Cineva ca tine, Adela(timp de citire: 66 minute)

Trecuse cel puțin jumătate de oră, dar încă simțeam acea amețeală plăcută provocată de cele câteva beri băute când chiulești de la cursuri. Eram exact în starea aia perfectă dintre a fi treaz și beat în adevăratul sens al cuvântului, acel purgatoriu al consumului de alcool, în care vezi realitatea în culori mai intense, iar un început de euforie își face discret loc în ființa ta, dând ușurel din coate, ca un om lipsit de educație trecând prin mulțime în noaptea de Înviere. Ultimele raze roșiatice ale soarelui se reflectau deasupra acoperișului farmaciei veterinare de vizavi, iar autobuzul tocmai străbătea intersecția și se îndrepta spre Barieră. De ce i se spunea Barieră acelei stații? Aveam o bănuială că, dacă un înger s-ar fi pogorât din cer cu un pergament în mână, ca în meme-urile acelea de pe internet, și ar fi desfăcut sulul de hârtie, pe el ar fi scris, cu litere mari și strălucitoare, „nu am absolut nicio idee”. Grupul de oameni se adunase deja spre centrul alveolei, căutând să prindă loc pe scaune, însă, spre norocul tuturor, autobuzul era pe jumătate gol. Am urcat dintr-un singur pas și am aruncat o privire în jur, în căutarea unui loc însă, exact în momentul în care l-am ochit, m-am trezit cu o mână pe umăr.

— Băiatu’, mă ajuți și pe mine cu cărucioru’, mi s-a adresat o femeie corpolentă, trecută bine de patruzeci de ani, cu brațele groase și gambele brăzdate de varice.

Am schițat un gest din cap a încuviințare, apucând cu o mână căruciorul, observând privirea insistentă a unei mogâldețe de om, și m-am întors la tentativa de a găsi un loc liber.

— Mulțumesc, mamă, să-ți dea Dumnezeu sănătate! a exclamat femeia foarte îndatoritoare.

Constatând că scaunul observat prima dată fusese ocupat între timp, am pornit ușor spre capătul celălalt al autobuzului, cu mintea cutreierând haihui prin amintiri și corpul străbătut de o senzație stranie, o premoniție că ceva urma să se întâmple. O singură persoană îmi transmitea întotdeauna starea asta, prin urmare, nu am fost surprins când senzația s-a concretizat sub forma siluetei sale. Purta îmbrăcăminte neagră din cap până în picioare, cu bocanci cu talpa groasă pe post de încălțăminte și o cruciuliță metalică la gât. Imaginea nu m-a surprins cu nimic. Am dat să îi fac semn, însă am ezitat. Mi-am zis că, până nu își întorcea privirea, nu puteam ști cu certitudine, așa că am decis să mă așez pe scaunul din spatele ei și să aștept.

S-a întors pe jumătate, simțindu-mi, pesemne, prezența, însă nu m-a observat. A fost, totuși, suficient ca să primesc confirmarea identității. Nu ar fi trebuit să mă îndoiesc de la bun început, nu dădeam niciodată greș în ce o privește. Era ca un al șaselea simț. Fără să mai stau pe gânduri, am bătut-o încetișor pe umăr, încercând să-mi controlez bătăile inimii.

— Sterian! a exclamat, cu ochii căprui măriți de surpriză. De unde vii?

— … aș fi zis de la facultate, dar, mai corect spus, am fost la bere cu colegii.

A privit preț de o secundă locul liber din stânga mea și, fără să ezite, s-a așezat lângă mine. Arăta puțin obosită, machiată discret, doar atât cât să ascundă cearcănele și alte imperfecțiuni ale pielii, cu părul, vopsit brunet cu ani în urmă, căzându-i pe umerii înguști.

— Ți-am dat eu voie să stai lângă mine? am rostit una dintre glumele noastre tipice, cuprins de nostalgie, însă ea mi-a ignorat remarca, ștergându-și câteva broboane de sudoare de pe frunte.

— Te-ai apucat de licență? a ales să deschidă un subiect confortabil pentru amândoi.

— Da, am scris câteva pagini.

— În sfârșit termini facultatea? Când ai început-o? Acum șapte ani? a încercat să mă ia peste picior.

— Șapte ani trebuia să ai tu de acasă, da’ ai doar trei jumate, am răspuns, fără să ezit.

Râsul ei delicat, ca un clinchet de clopoțel, mi-a trimis un fior pe șira spinării. M-am temut că o răceală glacială avea să guverneze conversația noastră, însă stratul de gheață a fost topit instantaneu. Parcă ultimii doi ani au fost șterși cu un burete magic, aruncați deoparte ca un fruct stricat, iar noi doi eram ca înainte, aceleași persoane de atunci, de pe vremea când între noi exista o prietenie strânsă, de pe vremea când nimic nu ne stătea în cale. Sclipirea jucăușă din ochii ei mă țintuise pe loc, ca o cobră ce își fixează prada și, deși nu o spunea cu voce tare, parcă îmi șoptea, doar din priviri, ,,Ei, ce te uiți așa? Tot eu sunt! A trecut timpul, ne mai schimbăm, dar nu atât încât să nu mă mai recunoști. Încă sunt cea de atunci”. În cele din urmă, mi-am ferit privirea, îndreptându-mi atenția către casele ce se perindau prin dreptul geamului, dispărând după câteva clipe, lăsate sub consolarea razelor lunii. În tot acest timp, ea răsucea pe toate părțile mărgelele albe și negre ale brățării de pe mâna dreaptă.

— Ce-i cu tine în 487? am întrebat-o, amintindu-mi că, de obicei, circula cu alt autobuz

— E mama la cumpărături și o să mă ia cu mașina de pe Platformă.

— Am crezut că ai o problemă cu autobuzele de Voluntari.

— Doamne, nu pot să le suport, sunt groaznice. Nu prind niciodată loc pe scaun, au doar două uși și în 428 miroase oribil!

Am dat să fac o glumă privind asocierea dintre mirosul din autobuz și prezența ei, însă am ales să mă abțin de această dată, hotărându-mă că trebuia să tatonez în continuare terenul, înainte de a trece la glume extreme, care cândva erau de o banalitate absolută pentru noi.

— Mie îmi plac STV-urile, nu am avut probleme să prind loc și, dacă mă pun în spate, zici că sunt într-un autobuz din ăla cu etaj, ca în Londra, am ales, în schimb, o glumă mai ușor de gustat.

— Ești nebun! Să vezi ce o să-ți mai placă la vară când o să se îmbibe pânza aia de pe scaune de transpirație și o să duhnească în tot autobuzul. O să scriu pe Măgurele – păreri și opinii, să vadă toată lumea ce părere am de autobuzele lor și o să le zic și unde pot să și le bage.

— Atunci eu o să scriu despre cât de mult îmi plac, să vedem pe cine ia lumea în serios.

— Atunci, poți să te duci dracu’, a răspuns și clinchetul de clopoțel mi-a străpuns urechile.

Râsetul a fost acoperit într-o manieră grosolană de o bufnitură, autobuzul trecând peste o groapă neasfaltată, aruncându-ne câțiva centimetri în sus, în vreme ce scaunele cenușii s-au zguduit ca după reverberațiile unui cutremur.

— Coaie, să-mi bag pula în capu’ lor, nu pot să asfalteze o groapă.

Doar ea reușea, cumva, să folosească obscenități a căror sonoritate să-și păstreze vulgaritatea, însă să capete și o notă adorabilă. Exista un contrast bizar între talia ei măruntă, vocea subțire, cu inflexiuni copilărești, aproape angelice, și maniera grobiană în care alesese să se exprime.

— Constat că tot ca ultima needucată vorbești, a sosit, ca un reflex pavlovian, înțepătura clasică.

— Iarăși mă iei cu educația ta. Ți-am zis să nu te mai iei de mama.

— Și eu ți-am zis că și tații ar trebui să se ocupe de educația propriilor plozi și, oricum, nu dau vina pe părinții tăi, ei au făcut tot ce au putut, dar nu au avut cu cine, săracii.

— Ce terminat ești! a venit unicul răspuns, însoțit de același râs subțire și de o gingășie discordantă, prin comparație cu limbajul obscen folosit cu doar câteva secunde înainte.

