că era puțin dezorientat.
Imaginea ei, acolo, în coridorul subteran sumbru dinspre puțul de evacuare, era suprarealistă. Clipi apăsat, ca și cum ar fi testat realitatea a ceea ce ochii lui îi spuneau că trebuia să fie o viziune fantomă. Dar nu, ea rămăsese acolo, vibrând într-un roz neliniștit, ducând o încărcătură șocantă.
— Nu te mișca, Lolisr, spuse Bin încet, surprins de calmul și indignarea din vocea sa în timp ce aceasta răsuna pe coridor, dincolo de vuietului puțului de evacuare ce bubuia în pereți. Ce faci cu Skandrii ăia?
Își îndreptă privirea – reticent, ca și cum ar fi vrut să le ignore prezența, dar, bineînțeles, știa că nu putea – către insectele mici ghemuite în jurul iubitei sale. Carapacele lor sclipeau în atmosfera monotonă, micile mandibule vibrau frenetic, iar dinspre ele venea un ciripit electric. Le simțea frica, a lor și a lui Lolisr.
– Bin, încercă ea să-l convingă pe un ton blând și lingușitor, cu lacrimi în ochi. Am aflat ce urma să se întâmple cu acest lot. Am deschis tubul, între ture.
Ridică o mână – o lamă subțire sclipea acolo, unealta ei pentru eliberarea Skandri. El îi cunoștea trecutul, desigur, și că făcuse un stagiu de muncă într-o unitate dedicată studiilor raselor insectoide considerate o amenințare la adresa supremației Ganshar, dintre care Skandri erau considerați printre cele mai feroce. Foarte inteligenți și înzestrați tehnologic, aceștia reprezentaseră un obstacol în calea expansiunii dincolo de marginile sistemului solar. Încă o reprezentau, chiar și în această epocă a înfrângerii lor: insurgenții rebeli migraseră peste tot. La urma urmei, erau insecte, și toată lumea știa cât de dificil era să extermine viermi care se reproduc rapid.
Ea continuă cu aceeași voce imploratoare.
– Bin. Te rog. Sunt doar copii. Mai au atât de mult de trăit, dacă i-am lăsa. Nu toți cei din puțul de hrănire merită asta, cu atât mai puțin acești pui.
Bin se încruntă la vederea ei, înconjurată de creaturile acelea minuscule, cu numeroasele lor picioare filiforme înfășurate în jurul gleznelor și brațelor. Se încruntă când ea numi lucrul despre care nu vorbeau niciodată, pentru a nu avea dispute, iar acest sentiment confuz nu făcea decât să-i amenințe existența și viitorul.
Rațiunea lui triumfa întotdeauna asupra inimii. Și datoria învingea întotdeauna fragilitatea emoțiilor, iar treaba mergea mai departe. Dar existau momente de slăbiciune, se pare – chiar și în cazul celor mai de încredere slujitori ai familiei Ganshare.
– Du-te, se auzi spunând, știind că făcuse o greșeală din momentul în care vorbise.
– Mulțumesc, Bin-Bin, răspunse ea, vibrând instantaneu într-o lumină verde de profundă recunoștință și căldură. Mila ta va fi răsplătită, iubi-iubi.
O privea cum se îndepărta târșâind, conducându-i pe cei mici din urmă. Mirosul ei de frunză de simi și ulei de lullur îl învălui în timp ce trecea pe lângă el în spațiul îngust. Vibrația venită dinspre ea umplea coridorul precum strălucirea unei păduri sub lumina puternică a soarelui. Și el își auzi propria voce, din nou, ca de la mare distanță. Suna aspră, plină de importanță. Nu era vocea unei inimi fragile, frânte. Dacă vocea lui ar fi fost o culoare, era cel mai rece albastru, un albastru care să alunge căldura tunelului verde, un albastru care să se potrivească cu pulsația înghețată care venea dinspre el în valuri constante și hotărâte.
– Nu. Stai. Inima mea chiar suferă, Lolisr. Dar fac ce trebuie.
Mâna lui, ținând biciul mic, era ridicată. Acesta fulgeră și fulgeră în întuneric, iar unul câte unul, cei care ar fi vrut să evadeze căzură. Se mișcă în jurul lor o clipă mai târziu, iar aceștia îl priveau, cu ochii mari, amorțiți și neajutorați, în timp ce îi târa pe fiecare pe platformă. De jos, se auzea vuietul flămând al puțului de evacuare.
