Încă eram în cuvă când am fost trezit. Alarma își urla mesajul rece și amenințător.
Integritatea navei compromisă! Forme de viață au pătruns la bord!
Slăbit după somnul indus chimic, necesar în timpul călătoriilor lungi, la început nu am văzut nimic. Am închis ochii în timp ce mi-a fost administrat un cocktail cu droguri, vitamine și stimulenți, care să mă ajute să-mi recapăt funcțiile motorii și capacitatea de a rumega circumstanțele în care am fost trezit. Nu știam cât timp trecuse de la plecare. Nu știam unde eram față de destinație. Nu știam multe lucruri, dar trebuia să fiu apt să înțeleg și să acționez în cel mai scurt timp.
Am deschis ochii și am ridicat repede mâinile să mi-i șterg, ca după un somn lung și bun, din care ești trezit cu o surpriză de proporții. Trei umanoizi se holbau la mine. Aveau îmbrăcăminte asemănătoare, sau cel puțin așa vedeam din cuvă, iar trăsăturile le erau diferite. De asemenea, toți trei stăteau în aceeași poziție, cu brațul drept în fața pieptului, flexat din cot, având 2 degete strânse ușor în pumn, iar restul arătând către capul chel, învelit de o aură galbenă, strălucitoare, fiind probabil parte din costumul lor de protecție.
– Trei sfinți au pătruns în navă. Nu forme de viață, ci trei sfinți. Sunt pe cale să mă ierte de păcate, am mormăit eu precaut către mesajul imparțial urlat de alarmă, făcând referire la ființele cu care omenirea își picta pereții lăcașurilor de cult în perioada cea mai sacrală a evoluției.
Din partea unuia au început să se audă niște mormăieli neinteligibile. Cum păreau să nu reacționeze la comentariile mele, am decis să aflu în ce situație mă aflam.
– Status! am comandat navei.
Distanță parcursă 73,29%. Viteză: 95,11% din viteza luminii, în scădere. Accelerație gravitațională: 1,3g . Motoare: funcționare normală. Habitat: funcționare normală. Sistem defensiv: funcționare normală. Sistem ofensiv: funcționare normală. Personal la bord: 10% trezit pentru alarmă, iar restul în somn indus chimic. Număr de ființe la bord: treisprezece, dintre care trei nu sunt umane.
– Trei sunt sfinți și au venit să-mi ierte păcatele. Cum au pătruns intrușii?
Teleportare.
– Cum s-au teleportat dacă scuturile sunt active?
Au fost dezactivate prin comandă prioritară pentru o microsecundă.
– Cine a dat comanda?
Tu. Tu ai dat comanda.
– Nu tu ai dat comanda, spuse unul dintre sfinți, lăsându-mă cu gura până la podea.
Mă rog, în spațiu nu e sus și nici jos, așa că puteam alege care suprafață să fie podeaua.
– Noi am dat comanda în numele tău.
Şi-a urcat mâna dreaptă până la frunte, a coborât-o până puțin mai jos de piept, iar apoi a urcat-o din nou la umeri, prima dată la cel drept, mimând o cruce, în tot acest timp mormăind ceva neinteligibil.
– Amin! a mai rostit el în final, moment în care protecția din jurul capului i-a dispărut.
Ceilalți doi musafiri nepoftiți au urmat mișcările și mormăielile celui dintâi dintre sfinți, încheind procesul cu același cuvânt: Amin!
– Da, ți-am învățat limba, spuse din nou primul sfânt. Deocamdată am venit cu gânduri de pace.
– Deocamdată? Dar mai târziu? De ce nu și mai târziu?
– Despre mai târziu vom vorbi mai târziu.
În tot acest timp, cuva își terminase misiunea de a mă pune pe picioare. Eram refăcut, aveam combinezonul pe mine și aveam deschisă interfața către Ogar, nava spațială cu care călătoream, astfel că am cerut, în tăcere, o analiză a musafirilor.
– Prima greșeală, a spus unul dintre sfinți, moment în care mi s-a întrerupt accesul la interfața cu Ogar. Încă suntem aici cu gânduri de pace, a adăugat acesta, dar nu-ți vei mai putea folosi legătura cu nava.
Am rămas perplex de viteza cu care detectaseră accesul meu tăcut la navă, dublat de tăierea imediată a dreptului la resursele Ogarului.
– Nu mă puteți condamna pentru că am încercat. Am lansat o cerere nevinovată de analiză, pentru a ști cu cine stau de vorbă în casa mea.
Era subțire scuza mea, dar alta nu aveam.
– Deci, domnilor, cu cine am onoarea?
În clipa următoare, toți trei sfinții au căzut secerați. Fraza de activare a sistemului defensiv în caz de abordaj a funcționat perfect.