Ascensiunea autobuzului pe pod m-a luat pe nepregătite și m-a lovit ca un pumn în stomac. Un sfert de oră a trecut cu rapiditatea unei clipe. Pentru câteva minute parcă mă întorsesem în timp, totul se simțea ca înainte. Interacțiunea dintre noi mi-a amplificat starea euforică, iar ideea că trebuia să cobor la următoarea stație mă debusola complet. Adela era ca un drog pentru mine. Făcusem constatarea de multe ori de-a lungul ultimilor ani, ideea revenind ocazional, cu fiecare întâlnire întâmplătoare. Compania ei avea darul să-mi producă cele mai intense senzații posibile, iar, în momentele noastre cele mai bune, a avut puterea să-mi aducă trăirile până la paroxism.

Autobuzul a coborât podul și a început virajul în primul rond. O priveam pe Adela cu coada ochiului, în tăcere, încercând să sorb fiecare strop din această beție, să mă bucur de fiecare secundă în care o găseam în prezența mea, știind că aveau să treacă luni bune până când urma să o revăd și că nicio întâlnire ulterioară nu îmi garanta că lucrurile nu s-ar fi schimbat între timp, că distanța dintre noi nu urma să se extindă, că data viitoare când aveam să o văd nu ne-am purta ca doi străini. Niciuna dintre aceste apariții sporadice ale Adelei în viața mea nu susținea această teamă cu dovezi empirice, însă îmi era peste putință să o alung, frica având caracterul insidios specific cancerului.

Am închis ochii încă o secundă, încercând să inspir parfumul dulceag al Adelei, știind că o simplă urmă a acestui miros mi-ar fi permis să o recunosc doar prin intermediul simțului olfactiv, dacă soarta mi-ar fi făcut neplăcerea de a-mi fura vederea, și m-am ridicat de pe scaun, în vreme ce autobuzul trecea de cel de-al doilea rond. Adela și-a tras picioarele în afara scaunului, făcându-mi loc să trec. Am amânat momentul despărțirii cât de mult am putut, așteptând clipa în care vehiculul urma să intre în alveolă pentru a mă îndrepta spre ușă, apoi mi-am luat la revedere în cel mai caracteristic mod cu putință:

— Aș spune că mi-a făcut plăcere, dar aș minți!

Adela a râs încă o dată și mi-a făcut cu mâna. Am privit-o cu coada ochiului, în timp ce m-am îndepărtat, observând, cu satisfacție, că și ea îmi privea fiecare mișcare. Speram că regretul de a nu fi petrecut mai mult timp unul în compania celuilalt nu îmi aparținea doar mie și, mergând mai departe pe firul acestui gând, speram că și ea regreta la fel de mult că am încetat să facem parte unul din viața celuilalt. Am coborât întâi piciorul stâng, străduindu-mă să îngrop sentimentul neplăcut în originea lui abisală, însă nici nu am apucat să ating asfaltul cu toată talpa piciorului drept, când o lumină albă, complet imaculată, m-a învăluit și a înlocuit în întregime câmpul meu vizual. În mod surprinzător, creierul meu a făcut instantaneu conexiunea cu povestea lui Saramago, însă comparația a devenit rapid nefondată, când mi-am simțit fiecare celulă din corp vibrând, într-un mod aflat în afara oricărei forme de rațiune sau trăire anterioară. Senzația putea fi descrisă doar prin cuvântul imaterialitate. Trebuie că a durat doar o clipă, însă intensitatea ei nu putea fi comparată cu nimic din ce experimentasem vreodată.

Albul a fost înlocuit de negru și am realizat că închisesem ochii într-un mod instinctiv. Când i-am redeschis, ultimele raze ale apusului m-au înțepat, reflectându-se din acoperișul farmaciei veterinare.

*

Șocul a înlocuit fiecare moleculă de oxigen din sânge cu panică, lăsându-mi plămânii goliți de aer și corpul încercând cu disperare să găsească acea respirație salvatoare, care să prevină pierderea cunoștinței sau, în acele momente de groază mi-am spus, moartea. După câteva secunde de teroare, am reușit să inspir, umplându-mi plămânii cu oxigenul binecuvântat și dătător de viață, iar creierul dominat de adrenalină a început, cu o viteză fulgerătoare, să caute o explicație pentru ceea ce, în aparență, părea a fi inexplicabil. Îmi pusese cineva ceva în bere? Cine și de ce? În plus, cumpărasem un metru împreună cu încă trei colegi, de unde ar fi știut posibilul agresor ce halbă voi alege eu?

Încercarea de a găsi o explicație a fost încheiată brusc de sosirea autobuzului în stație, fiind înlocuită de o problemă mai presantă. Ar trebui să urc în vehicul, să-l aștept în stație pe următorul sau, în primul rând, să încerc să-mi recapăt pe deplin controlul și calmul? Mi-am zis că de urcat în STB tot trebuia să urc, altfel aș fi ajuns târziu acasă, iar a doua zi aveam cursuri. Am urcat încercând să găsesc o a doua explicație pentru situație, una mai plauzibilă. Oare îmi pierdusem pur și simplu facultățile mintale? Să fie vreo halucinație sau vreo formă de schizofrenie? Gândul mi-a fost întrerupt de o atingere pe umăr, iar opt cuvinte mi-au făcut sângele să-mi înghețe în vene.

— Băiatu’, mă ajuți și pe mine cu cărucioru’, mi s-a adresat aceeași femeie corpolentă, de acum cincisprezece minute.

Explodase vreo țeavă cu gaze și îmi pierdusem cunoștința? Totul era doar un vis? Am ridicat căruciorul aproape teleghidat, guvernat de un gând că, dacă n-aveam să acționez, chiar și sub forma gestului mărunt de a ajuta acea femeie, aș fi avut un atac de panică. Poate că trăiam într-o simulare, tot ce trăisem vreodată nu exista cu adevărat, viețile noastre mărunte nu aveau vreo însemnătate deosebită, civilizația umană era doar o adunătură de biți dintr-un calculator, iar autorul simulării se plictisise și alesese să se distreze puțin.

— Mulțumesc, mamă, să-ți dea Dumnezeu sănătate! am primit același răspuns ca prima oară.

Urarea femeii mi-a dat răspunsul pentru o întrebare nerostită, importanța de a găsi o cauză pentru cele întâmplate fiind principala prioritate a primelor raționamente alcătuite de mintea mea. Toți oamenii din jur își vedeau liniștiți de ale lor, nimeni nu părea în vreun fel schimbat, nimeni nu se afla în stare de șoc, nu auzeam țipete, nici plânsete, niciun semn de haos, disperare sau dezordine. Doar eu păream conștient că totul se mai întâmplase odată. Nu am schițat niciun gest de răspuns către femeie, așezându-mă, în schimb, pe primul loc liber, încercând, în limita posibilităților, să-mi revin din starea de șoc. Mi-am privit mâinile și blugii, observând pete mari de transpirație în dreptul buzunarelor. Abia când mi-am simțit gura mai uscată decât iasca mi-am adus aminte de apa din ghiozdanul făcut leoarcă de sudoare. Din doar câteva înghițituri, am băut cel puțin jumătate de litru de apă, revigorându-mă suficient încât să-mi recapăt, cât de cât, cumpătul. Însă tot progresul a fost spulberat dintr-o singură răsuflare, izbit cu forța unei explozii atomice, când Adela s-a întors de pe scaunul din față și m-a privit cu pupilele mărite și un început de zâmbet înflorind în colțul gurii.

— Sterian! De unde vii?

În momentul acela mi-am zis că aveam să dau ochii peste cap, să fac atac de apoplexie și, fie ajungeam legumă pentru tot restul vieții, fie muream chiar în acel moment. Însă mintea a exagerat mult simptomele, sistemul simpatic a intrat în acțiune exact în momentul potrivit și, aș fi putut jura, mi-a salvat viața.

— Ești bine? Ești alb la față, parcă ai văzut o fantomă, observă Adela, însă mai mult în glumă, fără să dea semne că a înțeles adevărata mea stare mintală.

— Mai bine vedeam o fantomă decât să te văd pe tine, i-am răspuns, încercând să păstrez o aparență de calm.