Lolisr se retrase din fața partenerului ei, plângând; vibra chihlimbariu în timp ce urmărea procesul metodic și eficient despre care auzise vorbind, dar pe care nu-l văzuse niciodată până atunci, deși nu-și întoarse nicio clipă privirea. Bin simțea că îl privește și i se părea că încerca să înțeleagă, căutând să deslușească sensul gestului de mai devreme.
El așa spera. De dragul ei, spera să fi fost așa. Sau poate că ea îi fusese alături atunci, așa cum făcuse întotdeauna, doar din dragoste pentru el. Și el o iubea, recunoscu din nou în timp ce eutanasia cea din urmă grămadă a zilei.
*
Încă o tură complet încheiată — în sfârșit sosise acea zi.
Dimineața se simțea diferit față de obicei. Aerul vibrant îl învăluia, iar soarele placid pătrundea prin norii grei ce poluau cerul din emisfera vestică și cădeau prin tavanul de sticlă al vestibulului de așteptare. Bin, privind confirmarea de pe ecranul său de conversație pentru ceea ce ar fi putut fi a milionimea oară, simțea un amestec de amorțeală și euforie. După câteva minute de recitire a mesajului iar și iar, formă numărul șefului său.
– Maestre Hrănitor Bin, se auzi vocea sonoră a Șefului Gemlor prin difuzor, fața sa imensă materializându-se încet în centrul ecranului vizual de deasupra. Felicitări! Sunteți, desigur, aici pentru a vă procesa finalizarea ultimului ciclu.
Vocea lui Bin tremura de emoție.
– Înalte Ganshar, vă mulțumesc. Dar aș dori să solicit prelungirea serviciului meu în divizia dumneavoastră.
Expresia Șefului se schimbă de la o expresie amabilă la una neutră, care nu trăda nimic, deși ironia dură din următoarele cuvinte i se păru forțată lui Bin:
– Nu suntem încă gata să renunțăm, nu-i așa? Nu putem încă să ne luăm rămas bun de la chipul meu frumos, nu-i așa?
În vocea șefului se simțea și altceva, deși Bin nu-și putea da seama exact ce anume.
Imaginea unui ținut verde, plin de frunze, copaci, iarbă, viță-de-vie și dealuri, plutea ca un vis prin fața ochilor lui Bin. Inima îi bătea cu putere. Se lupta cu vibrația chihlimbarie care amenința să-i inunde porii, reușind să-și mențină aura albastră, calmă și controlată. Spuse:
– Universul are nevoie de mine, Înalte Ganshar. Mai e atât de mult de lucru.
– Odată ce îți reinstalăm aplicația, ești din nou inclus definitiv pentru un nou ciclu. Tu, mai mult decât majoritatea, știi cât durează un ciclu.
Vocea Șefului coborâse, sunând mai îngrijorată decât o auzise Bin vreodată. Sunetul vocii lui Bin părea să vină de foarte departe:
– Am înțeles, Înalte Ganshar.
– Un hrănitor până la sfârșit, spuse Șeful cu un amestec de admirație, mândrie și uimire.
Apoi, în timp ce ochii îi priveau în afara ecranului, concentrat la introducerea informațiilor într-o mașinărie:
– Dar locul tău divin, Bin? Tu și partenera ta de viață plănuiți asta, nu-i așa? L-ai meritat. Te așteaptă. E al tău acum, dacă îl vrei. Ultima și unica șansă.
Vorbise nepăsător, deși Bin înțelesese că gestul, atât de informal într-o situație ca aceea, era unul de prietenie.
Vocea tunătoare a puțului de evacuare care se trezea pentru o altă zi de ospăț reverberă în podea, în pereți; îi bubui în oase. Familiaritatea ei îl liniștea pe Bin, îi aminti cine era, ce făcea și de ce o făcea. El și Lolisr-ul său ar fi avut o veșnicie de împărtășit împreună, dar mai avea câteva cicluri bune de muncă de oferit în slujba Gansharilor.
– Dar poate acum chiar sunt într-unul, Înalte Ganshar, spuse el.
Pentru prima dată, recunoscu admirația adevărată pe chipul superiorului său în timp ce îl privea. Șeful Gemlor îi făcu, prietenos, cu ochiul – încă o premieră – și dispăru de pe ecran, probabil pentru a intra în labirintul de cabine pentru a recupera un pachet de reprogramare.