Am ieșit din cuvă. Încă mă mișcam lent, pentru a evita stări neplăcute ce puteau apărea după ani de nemișcare, chiar dacă, în tot acest timp, mușchii și organele mi-au fost stimulate constant, pentru a nu-și pierde „antrenamentul”.
Am scos din buzunar un cărăuș, i-am pus pe sfinți înăuntru și am început să plutesc către sas. N-aveam de gând să-i țin la bord mai mult decât era cazul. Am oprit la infirmerie, unde i-am dezbrăcat, i-am buzunărit și le-am luat implanturile ce erau la suprafața corpurilor. În final le-am scanat trupurile, în vederea unor cercetări viitoare, pentru a ști cu ce fel de ființe am avut de-a face, apoi am continuat drumul către intrarea lor în eternitate.
La ieșirea lor în spațiu m-am așteptat să văd cum li se umflă corpurile, cum apar semne de îngheț, iar apoi cum totul culminează cu o explozie de carne, oase și sânge fiert. Ştiți și voi, reacția normală a oricărui organism aruncat în spațiu fără pic de protecție. În schimb, au rămas în fața ochilor mei doar proiectilele ce-i penetraseră cu câteva minute în urmă.
În clipa următoare s-a repornit alarma.
Pericol de proximitate. Navă detectată la cinci secunde-lumină.
– Identifică și localizează exact.
Origine necunoscută. Aflată la cinci secunde-lumină de noi, aflată pe un curs de interceptare. Impact potențial în 27 de minute. Mesaj recepționat.
– Redă mesajul.
A doua greșeală. Timpul discuțiilor s-a terminat. Vrem șapte specimene din rasa ta. Să fie toți sănătoși și dornici de multiplicare.
– Ridică scuturile și stabilește legătura cu ei.
– Timpul discuțiilor s-a încheiat. Ai zece minute să te conformezi cererii noastre.
Am făcut tot posibilul să-mi ascund surprinderea, deoarece în fața mea erau hologramele celor trei foști musafiri, îmbrăcați și echipați.
– Pentru ce aveți nevoie de oameni? De ce șapte?
– Avem nevoie pentru a popula cu specia voastră o planetă din galaxia zoologică. Vor duce o viață bună, fără lipsuri. Cu șapte indivizi putem asigura popularea planetei în următorii 39 de ani, asigurând materie primă de calitate și cu o diversitate genetică acceptabilă.
– Popularea unei… ce?
– Popularea unei planete din galaxia zoologică. Voi aveți doar grădini zoologice. Gândește la scară mai mare.
Capul îmi vâjâia tot mai tare, cu fiecare informație venită dinspre holograme. Planul lor era să ne reducă la stadiul unor ființe negânditoare, lipsite de inteligență, aflate pe o planetă doar pentru amuzamentul și curiozitatea lor. Nebunie. Am continuat cu întrebările, încercând să aduc lumină în spațiu.
– De unde știi ce avem noi și de unde știi despre grădinile zoologice?
– V-am învățat istoria și știința înainte de a vă aborda, accesând resursele navei voastre. Ogar, așa ați numit-o.
Am fost studiați deja dinainte de a fi abordați. Situația devenea din ce în ce mai complicată.
– Şi ce vreți de la noi?
– În vederea studiului raselor întâlnite de-a lungul călătoriilor noastre, împrumutăm indivizi pe care să-i observăm și pe care să facem cercetări.
– Împrumutați? Adică o să-i dați înapoi?
– Nu-i vom da înapoi, dar putem oferi și noi indivizi de-ai noștri la schimb în momentul în care aveți o planetă pregătită pentru populare.
Ei urmăreau să „împrumute” indivizi pentru o planetă zoologică, promițând, oarecum, să ne dea câteva exemplare de-ale lor la schimb, când suntem pregătiți. O clipă am simțit cum mi se înmoaie picioarele. Era ciudat un asemenea sentiment în imponderabilitate.
– Deci sunteți aici să faceți tranzacții sub formă de trafic de persoane. Şi ce se întâmplă cu cei împrumutați? am întrebat, mimând ghilimelele când am pronunțat ultimul cuvânt.
– La începuturi păstram acești indivizi în cuști fizice sau mentale, dar în scurt timp am învățat că acest tip de restricție stresează și frustrează subiecții, crescând în ei indicele de rebeliune și sabotaj. Din acest motiv am ales să oferim o planetă întreagă indivizilor împrumutați din fiecare rasă pe care o întâlnim, să aibă un loc unde să trăiască și să se dezvolte.
– De pe planeta ce le-o dați cadou nu se pot răscula?