— Du-te, mă, dracu’, asta e cea mai bună zi din viața ta, să ai norocul să respiri în prezența mea…

— Dacă asta e cea mai bună zi din viața mea, nu vreau să o văd pe cea mai rea, am întrerupt-o, întorcându-mă la încercarea de a găsi o explicație cu un gram de logică în ea, un dram de rațiune, orice ar fi contrazis explicația supranaturalului, singura plauzibilă în acel moment, în vreme ce familiaritatea clinchetului de clopoțel a râsului Adelei m-a liniștit mai mult decât ar fi făcut-o zece sedative.

Schizofrenia, sau orice boală mintală mai serioasă, nu putea apărea de nicăieri, cu siguranță existau semne. Chiar dacă nu le observam eu, le-ar fi observat măcar cei din jur. Îmi venea greu să cred că puteam să mă trezesc de nicăieri cu o formă atât de gravă de schizofrenie sau demență, fără semne preliminarii. Între timp, Adela s-a mutat pe scaunul din stânga mea și mi-a aruncat o privire confuză, semn că muțenia mea i se părea neobișnuită.

— Te-ai apucat de licență? m-a întrebat nonșalant, ca pe cel mai obișnuit lucru din lume, mirându-se, cel mai probabil, că am tresărit la auzul cuvintelor.

— … mda… am scris câteva pagini, i-am răspuns absent, cu mintea dominată de cu totul alte gânduri.

— Termini și tu facultatea aia? Când ai început-o? Acum șapte ani? a sosit aceeași înțepătură de dinainte.

— …mda… ce? Patru ani, ca orice facultate serioasă, am încercat să dau un răspuns care să îmi fie caracteristic.

În principiu, teoria scurgerii de gaze suna pe cât se poate de plauzibil, au existat numeroase cazuri de-a lungul timpului. Oamenii povesteau tot felul de trăsnăi, genul de povești care aduc mai mult a romanele lui Stephen King decât a realitate, iar câteva teste simple determinau că o țeavă de gaze explodase sau coșul de fum nu fusese curățat cum trebuie și povestitorii de ocazie inhalaseră monoxid de carbon. Pe scurt, explicații cât se poate de logice. Însă o problemă năruia întregul argument. În cazul unei intoxicații cu gaz, ar fi trebuit să existe o formă de halucinație colectivă, ori, în cazul de față, doar eu păream a fi afectat. În plus, ar fi fost unicul caz din istorie în care cineva halucina că trăiește aceleași câteva minute pentru a doua oară.

Adela îmi povestea despre singura ei restanță din anul întâi de facultate, plângându-se că fusese o nedreptate uriașă și că merita o notă mult mai mare, vinovat fiind profesorul, un boșorog pervers și misogin, însă prinsesem doar câteva frânturi, amintindu-mi vag că îmi mai spusese întâmplarea odată.

Ideea intoxicației cu gaze avea sens dacă leșinasem, asta ar fi explicat de ce restul pasagerilor se comportau de parcă nu se întâmplase nimic neobișnuit, erau pur și simplu plăsmuiri ale subconștientului meu. Gândul că Adela reprezenta doar o plăsmuire a imaginației mele îmi displăcea profund, însă îl preferam alternativei, adică intervenției unor factori supranaturali. Dar ce fel de vis lucid ar fi putut să se simtă atât de real, ar fi avut atâtea detalii și mi-ar fi permis să gândesc în felul acesta, atât de apropiat de felul în care gândeam în mod obișnuit? Probabil că trebuia să arunc și ipoteza asta deoparte. Oare ce mai rămânea atunci? Simularea?

— Coaie, tu măcar asculți ce îți zic? Vorbesc singură aici, sau ce naiba? Pământul către Sterian! a început Adela să-și miște palmele în dreptul feței mele. Mă bagi și pe mine în seamă, sau ce facem?

— Îmi place mult mai mult când taci, atunci ești aproape suportabilă, mi-a sosit în minte răspunsul perfect, cu viteza unui TGV.

Mi se părea incredibil că, până și în această stare de șoc, puteam să-i răspund într-un mod atât de familiar, fără să-mi storc creierii înainte de a găsi cuvintele potrivite, și nu puteam să pun această promptitudine pe seama amețelii de dinainte, care dispăruse din cauza surplusului de adrenalină.

— Rasa ta, Sterian! Vezi cum vorbești cu mine, că poate pleacă dreapta.

Adela și-a însoțit amenințarea cu cel mai lamentabil croșeu din istoria umanității, expediat direct către umărul meu stâng. Am reușit să schițez un zâmbet, fragil ca un bibelou de porțelan, dar era un început promițător către întoarcerea spre normalitate. Secunda de normalitate s-a risipit mai repede decât mi-aș fi dorit, când m-am trezit aruncat câțiva centimetri în sus, autobuzul trecând cu viteză peste groapa neasfaltată.

— Coaie, să-mi bag pula în capu’ lor, nu sunt în stare să asfalteze o groapă, a sosit înjurătura Adelei.

Autobuzul a urcat pe pod, iar peste câteva minute trebuia să cobor în stație. Încercam să fiu optimist, poate că, odată ce aveam să cobor din vehicul, totul urma să revină la normal, eu să mă întorc la viața mea obișnuită și, cu timpul, să dau uitării experiența bizară pe care am trăit-o. Totuși, mă temeam că îmi imaginam un scenariu mult prea plăcut, de o naivitate copilărească, având un presentiment că această istorie stranie se afla abia la începutul ei.

— Niciun comentariu despre educația mea? Ce e, nu ți-e bine? Adică nu că nu îmi place când taci, de fapt, cel mai mult îmi place la tine când taci, dar…

— Mi se face rău doar când te aud, nici nu îmi mai trebuie vreo boală, nesuferito, i-am răspuns și am constatat că familiaritatea conversației reușea să-mi atenueze, măcar parțial, senzația de stres care amenința să-mi taie răsuflarea.

Autobuzul ajunsese deja în al doilea rond, cel de dinainte de Atomiștilor 45, stația la care trebuia să cobor, și m-am ridicat de pe scaun, Adela alegând să-mi facă loc să trec, în loc să găsească un răspuns pentru cel mai recent atac îndreptat la adresa ei.

Am pornit spre uși, aproape uitând să o salut, făcându-i semn cu mâna, exact când acestea se deschideau, rugându-mă la ceruri ca, dacă exista un Dumnezeu, să oprească toată această nebunie, acest haos care înlocuise legile firii. Am coborât precaut, călcând cu grijă asfaltul, de parcă eram un fachir care trecea peste cărbuni încinși, însă tot efortul s-a dovedit zadarnic. Nici nu am făcut bine contact cu asfaltul, că aceeași orbire albă mi-a înlocuit vederea, mi-am simțit întreaga ființă vibrând până la nivelul celei mai neînsemnate celule, senzația de vid a revenit, iar, după o fracțiune de secundă, razele apusului mi-au înțepat ochii, reflectându-se de pe acoperișul farmaciei veterinare.

*

Mi-am ferit privirea din calea razelor arzătoare și am constatat, oarecum ușurat, că de data aceasta puteam să respir în voie, de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Am tras concluzia logică că șocul îmi tăiase răsuflarea data trecută, nu mecanismul responsabil pentru călătoria în timp, indiferent de natura acestuia. Privind autobuzul apropiindu-se de stație, am luat o decizie de moment. Ce ar fi fost să le dau dracului de explicații în ce privește cauza fenomenului straniu și să mă concentrez pe ce puteam face pentru a-l opri? La urma urmei, în câteva luni urma să devin, sub o formă sau alta, om de știință, toată educația și principiile însușite de-a lungul timpului reprezentau o busolă perfectă pentru a-mi ghida acțiunile în acel moment. Întreaga tărășenie putea fi privită ca un experiment științific. Trebuia să-mi păstrez calmul și să obțin informații.

