Sunt patru săptămâni de când mi-am luat un Moft. Dacă ar fi să folosesc limbajul tinerilor mi-am tras un Moft, când de fapt mie nu-mi place nici mi-am cumpărat. O clonă este identică cu cel clonat, cu excepția cipului implantat în a treia săptămână, care crește, se dezvoltă, modelând în noul creier caracteristicile ce-l vor diferenția de oameni. Așadar, am comandat o clonă și acum patru săptămâni am fost să o ridic de la Centrul de Clone de pe Calea Șagului, singurul abilitat pentru noul model, un monopol care ar fi trebuit să-mi dea de gândit.
Clona mea este identică genetic cu mine, fără a fi niciodată cu totul la fel. Mie-mi place bluesul, ei rockul, eu sunt leneș, ea e harnică și activă. În fine, nu despre prima mea clonă este vorba, nici despre a doua, ale cărei performanțe mi-au creat probleme, ci despre, iată, a treia. Un model Moft, „cea mai performantă clonă, doar pentru dumneavoastră!”.
Dar, pentru început, trebuie să povestesc despre a doua clonă, modelul Spirit, fabricat în Suedia, cu materialul meu genetic, dar, așa e întotdeauna, mai contează și tehnologia de clonare. Încă din primele zile am avut bănuiala că ceva nu era în regulă cu ea. De multe ori o găseam stând în dreptul ușii glisante din sticlă, de la terasă, privind când norii, când păsărelele ce-și făcuseră cuibul într-unul dintre tufișurile din spatele casei. Întotdeauna era ceva de privit acolo sau de ascultat. Seara se auzeau cu claritate sunetele sirenelor din Timișoara, vuietul orașului, care ajungea până la marginea Moșniței Vechi, cumva diluat, dar clar și distinct, diferit de micile șoapte ale faunei locale.
– Ce faci?
Se întorcea imediat și mă întreba instinctiv dacă doresc ceva, abia apoi, la insistențele mele, îmi spunea că urmărește norii sau că ascultă păsărelele. Ori și una și alta, după cum aveam să aflu mai târziu, încerca să găsească o corelație între formele norilor și trilurile păsărilor.
– Totul e atât de fascinant…
Desigur, mă gândeam eu de fiecare dată, chiar este fascinant, dar nu atât de mult încât să crezi că există o corelație între forma și viteza unui nor și tonalitatea unui ciripit din tufiș. Ăsta a fost primul semn că ceva nu era în regulă cu ea, dar, cu toate eforturile mele, nu am găsit nimic legat de model sau de serie. Producătorul nu remarcase defecțiuni, iar cu cei de la Centru nu se putea vorbi decât în timpul consulturilor medicale anuale. Apropo de ele, ați remarcat că cei mai buni medici specialiști din oraș sunt în clinicile Centrului și nu în spitalele orășenești? În fine, poate e doar o impresie de-a mea. Uneori, teoriile conspiraționiste trec de filtrele mele de securitate.
O altă apucătură care mi-a dat de furcă a fost aceea de a-mi ghici gândurile. Nici nu știu cum a pornit toată nebunia asta cu intuiția. Am totuși o bănuială. Cred că era acum trei ani, aveam clona Spirit de maxim doi ani, iar pe cea veche, model Savage, care-mi ținea locul la job, de șapte, când am cunoscut-o pe Mona. E mult spus cunoscut-o, mai degrabă viețile noastre s-au intersectat câteva luni, după care s-au despărțit. Ea avea micile ei plăceri, ca noi toți, printre care și aceea de a ghici în palmă, în zațul de cafea, în nori, în te miri ce. Și, cum Spirit îmi moștenise curiozitatea, dar și plăcerea de a asculta cele mai năstrușnice povești, stăteam toți cinci, pentru că și ea umbla mereu cu o clonă, și o ascultam cum îmi citea viitorul.
Se pare că ceea ce, pentru cei ai casei, aici incluzându-mă și pe mine, nu era decât un moment de amuzament, pentru Spirit însemnase ceva mult mai mult. Așa că, după ce Mona dispăruse din viețile noastre, Spirit i-a luat locul, încercând prin mici observații de ordin empiric să-mi spună ce-mi rezervă viitorul apropiat. Destinul i se părea o noțiune prea abstractă, deși acum cred că doar se ascundea de mine.
Și dacă mie mi-a atras atenția, chiar și atunci când nu găseam nimic care să-i lege pasiunile de vreo defecțiune, la fel a atras-o și altora. În special Centrului, care mi-a și făcut oferta:
– Un Moft, serie limitată, service pe viață.