– Ar putea, în timp. Dar, în procesul ajustării planetei lor zoologice la specificul atmosferic, topografic, climatic, geologic și ecologic, astfel încât să devină locuibilă, proces pe care voi îl numiți terraformare, instalăm și un filtru de limitare a dezvoltării tehnologice și științifice, pentru a nu putea părăsi niciodată planeta. Câtă vreme sunt acolo, nu ne pot atinge.
– Oprește legătura, am comandat eu Ogarului. Dacă mai vin mesaje redă-le instant, am mai adăugat, luând-o la fugă către infirmerie.
Mult spus fugă, în clipa în care ești în imponderabilitate. Am început să plutesc, dând din mâini ca și cum înotul în imponderabilitate m-ar fi putut ajuta să ajung numaidecât la destinație.
Mai aveam puțin peste nouă minute să învăț cât mai multe despre ei, pentru a ști cum să scap din situația în care mă trezisem în urmă cu mai puțin de jumătate de oră. Când am intrat în infirmerie s-a auzit un nou mesaj.
Nouă minute rămase să te conformezi. Timpul discuțiilor s-a terminat.
– Printează 6 cuve cu tot cu ocupanți.
Proces inițializat. Timp rămas până la terminare: 4 minute și 13 secunde.
– Vreau o analiză rapidă a celor trei scanări recente, am comandat, în timp ce începeam să iau la mână tot ceea ce confiscasem de la sfinți.
Conținutul buzunarelor nu-mi dădea mari speranțe. Nu erau două lucruri la fel în întreg mormanul de obiecte împrumutate. Puteau fi lucruri personale. Mi-am aruncat ochii asupra stivei de implanturi luate de pe trupurile lor, acestea fiind toate în trei exemplare. Am luat un set și am început să-l învârt în mâini, privindu-l din toate unghiurile, de parcă aș fi avut capacități de scanare.
În infirmerie îi dezbrăcasem și le luasem tot ce aveau asupra lor. Prima dată le-am observat dispozitivul de pe piept, în zona în care-și țineau mâna prima dată când i-am văzut. La o privire mai atentă am remarcat un nou dispozitiv mai jos de piept, pe abdomen, acesta, deși asemănător, fiind mai mic. În ultimă instanță am văzut ultimele două implanturi, câte unul pe fiecare umăr. Acestea erau similare cu cel din abdomen, doar culoarea fiind diferită. Patru implanturi întru funcționarea mai bună a individului și protejarea acestuia de orice intervenție externă.
Am acționat brațul robotic spre pieptul primului sfânt, îndreptându-l către implantul de pe piept, prinzându-l și scoțându-l lent, pregătit să renunț la orice semn de pericol. Mă simțeam ca unul din actorii filmelor antice care dezamorsau bombe. Bobițe de mazăre umede și sărate ar fi curs pe spatele meu, dacă n-aș fi avut pe mine combinezonul, oricând pregătit să absoarbă excesul de energie al corpului meu și să-l transfere habitaclului, pentru a fi transformat în materie necesară susținerii vieții.
După ce implantul de pe piept a fost scos, celelalte și-au pierdut puțin din culoare și au ieșit din corp, ca și cum ar fi fost trase de fire invizibile. Patru la preț de unul, gândisem eu pentru o secundă, dar reformulând fraza după ce am văzut și dispozitivul al cincilea, apărând de undeva din zona cefei. Nu știu dacă și ei au ceafă, dar la om acolo este ceafa.
Din momentul acela n-am mai pierdut timpul. Le-am scos hainele și toate lucrurile din buzunare, punându-le într-o grămadă ordonată, iar apoi, cu ajutorul brațului robotic, am extras implanturile. Am trecut la următorul individ, iar apoi și la al treilea, lăsându-i în pielea goală, din toate punctele de vedere. Sau coaja goală. Sau scutul gol. Sau oricum și-ar numi ei învelișul.
Acum, după ce trecusem în vedere grămada de obiecte personale, încă stăteam și învârteam în fața ochilor unul din dispozitivele de pe pieptul sfinților. Acesta fiind mai diferit a fost primul pe care l-am scos, fapt ce a dus după sine la eliminarea celorlalte implanturi. Rotindu-l încet, am remarcat că și celelalte dispozitive atașate la el reacționau, concluzionând că ar putea fi dispozitivul central, adică acela care controla restul ansamblului. Amintindu-mi toate acestea, am auzit următorul avertisment.
Opt minute rămase să te conformezi.