Ar fi trebuit, încă de la bun început, să iau o decizie simplă, aceea de a nu mă urca în autobuz. Părea o soluție complet banală, însă, uneori, soluțiile cele mai banale sunt și cele mai bune. Prin urmare, când autobuzul a ajuns în alveolă, m-am îndepărtat de uși, permițându-le celorlalți călători să urce, și l-am privit pornind de pe loc și îndepărtându-se cu o viteză moderată către stația următoare. Văzând că 487-le aproape ieșise din câmpul meu vizual, am sperat pentru un moment că avusesem dreptate. Aproape că îmi venea să îi fac cu mâna, așa cum își fluturau femeile batistele când soții sau iubiții lor plecau la război. Însă, o clipă mai târziu, orbirea albă a revenit, moleculele organismului meu și-au început vibrația, devenită din în ce mai familiară, iar senzația unui astronaut plutind în vidul spațiului s-a întors.

*

De data aceea m-am întors în timp cu doar un minut înainte, însă îngrijorarea, șocul și frica de necunoscut au fost înlocuite de o formă de fervoare științifică. Primisem prima informație pentru dezlegarea misterului. Trebuia să urc în autobuz, nu mi se oferea o alternativă. Prin urmare, când autobuzul a ajuns în Șoseaua Măgurele, numele oficial al Barierei, m-am grăbit să urc, căutând să mă așez cât mai departe de Adela, pe unul dintre cele trei locuri din spatele autobuzului, de unde ar fi fost aproape imposibil să mă observe. Aveam presimțirea că acea buclă temporală în care mă găseam avea o legătură strânsă cu întâlnirea dintre mine și Adela, așa că mi s-a părut că încercarea de a o evita pe vechea mea prietenă era o tentativă cât se poate de rațională pentru a o destrăma.

Am privit cum un bărbat cu părul grizonant, îmbrăcat într-o salopetă gălbuie, o ajuta pe femeia corpolentă să își urce căruciorul și am constatat, cu surprindere, că amețeala de la început revenise, așa cum revenea apa la țărm în timpul fluxului. Ceva din mintea mea îmi spunea că era o informație importantă, însă nu reușeam să îi dezleg pe deplin însemnătatea, iar șirul gândurilor mi-a fost întrerupt de un eveniment care mi-a dat peste cap toate socotelile. Adela își întorsese capul în direcția mea și, observându-mă, a început să-mi facă semne cu mâna, îndemnându-mă prin gesturi să vin lângă ea. Și-a oprit mișcările mâinii pentru o secundă, privind-o pe femeia din dreapta ei, îndreptându-și, apoi, atenția către cele două locuri libere din stânga, respectiv dreapta mea, și, analizând preț de o secundă situația, a tras concluzia că decizia firească era ca ea să vină la mine. Prin urmare, și-a părăsit locul, situat undeva, pe la mijlocul autobuzului, și a pornit spre mine, aproape țopăind, așezându-se în stânga mea, afișând un zâmbet încântător care a alungat instantaneu dezamăgirea că teoria mea se dovedise a fi eronată.

— Sterian! De unde vii?

— Am rămas la bere cu colegii, după ce am terminat cursurile.

— Ți-ai început licența? m-a întrebat Adela pentru a treia oară.

— Am terminat primul capitol.

— Termini și tu facultatea aia? Cât timp a trecut de când ai început-o? Șapte ani?

Un lucru era clar, dacă nu reușeam să evadez din acea buclă, data viitoare când vorbeam cu Adela, fiindcă un alt adevăr devenise incontestabil, aveam să preiau frâiele conversației, pentru că mai degrabă mi-aș fi luat zilele decât să răspund încă o dată la aceeași înțepătură. Fusese o singură încercare de a o evita, însă nu aveam niciun dubiu, dacă Adela mă văzuse în capătul celălalt al autobuzului, atunci să vorbesc cu ea reprezenta o condiție obligatorie pentru a pune capăt fenomenului, în egală măsură cu urcatul în autobuz. Cele două informații obținute duceau la o concluzie evidentă, indiferent de cauza sau mecanismul din spatele călătoriei în timp, toată această experiență, cu origini supranaturale devenite din ce în ce mai clare, se baza pe legătura dintre mine și Adela. Trebuia să îmi concentrez toată atenția asupra conversației, dacă voiam să găsesc o ieșire.

— Patru ani. Ca orice facultate serioasă, știi? Nu ca Dreptul de la ASE.

— Vezi că ești prost și nu știi ce vorbești. Și eu tot patru ani fac, ratatule, mi-a răspuns Adela cu același clinchet de clopoțel, iar din inflexiunile vocii am citit o satisfacție deplină.

Își purta încântarea pe față sub forma unui zâmbet, transformat într-o medalie de onoare. Adela îmi cunoștea foarte bine memoria neobișnuit de bună, o sursă de mândrie pentru mine, prin urmare, știa că rareori făceam astfel de greșeli, așa că trebuia să profite de o asemenea oportunitate și să capitalizeze pe seama fiecărei erori.

— Puteai să faci și opt, oricum faceți mai mult caterincă decât școală. Dreptul adevărat e ăla de la Universitate, am trecut în ofensivă, fără să mă las încurcat de greșeala de dinainte.

— A vorbit geologia din tine. Voi ce faceți acolo? Culegeți porumb și vă uitați la pietre toată ziua, mare facultate!

Poate că situația îmi provoca mai multă plăcere decât voiam să recunosc, dar, după șocul inițial și toată nebunia aia prin care treceam, meritam să mă bucur măcar pentru câteva momente de compania Adelei. În plus, soluția pentru a reveni la cursul firesc al lucrurilor se afla în interacțiunea dintre noi, poate că era o prostie să fac glume care pentru orice om obișnuit ar fi fost deplasate într-un asemenea moment, poate chiar și în viața de zi cu zi, însă un indiciu tot puteam să obțin din conversația noastră.

— Vezi cum vorbești, poate te scot prin geamu’ ăsta, că oricum ești mică și treci ușor, i-am dat lovitura de grație, punând capăt primei bătălii, în vreme ce o bătrână care, pesemne, auzise finalul disputei, mi-a aruncat o privire mustrătoare, în care se citea tot disprețul provocat de aparenta mea lipsă de cuviință.

— Bine, boss, gata, nu mai zic nimic de pietrele voastre.

Am profitat de tăcerea coborâtă peste schimbul nostru de replici și am decis să analizez din nou situația, luând în considere noii factori, lăsând în seama Adelei căutarea unui alt subiect de discuție și încercând să nu mă sperii prea tare la gândul că, dintr-un motiv necunoscut, legătura dintre mine și Adela stătea la originea acestei bucle temporale.

Poate că, totuși, ar fi trebuit să las deoparte logica, rațiunea și gândirea științifică, având în vedere natura irațională a fenomenului, și să încerc să caut un răspuns în cultura mea cinematografică. Creierul îmi spunea că nu m-aș fi putut gândi la o idee mai cretină, însă instinctul îl contrazicea, afirmând că n-aveam nimic de pierdut.

Exista un element comun pentru ieșirea dintr-o buclă temporală, ceva prezent în fiecare film? Majoritatea filmelor aveau un nesuferit pe post de protagonist, pe cineva care trata pe toată lumea cu dispreț și era scârbit de omenire, iar eliberarea se producea când își schimba comportamentul și devenea o persoană agreabilă. Dacă fenomenul bizar nu ar fi fost legat de Adela, ideea ar fi fost, pe cât de puțin flatantă, pe atât de promițătoare, dar situația mea nu avea nimic în comun cu cea a lui Bill Murray sau a altor produse ale industriei hollywoodiene.

Eu și Adela ne aflam într-o situație complicată, sfârșitul prieteniei noastre fusese trist, însă, în mod categoric, nu exista vreo formă de ură sau dispreț, nici de o parte, nici de cealaltă. Atunci, ce Dumnezeului se întâmpla aici?

Analiza a ajuns la un final abrupt, în momentul în care 487-le a trecut peste blestemata de groapă neasfaltată, m-am trezit sărind de pe scaun, impactul fiind mai puternic în spatele autobuzului, și am înjurat în gând, într-un mod nu foarte diferit de obscenitățile pe care se pregătea Adela să le scoată pe gură.

— Coaie, băga-mi-aș pula în rasa lor, nu sunt în stare să asfalteze o groapă, își vărsă Adela furia.

— Fermecătoare ca întotdeauna, observ.

— Da, normal. Cum altfel? a răspuns, chicotind încântată.