Cu alte cuvinte, un fel de pungă magică din care nu dispar niciodată galbenii. Trebuia doar să am grijă să nu pățească nimic.
Clonele sunt la fel de bătrâne pe cât este și clonatul. Nu primesc zile în plus, așa cum cred unii conspiraționiști, nu îmbătrânesc nici mai repede, nici mai încet, nu sunt mai sportive, sau mai puternice și nici nu sunt indestructibile. Cel puțin așa credeam și eu până nu demult.
Acum e rândul meu să stau în picioare în fața geamurilor mari ce dau înspre terasa din spatele casei și să privesc cum se fugăresc norii pe cer, să ascult păsărelele din tufișuri și să caut corelații acolo unde nu există altceva decât manifestarea vizuală și auditivă a entropiei. Și asta doar pentru că într-o zi m-am pomenit cu Mona în fața ușii, sau ceea ce credeam eu că e Mona. M-a privit cu atenție și abia când a apărut Moft a deschis gura.
– Nu aș fi crezut niciodată că vom ajunge să ne întâlnim.
Moft mi-a făcut semn să mă retrag și a ajutat-o pe Mona să-și dea jos pelerina. Afară ploua neîntrerupt de două zile și întreaga atmosferă mi s-a părut brusc bacoviană. Vedeam picurii cum cad pe capota mașinii, pe frunzele salciei din fața casei, norii grei, ce acopereau cerul, fuioarele de abur care se ridicau, totul acompaniat de sunetul ploii, al sirenelor din oraș și al păsărelelor ascunse. Mi-am revenit doar ca să-i văd în camera mare cum stau pe canapea, unul lângă altul, sporovăind. Mona era neschimbată, cel puțin așa mi s-a părut atunci, îi explica clonei mele o nouă tehnică de ghicit, ceva cu bețigașe, sau ceva legat de boabele de orez, nu am înțeles prea bine. Îmi mai aduc însă aminte din acea seară stranie doar de privirea lui Savage, lungă, reflectând în ea mirarea, dar și spaima. Sau poate eram eu, oglindit în ochii lui. Nu știu.
Abia a doua zi dimineață am avut curajul să deschid discuția.
Ne luam micul dejun. Eu, Savage, care urma să plece spre job, și Moft. Ultimul ne pregătise omletă simplă cu mozzarella, alături de o salată de roșii, castraveți și ceapă verde.
– Așadar, am spus eu, ieri ne-a vizitat Mona.
Savage s-a oprit din mestecat în timp ce Moft mi-a aranjat la îndemână ceașca cu cafea.
– Era chiar Mona, mi-a răspuns el și am simțit cum Savage își întoarce ochii spre mine.
Însă răspunsul lui, departe de a mă lămuri, mi-a adus un plus de suspiciune. O bănuială, mai degrabă, dar nu doar atât, pentru că pe undeva, ceva nedefinit, ca o senzație de ireal, mi se încolăcise în minte.
– Vrei să spui că ieri ne-a vizitat clona Monei?
Moft a râs într-o scurtă rafală de sunete joase. Apoi s-a oprit, s-a aplecat și mi-a tăiat omleta în bucăți mai mici. Cu cât mișcările lui erau mai inutile, precum aranjarea cafelei sau tăierea omletei, cu atât în mine creștea sentimentul că sunt luat peste picior.
– Mona, mi-a explicat el, după ce s-a potolit din ceea ce făcea, este prototipul feminin al modelului meu.
Savage s-a ridicat atunci, ne-a spus la revedere, ne vedem deseară și, cu o rapiditate de care nu mă credeam în stare, a dispărut. Aș fi făcut și eu la fel, dacă aș fi avut unde mă duce sau dacă în acest fel problema tocmai apărută ar fi dispărut.
– Așadar, am încercat eu să găsesc o concluzie pe un ton cât mai firesc, Mona este o clonă asemenea ție. Cine este clonata?
Moft a cules cu furculița ultimele bucăți de omletă din farfuria mea:
– Modelele noastre sunt construite astfel încât să supraviețuiască în orice condiții. Pentru că, spre deosebire de modelele anterioare, noi suntem clonați de alte clone. Eu sunt clona lui Spirit, mi-a spus el atunci și, cu un gest de politețe, interzis de altfel clonelor, mi-a întins mâna. Dacă ești curios, clonata lui Mona a murit în urma unui accident de bucătărie.
– Se mai întâmplă, i-am replicat eu fără să-mi iau ochii de la el.
A ridicat din umeri și din nou a slobozit o rafală de sunete ce aduceau a râs.
– Se mai întâmplă, a repetat el. Exact așa.