Nu mai era timp de pierdut. Trebuia să acționez într-un fel sau altul. Şi-au oferit singuri acces pe navă accesând resursele disponibile, folosind credențialele mele. Ne-au studiat și cercetat istoria, obiceiurile și cine mai știe ce într-un timp, probabil, destul de scurt. Şi-au câștigat accesul la legăturile mele cu Ogarul, reușind să pună capcane prin care să-mi întrerupă instant legătura. Pe scurt, ei știau o mulțime de lucruri despre noi, oamenii, și ceea ce noi suntem capabili, iar eu nu știam mai nimic despre ei, neavând habar nici măcar cum își spuneau. De fapt, tot ceea ce știam despre ei este că arătau ca personajele pereților bisericești din vremuri de mult apuse și că aveau un avantaj consistent în fața mea. Dacă voiam să-mi salvez viața și pe cea a colegilor mei de drum, trebuia să găsesc o modalitate de a neutraliza avantajul lor și de a răsturna situația în favoarea noastră.
– De ce am fost trezit tocmai eu? m-am gândit să aflu de la Ogar.
Procesul de trezire a fost lansat de ei în numele meu. Ca urmare a breșei de securitate, protocolul cere să fie trezit căpitanul. Au suprascris acea comandă, rulând în locul ei o scurtă rutină de haos. N-am fost eu responsabil pentru alegerea făcută.
– Rutină de haos? am întrebat eu curios.
Nu s-au mulțumit cu o simplă alegere aleatorie, deoarece rezultatul ar fi putut fi în defavoarea lor. Rutina de haos presupune alegerea celei mai bune variante posibile pentru ei, adică cea mai proastă alegere posibilă pentru noi. Astfel, au identificat varianta cea mai bună posibil pentru ei din toate punctele de vedere, conform clasificării competențelor din domeniile spațiale, incluzând ingineria spațială, mecanică, fizică, astrofizică, chimie și arta războiului, atât ramura ofensivă cât și ramura defensivă, ținând cont de profilurile tuturor membrilor de echipaj. După ce au obținut aceasta informație, au aplicat ponderile necesare echilibrării, mai bine zis dezechilibrării contextului curent, astfel încât să-și asigure succesul misiunii.
– Deci, putem spune că nu e nimic special la mine. Dimpotrivă, norocul meu că am fost trezit se datorează faptului că sunt cel mai prost, am mai adăugat, mai mult pentru mine. Dă-mi tot ceea ce ai învățat despre ei.
Ființe umanoide, având baza din fibră de carbon cu rezistența și elasticitatea mai mari decât tot ce am putea produce noi. Chiar și așa, avem aproape un procent din ADN comun cu ele, fapt ce poate denota un strămoș comun în trecutul speciilor noastre. Se hrănesc cu rezultatul emisiilor rezultate din fuziunea hidrogenului din nucleele stelelor.
– Asta poate explica de ce nu au explodat când i-am expulzat în spațiu, am zis eu mai mult pentru mine.
Corect. Nu doar atât, dar s-ar putea ca expunerea la radiații să-i fi ajutat și să-i fi însănătoșit, adică exact opusul a ceea ce încercai tu să faci în clipa în care i-ai purjat în afara navei.
Mi-am extrudat un fotoliu și am luat loc, încă învârtind implantul în mână.
Avem 0.97 procente de ADN comun cu ei.
– Aproape un procent de ADN comun? Cum s-ar putea explica asta?
Un procent și jumătate din genomul uman este unic pentru specia voastră, existând, în același timp, la toți oamenii în viață. Aceste bucăți de ADN conțin informațiile prin care vă diferențiați de restul speciilor de oameni din care ați evoluat. Având aproape un procent comun cu indivizii acestei specii, nu poate decât să însemne că, la un moment dat, evoluția lor și a voastră a avut un parcurs comun.
– Un parcurs comun sau un strămoș comun?
Un strămoș comun.
– Adică, pentru a-mi fi mie clar. Nu pentru că sunt prost, dar doar pentru a fi 100% sigur că înțeleg. Un individ de al lor și unul de al nostru au dus actul plăcerii până la capăt și și-au îmbinat genele întru crearea speciei umane de azi? am întrebat.
Cu doar un singur act probabilitatea este foarte scăzută, dar nu imposibilă. Pentru a asigura procentul de ADN comun a fost nevoie de o masă critică de urmași care să provină din îmbinarea celor două specii.
– Cam în ce perioadă a fost asta?
Nu am date istorice pe baza cărora să ofer un răspuns ce nu poate fi combătut. Folosind informațiile disponibile în bazele noastre de date, cele două specii au conviețuit pentru o perioadă de aproximativ 30 de ani, în urmă cu 4722 de ani.
– Deci, la începutul erei noastre, pe când a procreat și Imaculata? am întrebat ridicându-mă din fotoliu și luându-mi ochii de la implanturile pe care le tot învârteam în mână.