— Măcar așa ai lăsat și tu telefonu’ ăla din mână, că nu ești în stare să vorbești în societate, ciudato.

— Adevărul e că, într-o companie atât de selectă, nici nu știu cum de mi-am permis să nu vorbesc cinci minute, m-a atacat Adela, în vreme ce autobuzul era pe punctul de a intra în primul rond.

Am dat să mă ridic de pe scaun, dar spațiul nu îmi permitea să trec, fără ca Adela să se ridice complet de pe locul ei, lucru pe care nu a putut să îl facă în tăcere:

— Vai, și ce bine stăteam! Normal că trebuia să mă deranjezi tu, mai sunt și obosită.

— Tu te-ai născut obosită!

— Obosești ușor când ești mic, s-a apărat, iar inima mea a sărit o bătaie și, abia când se ridica de pe scaun, am observat că, atunci când era așezată, nu reușea să atingă podeaua autobuzului cu toată talpa, imagine care mi s-a părut pur și simplu adorabilă.

Am simțit cum atriile și ventriculele mi se topeau sub acțiunea unei călduri interioare, venite din adâncul sufletului, unde încercasem să îngrop unele dintre amintirile mele preferate, care acum îmi produceau mai mult suferință decât plăcere.

— Tu ai spus-o, nu eu, am răspuns, simțind cum inima mea căpătase consistența unei bucăți de plastilină, încălzită de mâinile unui preșcolar.

O spusese pentru că știa că îmi făcea plăcere. Dacă eu făceam vreun comentariu referitor la înălțimea ei, aș fi văzut cum „pleacă dreapta” spre umărul meu, însă de fiecare dată când voia să îmi facă pe plac arunca un comentariu ironic la adresa propriei persoane. M-am îndreptat spre ușă, ținându-mă de bară, fără să îmi amintesc când simțisem ultima dată o euforie atât de puternică și, pentru prima dată, m-am gândit că aș putea să vorbesc la nesfârșit cu Adela, să-mi petrec restul existenței mele în acest autobuz, bucurându-mă de compania ei, și ar fi fost cel mai minunat lucru cu putință. Poate că bucla asta temporală nu era un blestem, vreo formă de pedeapsă divină, ci un dar frumos și neprețuit. De data aceasta, nu am coborât din autobuz, ci am sărit de-a dreptul spre asfalt, absorbind cu nesaț vibrația corpului, orbirea albă și imaterialitatea, cu un zâmbet plin de încântare pe chip, primind înțepătura razelor de soare ca pe cea mai dulce mângâiere a unei iubite. În secunda aceea, farmacia veterinară era cea mai frumoasă clădire din toată lumea.

*

Parcă până și golden retriever-ul de pe fațada farmaciei îmi zâmbea, de sub lumina roșie care îi estompa trăsăturile. La fel de radios îmi imaginam că era și zâmbetul de pe fața mea, când m-am urcat în autobuz și m-am întors, fără vreo urmă de ezitare, spre femeia cu căruciorul, ajutând-o să urce înainte ca aceasta să aibă ocazia să mă roage, și nu credeam să fi rostit vreodată de-a lungul vieții mele de aproape 23 de ani „Dați-mi voie să vă ajut!” cu mai mult entuziasm.

— Mulțumesc mult, mamă, să-ți dea Domnu’ tot ce-ți dorești, mi s-a adresat femeia și, apoi, a adăugat către bărbatul cu părul grizonant, ce băiat bine crescut!

Am pornit cât de repede am putut către scaunul din spatele Adelei, mai mult alergând decât mergând printre ceilalți călători, transformați în jaloane vii, și am bătut-o pe umăr încă de când mă așezam.

— Nici aici nu scap de tine, i-am spus în loc de salut.

— Sterian! a exclamat, fără să își ascundă mirarea, apoi a studiat împrejurimile preț de o secundă și s-a așezat pe locul din stânga mea. Da’ ce s-a întâmplat de ești așa fericit? a constatat, observându-mi zâmbetul care îmi lumina întreaga figură. Ah, te bucuri foarte mult să mă vezi, trebuia să îmi dau seama, a surâs amuzată.

— Mă bucur cum se bucură șoarecii când se întâlnesc cu pisica, i-am răspuns, iar Adela a reacționat, întâi printr-un chicotit, apoi printr-o replică.

— Hai, nu mai zâmbi atâta, știi foarte bine că nu îmi place să te văd fericit!

— Asta era replica mea.

— Serios, nu îmi amintesc să o fi spus vreodată, s-a apărat ridicând nonșalant din umeri și amândoi am izbucnit într-un hohot de râs. Ce mai faci, dușmane, că nu te-am mai văzut de o sută de ani?

— Cu licența, cu alea, treburi de oameni serioși. Mă mai ai măcar trecut în telefon?

— Ah, ți-am șters de mult număru’, că nu mai aveam memorie. Tu cum mă ai trecută în telefon? Sper că nu Dora exploratoarea, sau Bindi, fetița junglei, sau altă poreclă stupidă, că o pățești.

— Te-am trecut „cap mare”, ești mulțumită?

— Du-te, mă, dracu’, pe mine poți să mă treci doar așa, „Adela – șefa mea”, și a rostit fiecare cuvânt cu grijă, ca să nu existe loc de confuzii.

Obrajii Adelei începeau să arate ca o cămașă pătată cu vin roșu, fiind brăzdați de pete din ce în ce mai proeminente și îmi imaginam că și fața mea trebuia să arate într-un fel asemănător, pictată în nuanța cinabrului.

— Cred că, dacă am juca kemps cu toate problemele noastre mintale, am face pereche în zece secunde, am rostit replica asemeni celui mai reușit aforism pe care îl dăduse vreodată Grecia antică și amândoi ne-am reluat îndeletnicirea anterioară, aceea de a râde cu poftă.

— Vorbește în numele tău, eu sunt complet normală, mi-a răspuns, iar replica ei a reușit doar să ne intensifice râsul, fiind primită de amândoi ca pe o glumă bună.

Tăcerea s-a instalat încetișor peste conversația noastră și, am rămas cu senzația, peste întregul autobuz, iar combinația dintre glumele nebunești, reminiscențe ale vremurilor de dinainte, și amețeala dată de bere mi-a readus starea de euforie. Entuziasmul mă făcea să mă simt invincibil, ca un erou din Legendele Olimpului, și să mă iau la trântă cu viața, încercând să iau tot ce avea de oferit, dar și ce refuza să îmi dea, cu zgârcenia unui veritabil Harpagon. În toată această vreme, Adela tăcea, cu o expresie gânditoare pe chip, deloc caracteristică, lăsându-mi senzația că analiza în minte o idee care o frământa profund

— Știi la ce mă gândeam? a rostit Adela, spărgând tăcerea care începea să planeze deasupra locurilor noastre, ca un semn rău prevestitor. Glumim în felul ăsta de ani de zile și, nu mă înțelege greșit, mă amuză la maxim, însă am realizat că eu am douășunu de ani, tu ai aproape douăștrei și mă gândeam că, în curând, o să vină o vreme în care, fără să ne dăm seama, umorul ăsta o să ni se pară copilăresc și o să încetăm să mai facem glumele astea, așa… de la sine. Până la urmă… cât poate să mai dureze, cinci, șapte ani? Apoi, o să ajungem să avem familii și responsabilități și o să ducem doru’ tâmpeniilor pe care le zicem acum… ce părere ai?

Primul impuls a fost să încerc să ascund gravitatea pe care am simțit că o căpătase expresia feței mele. Tot discursul Adelei m-a luat complet pe nepregătite. Repetasem aceleași cincisprezece minute de atât de multe ori, încât le pierdusem șirul, însă știam cu certitudine că fuseseră cel puțin o duzină. Doamne, o duzină! Aproape că nu îmi venea să cred. Repetasem bucla de atât de multe ori și, chiar dacă nicio conversație nu fusese identică, de fiecare dată făcuserăm aceleași glume caracteristice nouă și ne distraserăm copios, fără să vorbim cu adevărat despre ceva. Adela nu fusese niciodată serioasă, nici în aceste cincisprezece minute, repetate de peste zece ori, nici în vreuna dintre conversațiile purtate vreodată în cei peste cinci ani de când ne cunoșteam. Nu o auzisem niciodată să facă remarci filozofice, personalitatea ei era caracterizată printr-o inocență aproape copilărească, care nu îi știrbea, însă, farmecul feminin și, din vara lui 2019 până atunci, nu dădea semne că plănuia să crească vreodată. Avea, totuși, sens, după legile probabilității, dacă repetam de suficient de multe ori bucla, odată și odată, Adela avea să spună ceva care nu îi era neapărat caracteristic. Semăna cu teoria multiversului. Dacă exista o infinitate de universuri, se putea întâmpla aproape orice, măcar într-unul dintre ele. I-am privit fața rotundă ca o lună plină, ochii căprui, gura mică, buzele subțiri și aș fi putut jura că organismul ei refuza să îmbătrânească. În doi ani de zile, singurul lucru care se schimbase era faptul că, acum, își purta părul mai lung, trecut bine de umeri.