*
Bin își dădu seama de prezența ei în timp ce stătea tremurând de entuziasm și nervozitate pe coridor, cu câteva momente înainte de începerea turei; era ca un vânt rece care înlătura respirația fierbinte a gurii de groapă din apropiere.
– Lolisr, spuse el, surprins de prezența ei în acel loc unde îndrăznise să vină o singură dată înainte, un moment pe care se străduia cu greu să-l ascundă printre alte amintiri, mai plăcute, deși nu reușise niciodată.
Slujba și locul lui de muncă erau sacre pentru el, așa cum erau pentru orice hrănitor. Furia pe care ar fi putut-o simți din cauza sosirii nedorite era umbrită de confuzie și îngrijorare:
– Ce faci aici? E totul în regulă?
Mintea lui nu știa ce se întâmplă, deși inima lui simțea un ceva mare, iminent. Mai avea un sentiment incipient de recunoștință: ea știa întotdeauna când avea nevoie de ceva și, orice ar fi fost acel lucru acum, iat-o pe ea să i-l ofere. Poate că era salvat, de la ceva ce nu era capabil să înțeleagă în acel moment.
Ochii ei îl fixau intens, melancolici. Aura ei albastră arunca o paloare rece peste platformă. Era o culoare rară pentru ea: ceda mereu emoțiilor, nu le înăbușea niciodată, iar culorile calde erau singurele ei culori, învățase el de-a lungul anilor petrecuți împreună.
– Am aflat de decizia ta, Bin-Bin. Vestea s-a răspândit prin laboratoare. Și eu am prevăzut-o, în ciuda planului nostru de a ne retrage acum într-o colonie verde, în lăcașul nostru divin. Așa am plănuit pentru această zi. Așa că ți-am adus lăcașul tău divin. Și al meu. Și al multor altora.
Vocea ei era dulce, ca întotdeauna. Ochii îi erau plini de blândețe și tristețe. Vocea ei îl încălzea, când îl privea, deși vibrația ei rece, albastră, îi dădea o stare de neliniște.
– Poftim? Lolisr, nu înțeleg…
– Locul divin: Divinitatea e aici, spuse ea cu o voce dulce, tânguitoare.
Ea deschise faldurile petrecute ale robei, iar el văzu quakerul în degetele ei lungi. Dispozitivul, o unealtă de excavare, fusese folosit doar în emisfera estică. Ea îl folosise la multe lucrări arheologice. Bineînțeles, era interzis în vest.
– Lolisr, spuse el pe un ton atât de jos încât aproape că fusese acoperit de mormăitul puțului de evacuare. O explozie aici, în interiorul puțului…
Se gândea la reacția în lanț, la inevitabila serie de explozii care s-ar fi întins de la o mină la alta și prin turnătoriile adiacente, prin fabricile de mașini de război și armament, printre închisori și în restul țării, și al emisferei, și la energia atomică ce s-ar fi declanșat în fiecare dintre ele; și la distrugerea pe care ar fi adus-o acest lucru. Zonele verzi din est ar fi fost complet distruse, dacă ar fi supraviețuit vreodată. În timp, atmosfera distrusă ar fi făcut ca acestea să nu mai poată fi folosite.
– Vor pieri miliarde. Asta nu te reprezintă. Nu e în firea ta să faci asta, Lolisr-ul meu.
Ea zâmbea. Continua să vibreze albastru. Mâna ei liberă se odihnea, cu dragoste, pe burta umflată. Vocea îi era plină de rațiune și dulceață:
– Dar atât de mulți alții se vor naște pentru a trăi.
Bin se uita îngrozit la burta ei umflată și la creația lor care trăia în interiorul ei, cu aura de un smarald intens și inocent ce îi colora pielea, cu căldură, din interior, în mijlocul vibrației ei albastre. În acel moment de tulburare emoțională fără precedent, ceva din Bin muri și altceva se eliberă. El dădu din cap, cu ochii și inima pline de recunoștință. Vibră în cel mai intens verde. Ea știa întotdeauna de ce avea el cea mai mare nevoie.
– Locul divin este aici, dragul meu Bin-Bin. Vom fi cu toții împreună.
Și ridică dispozitivul, plângând. Apăsă micul buton argintiu de deasupra quakerului.
În întuneric se născu o stea.
Lumina ei frumoasă pulsa puternic în întunericul din jur.
***
Traducere din engleză în română: Teodora Matei