Da, așa spun calculele. În schimb, aș dori să subliniez faptul că este prima oară când rulăm aceste calcule cu material genetic extraterestru, astfel că rezultatul ar putea fi eronat.
– Care e marja de eroare?
Între 500 și 50 de mii de ani.
Şapte minute rămase să te conformezi.
Cu mențiunea, evidentă, că marja de eroare maximă se aplică doar pentru perioade istorice mai vechi.
– Care este timpul rămas până la printarea cuvelor cu tot cu subiecți?
Au mai rămas două minute și zece secunde.
Am renunțat la implanturi pentru moment și mi-am întors atenția asupra Ogarului. Trebuia să mă asigur că accesul la el și la resursele sale era permis doar personajului autorizat funcțional, adică doar de cei cu puls normal, excluzându-i pe cei adormiți. Astfel am adăugat câteva straturi suplimentare de protecție, pentru a se cere confirmare de tip eu exist cu localizare detectată în interiorul Ogarului, precum și acceptarea și confirmarea comenzii cu ADN cules pe loc de către un combinezon prototip. Dacă nu supraviețuiam, îmi lăsam colegii de echipaj într-o situație nouă pentru ei, dar mai în siguranță.
Instalarea noilor sisteme nu a fost nici solicitantă și nici de durată, astfel că imediat după ce am terminat s-a auzit următorul mesaj.
Şase minute rămase să te conformezi.
Mai era puțin peste un minut până la terminarea cuvelor. Aveam de gând să le folosesc ca momeală. În tot acel timp încercam să găsesc modalitatea prin care să-i păcălesc. Se așteptau să primească cuve, dar eu îmi doream ca ele să nu conțină niciunul dintre companionii mei de drum. În plus, mi-aș fi dorit foarte mult să pot scăpa și eu de acolo. Toate bune și frumoase, dacă planul nu funcționa, sau dacă funcționa fără a le provoca daune totale, preferabil cauzatoare de moarte, m-ar fi urmărit prin tot spațiul până când unul dintre noi rămânea fără energie. Deși aveam tot respectul pentru omenire și pentru toți oamenii de știință care au contribuit la proiectarea și construirea Ogarului, eram convins că pariul ăsta l-aș fi pierdut.
Au studiat arhivele Ogarului, învățând totul despre noi. Cum aș fi putut să-i surprind? Au reușit să penetreze sistemele de securitate ale Ogarului, lăsându-mă fără acces la resursele sale într-o clipă. Bun, capcana i-a surprins, dar asta i-a făcut doar mai precauți în vederea întâlnirilor viitoare, iar următoarea avea să fie în mai puțin de șase minute.
Gândurile se revărsau în creierul meu fără a putea să le opresc, nici măcar fără a putea să le ordonez sau să le clasific. Unele doar îmi creșteau nivelul de panică, așa că m-aș fi putut lipsi de ele. Altele mă făceau să-mi pun întrebări, probabil lipsite de importanță, ținând cont că am fost alegerea rutinei lor de haos.
Disperat deja de toate gândurile, am luat din nou unul dintre dispozitivele centrale ale implantului și, după ce l-am întors iar pe toate fețele, mi l-am apropiat, fără să-mi dau seama, de piept. Pielea a început să mă furnice, cerându-și parcă dreptul la luptă dreaptă. Am rezistat imboldului. Doar pentru o clipă.
– N-am nimic de pierdut, mi-am zis, apăsând implantul pe piept.
Senzația mi-a revenit, prima dată în piept, răspândindu-se de acolo, ca un val, în tot corpul. Furnicăturile erau vizibile la suprafața pielii, oferind un spectacol interesant aparaturii de bord care îmi monitoriza semnele vitale și funcționarea în parametri optimi a tuturor organelor interne.
Inițializare. Așteptați.
– Ogar, ce inițializezi? Ce trebuie să aștept?
Legătura nu este la mine, ci la Deus, răspunse Ogar repede, completând golul rămas între noi și cu răspunsul la următoarea mea întrebare, adică IA-ul care le conduce nava. Vrei să permit stabilirea legăturii?
– Sub nicio formă, am răspuns precipitat. Asta o să-mi fie de folos când ajung la bordul navei lor,
Deus, zise Ogar.
– Da, Ogar, când voi ajunge la bordul lui Deus voi avea nevoie de tot ajutorul din univers.
Inițializare. Așteptați.
Care ți-e planul? a întrebat Ogar.
– Când sunt gata cuvele o să cer să fiu teleportat la bordul lor, împreună cu cele șase cuve false.
Inițial mă gândisem să forțez un sabotaj, gen kamikaze, oferind celorlalți șansa să scape.
– Acum, că pot avea acces la Deus, sper să mă pot salva și pe mine. Tu doar fii pregătit să mă aduci înapoi la bord în clipa în care prinzi o breșă în securitatea lor.