— Ai ascultat măcar vreun cuvânt din ce am zis?

— Da… mă gândeam. Adică, până la urmă, să te maturizezi și să crești este inevitabil, nu poți rămâne la fel pentru totdeauna, responsabilitățile sunt parte din viața fiecărui om. Singura certitudine pe care o aveam în viață este schimbarea. Cel mai rău și cel mai bun lucru în viață este că lucrurile nu stau pe loc, se schimbă și… oricum… chiar dacă nu o să mai glumim în felul ăsta, o să rămân mereu dușmanu’ tău, mi-am încheiat propriul monolog, simțind că eram ultimul ipocrit, iar, pentru prima dată, un sentiment de vină își făcea loc în adâncul sufletului meu.

— M-am liniștit atunci, rămânem dușmani pe viață, a spus Adela, spulberând gravitatea care plutea în aer, ca o ceață diafană.

Nu trebuia să mă simt vinovat, încercasem să distrug bucla temporală, făcusem tot ce îmi stătea în puteri și, la o adică, de unde, Doamne iartă-mă, ar fi trebuit eu să știu cum puteam să ies dintr-o buclă în timp? Ca să nu mai zic că nu hotărâsem de unul singur să mă închid în bucla, a cărei natură îmi rămăsese necunoscută. Adevărul este că ai încercat extrem de mult, o dată nu te-ai urcat în autobuz, iar o dată ai încercat să o eviți pe Adela, nu știu cum de nu ai nădușit de la atâtea încercări, mi-am zis, îndreptându-mi frustrarea către propria persoană. Exact în momentul în care îmi încheiam ultimul gând, autobuzul a trecut cu viteză peste aceeași blestemată de groapă, făcându-ne să tresărim și, de data asta, eu și Adela ne-am vărsat furia în același timp, de parcă mințile noastre fuseseră conectate telepatic.

— Coaie, să îmi bag pula în capu’ lor, nu sunt în stare să asfalteze o groapă.

— Să mă fut în rasa lor de incompetenți, am rostit, simțind nevoia să-mi îndrept furia dinspre forul interior către orice altceva.

Înjurătura a reușit să-mi răcorească mânia ce amenința să-mi transforme sângele în otravă, iar răspunsul Adelei nu s-a lăsat mult timp așteptat, sosind sub o formă anticipată de mine încă de când am lăsat obscenitățile să mi se desprindă de pe limbă:

— Sterian! a exclamat stupefiată. Uite cine zicea de mine că sunt o needucată, râde ciob de oală spartă. Îți pupi mama cu gura asta spurcată?

— Mă strică anturaju’, asta se întâmplă când umbli cu țărani.

— Pe cine faci, mă, țărancă?! Ai grijă, poate pleacă dreapta.

— Tu întâi să îți faci cadastru la pământu’ de sub unghii și după să vorbești cu mine, am răspuns, gustând cu nesaț din beția nebunească, conștient fiind că, în curând, aveam o decizie grea de luat.

— Mamă, coaie, te omor pentru asta! Rasa ta de terminat, Sterian! Mamă! a rostit Adela înainte să îmi expedieze trei pumni în umărul stâng.

I-am primit cu seninătate, știind că i-am meritat cu vârf și îndesat, dar și că prețul era unul mic pentru replica servită mai devreme. Autobuzul trecuse deja de jumătatea podului, când Adela își desăvârșea răzbunarea, iar timpul rămas pentru a acționa mă presa. Presant era un termen absurd pentru a descrie timpul, atunci când te afli într-o buclă infinită, însă discursul de o natură aproape filozofică m-a făcut să realizez că decizia mea de a rămâne în buclă nu mă privea doar pe mine, ci și pe Adela, pe restul călătorilor și, la naiba, pe fiecare om care trăia pe planetă.

Duzina de experiențe diferite și, în același timp, extrem de asemănătoare îmi dovediseră că nu aveam să mă plictisesc vreodată de compania Adelei. În plus, nu îmi petrecusem timpul doar pentru a mă distra și a face glume nebunești, fiecare experiență îmi oferise noi informații. Un calcul simplu îmi arăta că mă aflam în autobuz de aproximativ trei ore, timp în care amețeala dată de bere nu îmi dispăruse, nu mi se făcuse foame și nu simțeam nici nevoia de a merge la toaletă.

Toate aceste aspecte duceau la o concluzie incontestabilă și, după orice criteriu imaginabil, halucinantă, cât timp bucla se repeta, nimeni nu îmbătrânea. Dacă nu făceam nimic ca să îi pun capăt, nu aveam să-mi petrec doar restul vieții împreună cu Adela, ci întreaga eternitate și, pentru a face lucrurile de-a dreptul extraordinare, atâta timp cât bucla exista, nimeni nu avea să moară vreodată, cu excepția, bineînțeles, a oamenilor care mureau exact în acest sfert de oră, petrecându-și eternitatea murind din nou și din nou și din nou, un destin de o cruzime cumplită, însă o decizie trebuia să pună totul în balanță.

De acum, autobuzul trecea de al doilea rond și se îndrepta spre Atomiștilor 45, cu o viteză obișnuită, devenită alarmantă pentru mine. Decizia mea putea să facă omenirea, în marea ei majoritate, nemuritoare, răsplata mea fiind o eternitate petrecută împreună cu Adela. Perspectiva îmi trimitea furnicături de plăcere în vârful degetelor, însă mă simțeam de parcă întreaga mea ființă se opunea acestei variante.

M-am ridicat de pe scaun și mi-am luat la revedere de la Adela printr-un gest al mâinii, așezându-mă în dreptul ușilor de la mijlocul autobuzului. O astfel de lume nu ar fi avut niciun viitor, ar fi existat un prezent continuu. Acel prezent ne-ar fi găsit pe unii într-o stare perpetuă de euforie și pe alții în cele mai adânci abisuri ale disperării și agoniei. În plus, nu puteam să nu îmi pun întrebarea, cine îmi dădea mie dreptul să decid pentru întreaga umanitate? Am coborât din autobuz, acceptând cu o nonșalantă și o familiaritate deplină atât orbirea albă, cât și vibrația celulelor și starea imaterială. Era uimitor cât de ușor se putea obișnui organismul uman cu orice situație, capacitatea noastră de adaptare fiind lipsită de limite. Mi-am ferit privirea de razele arzătoare ale apusului, iar, de această dată, golden retriever-ul de pe fațada farmaciei nu îmi mai zâmbea.

*

Bucla fusese creată special pentru mine, eu eram singurul care știa ce se întâmplă, oare nu îmi dădea asta drepturi depline? Am revenit, fără o secundă de ezitare, la raționamentul anterior. Nu aveam de unde să știu asta, milioane de oameni puteau să fie conștienți că timpul se repeta. Atunci, de ce trebuia neapărat să mă urc în autobuz și să vorbesc cu Adela? Dacă bucla nu fusese creată cu un individ anume în minte, de ce nu aveam permisiunea să fac absolut orice voiam timp de cincisprezece minute, apoi să o iau de la capăt din punctul de pornire? Mi-am scuturat capul, încercând să opresc acest fir al gândirii, trăgând concluzia că mă îndepărta de esența problemei. Decizia de a repeta aceleași cincisprezece minute pentru eternitate, cu toată nemurirea subsecventă, nu îmi aparținea mie, nimic nu îmi dădea dreptul să decid pentru opt miliarde de oameni, indiferent dacă mai existau persoane conștiente de existența buclei, pentru care condițiile de a o destrăma erau diferite, sau nu. În joc se aflau și viitorul Adelei, al pasagerilor din autobuz, al părinților și prietenilor mei și a oricui îi bătea inima în piept și îi curgea sânge prin vene. Trebuia să las grandomania deoparte și să fac lucrul corect.

Gândurile mă prinseseră atât de tare, încât m-am trezit că autobuzul plecase fără mine și se îndepărta agale, ca un câine scos la plimbare, ieșind din raza mea de vizibilitate. Am primit cu detașare, fără teamă, întregul mecanism bizar al călătoriei în timp și am revenit cu doar un minut înainte și privirea îndreptată spre acoperișul farmaciei.

*

Hotărâsem să fac tot ce îmi stătea în puteri pentru a destrăma bucla, dar problema adevărată rămânea, care era soluția pentru a-i pune capăt? Doar pentru că luasem o decizie, asta nu însemna că am găsit și mijloacele pentru a o pune în aplicare. Și totuși, pe cine încercam să păcălesc? Ce rost avea să mă mint singur? Îmi dădusem seama de ceva timp ce trebuia să fac, doar că soluția îmi displăcea teribil și mă făcea să mă gândesc din nou la avantajele menținerii omenirii într-o buclă infinită. Era chiar atât de rău ca omenirea să fie nemuritoare? Să nu mai sufere nimeni de teama existențială provocată de necunoscutul ce ne aștepta după moartea fizică? Și, să merg până la capăt cu analiza, cum ar fi fost să previn moartea termică a universului? Aș fi fost un personaj legendar al istoriei omenirii. Chiar dacă nimeni nu ar fi fost conștient de realizările mele mărețe, care depășeau tot ce existase înainte, eu aș fi știut, oare nu era asta îndeajuns pentru a-mi satisface egoul și setea de glorie?

Am lăsat gloria deoparte pentru câteva secunde, pentru a nu rămâne glorios de prost, pentru a doua oară la rând, în stație. Am ridicat căruciorul femeii pentru a nu știu câta oară, primindu-i mulțumirile cu o înclinare respectuoasă a capului și m-am așezat pe scaunul din spatele Adelei.

Ce ar fi să privesc și reversul? Dacă nu destrămam bucla, nu aveam să mai fac niciodată tot ce îmi propusesem, facultatea avea să rămână neterminată, nu aveam să vizitez niciodată întreaga lume, să-mi revăd părinții sau prietenii și, ca să acord atenție și lucrurilor simple, nu aveam să mai mănânc nimic, nici să beau, să ascult muzică, să citesc sau să fac sex. Putea un asemenea preț să fie echitabil pentru o eternitate petrecută în compania Adelei, nemurirea omenirii și prevenirea morții termice a universului?

Dar avantajele și dezavantajele nu contau, la naiba! Decizia nu îmi aparținea mie, nu aveam dreptul să iau o astfel de hotărâre pentru întreaga omenire. Nici măcar nu ar fi trebuit să mi se ofere posibilitatea, fir-ar a dracului de treabă! Am alungat toată seria infinită de argumente, evitând riscul ca acestea să se încolăcească în jurul meu ca un șarpe constrictor, și am bătut-o pe Adela pe umăr, pentru a preveni orice posibilitate de a da înapoi.

— Sterian! De unde vii?

— De la facultate… adică de la bere, am mers cu colegii…

— Te-ai apucat de licență?

— Am scris primul capitol.

— Mai terminăm și noi facultatea aia? Când ai început-o? Acum șapte ani?

Gata, trebuia să las prostiile și să trec la subiect, indiferent cât de inconfortabil mă simțeam! Dacă nu începeam acum, riscam să nu-mi găsesc curajul niciodată.

— Știi foarte bine că au fost doar patru… Adela, ce s-a întâmplat între noi? Eram prieteni atât de apropiați cândva.

— Ce prieteni, nebunule? Mereu am fost dușmani!

— Chiar vorbesc serios, de data asta.

Adela a tăcut preț de câteva secunde, alegându-și cu grijă cuvintele, apoi mi-a răspuns:

—… păi, la un moment dat am încetat să mai vorbim și tu n-ai mai ieșit cu noi… și… pur și simplu ne-am îndepărtat.

— Haide să lăsăm prostiile, mereu ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic și mergem mai departe, de asta am ajuns aici. Niciodată nu am spus lucrurilor pe nume, am rostit, aproape șoptind, și dacă în toate celelalte dăți am vorbit pe un ton cât se poate de natural, acum mă străduiam din răsputeri să vorbesc astfel încât să nu ne audă nimeni altcineva din autobuz conversația. Totul a pornit de la notele tale la bac.

— Bine, dar asta a fost demult, chiar nu mai contează acum…

— De acolo a pornit, așa că încă e important. A fost o mare neînțelegere, eram la terasă și m-au întrebat mai mulți din grupul nostru dacă mie ai vrut să-mi spui cât ai luat, pentru că știau că suntem apropiați, și… știi că am o memorie foarte bună, am pus câteva indicii cap la cap și le-am căutat, până atunci nici nu mă mai gândisem, voiam doar să te bat la cap și să te enervez cum făceam noi mereu unul cu altul și, apoi… dacă ai considerat că am întrecut măsura, de ce nu mi-ai spus mie? De ce i-ai spus lui? Eram prieteni de atâta timp… să-mi aud, după, vorbe cum că sunt stalker sau disperat… oricum eram într-un război rece în grupul ăla…

— Nu aveai dreptu’ să faci ce ai făcut, ok? Erau secrete cu un motiv.

— Și nu puteai să îmi spui asta atunci, să vorbești direct cu mine, după atâția ani de prietenie? Ți-aș fi putut explica. Și, oricum, cât timp ai fost supărată pe mine? Câteva zile? O săptămână? A meritat tot scandalu’?

— Bine, poate că am exagerat și eu puțin, dar, după, am încercat să mă împac cu tine și tu m-ai ignorat, răspundeai sec la toate glumele mele și aproape că nici nu mă mai salutai când mă vedeai.

Nu aveam de ales, trebuia să îi spun. Cât de mult puteam să trag de timp, să despic firul în patru, în loc să trec la esența problemei, la motivul adevărat? Faza cu bacul fusese doar un pretext, așa cum Primul Război Mondial ar fi început și fără asasinarea lui Franz Ferdinand și prietenia noastră era de mult compromisă.

— Oricum, nu conta. Nu aveam cum să mai fim prieteni, prietenia noastră își pierduse orice șansă de ceva timp…

— Adică, ce vrei să spui? De ce nu puteam să rămânem prieteni?

Cuvintele îmi atârnau de limbă cu greutatea galenei, inima îmi bubuia în piept și simțeam cum mă sufoc. Am rostit următoarele cuvinte aproape gâfâind:

— Pentru că… pentru că…

— Spune odată!

— Pentru că eram îndrăgostit de tine, ok? Era prea târziu să ne mai întoarcem la a fi prieteni, iar tu… tu te-ai combinat cu el, după tot ce făcuse pentru a mă alunga din grup, pentru că mă vedea ca pe o amenințare… după toate mizeriile… l-ai ales pe el, nu pe mine!

— Ești nebun, ce mizerii? Nu te potriveai în grupu’ ăla și punct, nu căuta pretexte acum…

— Tot ce a făcut, a făcut pentru că își dăduse seama ce simțeam pentru tine, dar… la naiba, toate astea nici nu contează… ideea e că eram îndrăgostit de tine. Să te scot din viața mea a fost cel mai greu și mai dureros lucru pe care l-am făcut vreodată, dar nu aveam de ales… dacă nu o făceam, nu aș mai fi fost fericit niciodată.

Trebuia să fiu sincer până la capăt, fără ezitare, fără să mă cruț, altfel nu s-ar fi terminat niciodată, nu trebuia să ascund nimic, nici măcar cel mai intim gând.

— Când te-am văzut sărutându-l în fața mea, la petrecerea aia din vară… am simțit cum se prăbușește lumea peste mine. Te iubeam nebunește, Adela…

Adela a tăcut timp de câteva minute, privindu-mă cu o expresie de perplexitate, de parcă nu îi venea să-și creadă urechilor. M-a privit îndelung, buza de jos a început să-i tremure, iar câteva lacrimi i-au alunecat pe obraz.