De ce nu aștepți până la expirarea timpului?
– Pentru a îndepărta măcar o parte din suspiciunile pe care sigur le au. Mergând mai repede decât termenul limită sper să le dea de înțeles că fac ceea ce-mi cer, fac doar ceea ce-mi cer și o fac cu pace în suflet. E posibil ca asta să-i facă să se simtă în largul lor, poate chiar confortabil, iar în final să fie puțin mai neatenți. E singura mea șansă.
Eu cum voi ști dacă planul nu funcționează?
– Dacă simți orice tentativă de pătrundere în sistemele tale, sau chiar o simplă scanare din partea lor, ia-ți zborul. Abandonează misiunea, deoarece știu sigur care ne e destinația, așa că o să te poată pândi pe parcurs sau să te aștepte la destinație.
Mă vor urmări.
– Vei fi într-o postură mai bună ca a mea. Găsește o cale să rezolvi situația ca să-i poți duce pe toți acasă în siguranță.
Cinci minute rămase să te conformezi.
– Adu cuvele pe punte când sunt gata, am mai zis înainte să mă pornesc și eu într-acolo.
Am plutit lin înspre punte, parcă dorindu-mi ca distanța de parcurs să crească, ținându-mă pe loc într-o zonă în care încă eram în siguranță. Timpul trecea mai repede ca niciodată. S-a dovedit științific că înaintea morții nu ți se perindă toată viața prin fața ochilor. Totuși, timpul trecea al dracului de rapid.
Când am ajuns, cuvele deja erau pregătite pentru teleportare.
– Stabilește legătura cu sfinții, am cerut către Ogar. Sunt gata să vin, alături de șase dintre ceilalți membri ai echipajului, aflați încă în somn indus chimic, am zis către cele trei holograme apărute în fața mea după stabilirea legăturii. Acceptați teleportarea? Va trebui să coborâți eventuale scuturi defensive și filtre pe care le aveți.
– Nu-ți face griji, pornim teleportarea din partea noastră.
– Sub nicio formă. N-am control asupra a ce veți lua. Nu vă pot permite sa accesați nicio altă resursă a Ogarului.
A urmat o pauză de câteva secunde, suficiente ca să-ți torni un pahar de vin roșu de pe Arctus, dar nu îndeajuns ca să și savurezi o gură din el.
– Vad că ai îmbunătățit securitatea la bordul navei tale. Bine, vom deschide un port dedicat teleportării. Am trimis acum Ogarului tău datele necesare pentru stabilirea conexiunii.
– Aprob transferul, am zis către Ogar, aprobând tacit și proba de ADN.
Am început să simt, ca de fiecare dată când treceam prin acest proces, furnicături la nivelul fiecărui atom din corpul meu. Era ca și cum cineva-mi seducea atomii, îi invita la o cafea, iar apoi duși erau, alături de Atomic Don Juan, cuceritorul microscopic al teleportării. Simțeam cum sunt părăsit de mine, de bucăți de mine, în același timp simțind un alt eu, din ce în ce mai consistent, luând formă în alt loc din Univers. Apoi am simțit că mă întorc în pielea mea și… surpriză. Eram înapoi pe Ogar.
– Ce s-a întâmplat?
Ce s-a întâmplat? veni întrebarea și prin subspațiu, verbalizată de Ogar în numele sfinților.
Se pare că există o mică incompatibilitate între protocolul de transmisie de la noi, și cel de recepție de pe Deus, explică Ogar. Ca și cum am folosi mufe diferite, dacă mi-e permisă analogia. Noi avem mufă cu nouă pini, iar Deus recepționează pe unsprezece pini. Recalibrez. ETA șapte secunde. Gata de transfer, reluă Ogar, după ce a trecut timpul estimat.
– Aprob, am acceptat eu comanda din nou, dublată de proba tacită de ADN pentru confirmarea comenzii. Punct și de la capăt, am mai zis în barbă, doar pentru mine.
Sentimentul de abandon a revenit, simțind o oarecare gelozie pe atomii care alegeau primii calea seducției microscopice. De data aceasta părea să funcționeze totul în parametri normali. Mai bine zis, totul funcționa în parametri așteptați, deoarece normal ar fi fost să-mi fi continuat drumul liniștit alături de echipaj.
În clipa următoare mă aflam la bordul lui Deus, alături de cele șase cuve adevărate, care conțineau șase corpuri false. Privind în jur, la început am fost orbit de albul strălucitor al suprafețelor ce mă înconjurau. În scurt timp am putut ține ochii deschiși suficient pentru a constata că eram într-o încăpere ovoidală, cu pereții netezi de jur împrejur. Nu pluteam, astfel că am dedus că pe Deus exista gravitație artificială. Uitându-mă după recipientele cu echipajul meu, am remarcat că și acestea ședeau pe podea, doar că toată suprafața, de jur împrejur în tot spațiul tridimensional, părea a fi podea.
Am început să fac câțiva pași, dorind să mă îndrept către una dintre cuvele care părea a sta lipită de peretele din dreapta mea, reușind să ajung acolo fără niciun efort suplimentar, necesar cățărării unui perete, astfel că am dedus că încăperea avea o singură suprafață și aceasta era podeaua.
Legătura cu Ogarul era întreruptă, lucru așteptat. În schimb, am sperat că mă voi putea conecta la Deus, inteligența artificială care le conducea nava. Am fost cuprins de dezamăgire când am realizat că implanturile lor nici măcar nu încercau. Se pare că au fost deștepți și le-au dezactivat.
Am început să studiez conținutul fiecărei cuve, prefăcându-mă îngrijorat pentru soarta falșilor mei colegi de echipaj, încercând să încropesc un plan de evadare și, de ce nu, de salvare a navei și echipajului de o viață la planeta zoologică.
Poate că ar fi fost mai bine dacă alegeam încă șase colegi și ne sacrificam pentru o viață fără lipsuri pe planeta ce ne era pregătită, astfel salvând restul echipajului și misiunea. Toate acestea păreau acum a fi doar regrete venite din subțirimea planului de urmat, sau, mai bine zis, din lipsa planului.
Treceam de la o cuvă la alta, apăsând butoanele de analiză și urmărind afișajele rezultatelor despre starea falșilor colegi din interiorul lor. Părea să fie totul în regulă, fapt care nu m-a surprins deloc.
În clipa în care am terminat și cu ultima cuvă, ca și cum aș fi fost urmărit, s-a auzit o voce, probabil a lui Deus.
Status echipaj?
– Totul pare a fi în regulă, am zis eu pe scurt.
Semnalele lor de viață se simt foarte slab. Ești sigur că e totul bine?
– Sunt plasați într-un somn indus chimic. E normal ca semnalele lor de viață să nu fie puternice. Funcțiile biologice ale corpului lor sunt reduse la minimul necesar, inclusiv capacitatea de a emana viață, adică de a genera un semnal puternic.
– Bine ai venit la bordul lui Deus.
De data aceasta vocea n-a mai venit de peste tot, așa cum o făcuse vocea lui Deus, ci s-a auzit din stânga mea, așa că m-am întors instinctiv să văd cine a vorbit. Din albul podelei din stânga mea începuse să se formeze silueta unuia dintre sfinți, având la început culoarea nuferilor, dar începând apoi să-și piardă paloarea și să arate așa cum îl văzusem la bordul Ogarului. În stânga și în dreapta sa s-au arătat și ceilalți doi sfinți. Trecerea lor prin perete a fost ca și cum au intrat traversând printr-o perdea de lapte.
Aveau o poziție relaxată, denotând încredere și putere, dar fără a părea aroganți. Îmbrăcămintea le era asemănătoare cu aceea purtată înainte să-i omor și să-i dezbrac, acțiune care s-a dovedit că nu a avut rezultatul scontat.
– În semn de prietenie m-am gândit să vă returnez obiectele personale, am zis eu, scoțând din buzunarul combinezonului un cărăuș în care aruncasem înainte de teleportare toate hainele, artefactele și implanturile luate de la ei. Sper să nu-mi purtați ranchiună, dar nu te poți aștepta la un tratament bun când intri neinvitat în nava unui om.
– Lipsește un implant, spuse unul dintre ei, după o scurtă scanare a obiectelor deversate de mine între noi.
– Da, lipsește un implant. A suferit un mic accident în timpul inventarierii.
– Înseamnă că și unul dintre colegii tăi rămași la bordul Ogarului a suferit un accident.
– Şi acum ce urmează? am întrebat eu curios.
– E timpul să-ți trezești companionii. Urmează o sesiune de informări, în cadrul căreia veți afla tot ceea ce trebuie să știți despre viitorul vostru. După ce totul va fi gata, vă vom conserva până ajungem la destinație.
– În cât timp ajungem?
– Depinde de câte alte civilizații vom mai întâlni pe drum, dar nu vă faceți griji. Datorită interesului arătat de-a lungul timpului în cadrul civilizației noastre, avansul științific în medicina veterinară va acționa în beneficiul vostru, astfel că veți ajunge la destinație mai sănătoși și mai puternici decât ați fost vreodată.
– Am înțeles. Voi lansa cuvelor comanda de trezire, am mai zis eu, fără a avea nicio idee cum să dreg situația în clipa în care vor vedea că înăuntru nu erau oameni.
Deși mă simțeam trădat, speram că Ogarul a avut luciditatea necesară pentru a înțelege că soarta mea e pecetluită și că a luat-o la sănătoasa cu viteză maximă.
– Nu e necesar. Deus poate face asta pentru tine, zise sfântul sfinților, cel care părea a fi mereu purtătorul lor de cuvânt. Deus, accesează cuvele și începe procesul de recuperare pentru cei șase.
Confirm.
În clipa următoare am primit confirmarea stabilirii legăturii cu Deus.
Inițializare cu succes. Conexiune stabilită. Funcționare în parametri normali. Lansare comandă distrugere. Confirm, am auzit din partea implantului.
Comandă distrugere lansată. Evacuați în trei…
Mai mult nu am mai auzit din partea lui Deus. Treceam din nou printr-un carusel emoțional, oscilând între panica simțită la bordul lui Deus și nesiguranța unui nou transfer către o destinație pe care nu o cunoșteam. Atomii mă părăseau, din nou, în grupuri dezorganizate. Nu cred că mă voi obișnui niciodată cu teleportarea.
– Ţucule, ești bine Ţucule? am început să aud din câteva piepturi omenești.
– Ogar, pune distanță între noi și Deus, am auzit eu vocea căpitanului. Confirm!
– Ţucule, poți vorbi? Ești bine?
– Da, sunt bine, am confirmat, plăcut surprins să mă văd în mijlocul echipajului cu care am pornit la drum cu mult timp în urmă. Ce s-a întâmplat?
– Ne-a trezit Ogarul imediat ce te-ai teleportat și ne-a pus la curent cu situația.
– Mare prostie din partea lor să te desconsidere. Rutina haosului a funcționat în favoarea noastră, a strigat fericit căpitanul. Tu ești liantul nostru, Ţucule.
– Cum am ajuns înapoi? Ce s-a întâmplat?
– În timpul tentativei de teleportare, Ogar a scanat și a interpretat sistemele lor. La cea de-a doua tentativă de teleportare, cea reușită, Ogar și-a plasat o comandă ascunsă în sistemul lui Deus, comandă ce urma să fie lansată în momentul deschiderii cuvelor. Apropo, semnalele de viață din cuve erau simulate de baterii mari consumatoare de energie. La deschiderea cuvelor, acestea se conectau una la alta, astfel crescându-și puterea de consum. Practic, în câteva secunde toată energia de la bordul lui Deus a fost absorbită de acestea, fapt care a dat bătăi de cap tuturor sistemelor lor, permițând aducerea ta acasă.
– Dar când a făcut Ogar toate astea? am întrebat eu curios.
– Sistemele defensiv și ofensiv nu se ocupă doar de ridicarea scuturilor și tras cu armele. În majoritatea atacurilor se ajunge la abordaj, la luptă la baionetă, dacă-mi permiți să-i citez pe actorii teatrelor de război din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Ogarul nostru este construit în așa fel încât să dezvolte și să lanseze tactici prin care asemenea atacuri să fie respinse.
– Norocul nostru că toate acțiunile tale au fost luate în beneficiul echipajului și al misiunii, fapt care nu a deteriorat parametri în care trebuia să-și elaboreze și ruleze planul de salvare.
– Ia spune, m-a cicălit secundul, chiar arătau ca niște sfinți?
– Prima dată când i-am văzut aveau toți o aură galbenă în jurul capului, am început eu să le povestesc, dar asta se putea datora costumului de supraviețuire specific lor.
– Da, probabil că asta era, și-a dat cu părerea și căpitanul. Auzi la el, sfinți.
În clipa următoare mi-am amintit poziția în care stăteau când m-am trezit.
– Hai să vă arăt cum stăteau când m-au trezit, am zis, începând să-mi urc mâna dreaptă către piept, având degetul mic și inelarul strânse ușor în pumn, iar celelalte degete desfăcute.
Pentru o clipă totul a fost lumină puternică, iar apoi pentru mine a rămas doar bezna totală.
În urma mea, Ogarul ridicase instant un câmp de forță în jurul meu în clipa când a detectat capcana din implanturile care încă erau active, limitând efectele exploziei doar la persoana mea, dar asta n-am mai apucat să văd.
Cunoșteam bezna. Nu era prima oară când muream. Am murit de multe ori și toate aceste morți mi s-au perindat prin fața ochilor, dacă se poate spune așa, ținând cont că eram într-un întuneric de nepătruns. Totul mi-era aproape familiar. Simțeam că pot accesa fiecare moarte în parte, retrăind-o din nou și din nou, împreună cu evenimentele care m-au adus în fața ei. Oare cum voi muri în viața următoare?