— Nu am știut… în mintea mea eram cei mai buni prieteni.

— Cum adică nu ai știut? Flirtam unul cu altul aproape în fiecare zi, asta faci tu cu prietenii? Și de ce mă justific atâta, de ce dau atâtea explicații, când tu îmi datorezi mai multe? am rostit, simțind cum o furie, hrănită zilnic timp de doi ani, s-a transformat într-un adevărat monstru și mi s-a urcat la cap. Ca să nu mai zic că tu ai început. Prima dată nici măcar nu am știut cum să răspund, te vedeam doar ca pe o prietenă și nu voiam să te rănesc, apoi… În plus, ți-am zis că am sentimente pentru tine.

— Mi-ai zis în toamnă… am presupus că era un simplu crush și că ai trecut peste…

Când autobuzul a trecut peste nenorocita aia de groapă, simțeam atât de multă furie, încât îmi venea să mă duc la șofer, să-i dau o palma peste ceafă și să mă pun în locul lui la volan. Nu posedam îndemânarea unui pilot de formula 1, dar măcar puteam să feresc o blestemată de groapă.

— Și de asta ai flirtat atât de mult timp cu mine? Pentru tine a fost totul doar o glumă?

— Eram prieteni…

Combinația dintre tristețe, sentimentul de vină și duritatea cuvintelor mele a făcut ca plânsul Adelei să se întețească, permițându-mi să-mi recapăt cumpătul și să realizez că fusesem excesiv de crud în felul în care alesesem să-mi desfășor confesiunea.

— Amândoi știm că, de la un punct, ajunsese să fie mai mult de atât… conexiunea dintre noi era prea puternică… am rostit, încercând să dau o notă de blândețe cuvintelor.

— Nu mi-am dorit niciodată să te rănesc… dacă aș fi știut… nu ar fi trebuit să se încheie așa…

— Cu asta sunt de acord, nu era finalul pe care și l-ar fi dorit niciunul dintre noi.

Autobuzul se îndrepta deja spre cel de-al doilea rond, însă nu mai priveam apropierea de stație cu îngrijorare. Mărturisirea, transfigurată într-o veritabilă spovedanie, îmi provocase un sentiment de-a dreptul eliberator. Mă simțeam ca un condamnat de la ocnă ce își sfărâmase cu brutalitate lanțurile, primind libertatea cu inima deschisă. Am încercat să o liniștesc pe Adela printr-un gest, încercând să-l fac cât se poate de blând, luându-mi la revedere, șoptindu-i că totul avea să fie bine, crezând cu tărie în vorbele mele. Simțeam că zbor când am pornit către uși, pregătindu-mă ca, după atâtea ore, să mă întorc la viața și la preocupările mele obișnuite. Venise momentul ca viața să facă ce știa ea mai bine, să meargă înainte. Am sărit din autobuz cu o tărie de spirit redobândită. Însă aș fi putut la fel de bine să mă arunc în hău. Orbirea albă m-a luat pe nepregătite, vibrația întregului organism aproape că m-a îngrozit, iar starea de imaterialitate s-a întors, ca un pungaș pregătit să dea lovitura finală.

Combinația roșiatică și vineție a razelor apusului mi-a strivit ochii, reflectându-se de pe acoperișul farmaciei veterinare.

*

Furia a fost mai puternică decât șocul. Îmi venea să lovesc aerul cu pumnii, să urlu și să distrug tot ce îmi stătea în cale. Cum era așa ceva posibil? Îi spusesem totul, tot ce simțisem, cât de mult suferisem, totul! Bucla ar fi trebuit să fie destrămată! Acum trebuia să o iau de la capăt? Să-i mărturisesc încă odată că am iubit-o? Nu știam dacă exista în mine suficient curaj, suficientă forță vitală, încât să trec din nou prin tot, să repet experiența. Și dacă mă înșelasem? Dacă bucla nu era despre mine și Adela, sau, pur și simplu, soluția era alta? Dacă nici măcar nu exista o ieșire? Ce dovadă aveam că bucla putea fi destrămată? Pe ce mă bazam? Totul pe lume are un început și un sfârșit, inclusiv universul, de ce nu ar fi legea fundamentală a existenței noastre valabilă și pentru buclă? Dar de ce ar trebui să fie valabilă? Nimic nu era rațional la apariția și existența buclei, ce îmi garanta că aceasta se supunea vreunei reguli logice sau vreunei legi fizice? Dacă întregul fenomen era o glumă proastă, de proporții cosmice?

Toate întrebările erau inutile, o parte din mine știa că asta era soluția, nu exista nicio explicație rațională, însă nu aveam niciun dubiu. Știam și altceva, nu dusesem sinceritatea până la capăt. Oricât eram de furios, furia ar fi trebuit să fie îndreptată la adresa mea, umblasem cu jumătăți de măsură. Dacă i-aș fi spus absolut totul, nu ar fi trebuit să o iau de la capăt.

Am urcat în autobuz, grăbindu-mă să mă așez în spatele Adelei, înainte să îmi ia altcineva locul, ignorând femeia corpolentă și încercarea ei de a-mi cere ajutorul, bărbatul cu păr grizonant acordându-i sprijin în locul meu:

— Nici nu m-a băgat în seamă, am auzit-o plângându-se.

— Ce să faceți, doamnă? Așa sunt tinerii ăștia, i-au distrus telefoanele. Nu mai au pic de bun simț, i-a cântat în strună bărbatul.

Am bătut-o pe Adela pe umăr, hotărât să trec cât mai repede prin toată explicația, prin fiecare punct al confesiunii, pentru că, dacă nu reușeam să mă încadrez în timp, nu aș fi suportat să o iau iarăși de la capăt. Ea s-a întors și a zâmbit de când m-a văzut.

— Sterian! De unde vii? m-a întrebat și s-a mutat aproape instantaneu pe locul din stânga mea.

— Lasă asta, nu am timp de pierdut…

— Oh, scuză-mă domnule președinte, am uitat cu ce persoană importantă am de-a face…

— Taci și ascultă-mă. Acum doi ani, când ai dat tu bacu’ și ți-am căutat notele. Eram la o terasă cu mai multe persoane din grup, ei m-au întrebat de note și atunci le-am căutat, uitasem de ele, nu îmi păsa atât de mult. Am vrut doar să te bat la cap și să te enervez cum făceai și tu.

— Coaie, ce mama dracului te-a apucat? Au intrat dracii în tine?

— Stai, nu am terminat. Am lăsat impresia că am rămas supărat din cauza situației și… chiar am fost… o perioadă. M-am supărat că nu ai vorbit cu mine, că ai vorbit cu el și i-ai permis să mă atace din nou, după toate mizeriile pe care mi le făcuse și după ce se chinuise, oricum, o grămadă de timp ca să îi întoarcă pe toți împotriva mea și ca să te îndepărteze de mine, dar nu asta a fost tot…

— Spune sincer, ți-ai luat pastilele de dimineață?

— Doar ascultă-mă, nu e timp de pierdut. Acum doi ani am ieșit din viața ta pentru că eram îndrăgostit de tine. Nu l-am confruntat niciodată pentru ce a făcut, pentru că asta ar fi însemnat să vorbesc de față cu toată lumea despre ce simțeam și nu suportam ideea să mă expun în felu’ ăsta, să fiu atât de vulnerabil. Când te-am văzut sărutându-te cu el, în fața mea, la petrecerea aia din vară, am crezut că se prăbușește lumea peste mine, te iubeam cum nu mai iubisem pe nimeni vreodată.

M-am oprit preț de o secundă pentru a respira, discursul consumându-mi mult mai mult din forțe, față de cât mă așteptasem. Adela m-a privit stupefiată și, poate chiar puțin speriată, de parcă se uita la un nebun.

— Ce pula mea e în neregulă cu tine?! Nu ne-am mai văzut de vreo jumate de an și vii să-mi spui că m-ai iubit acu’ doi ani? Ți-ai pierdut mințile, psihopatule?

M-am străduit pentru o secundă să mă pun în perspectiva ei și am realizat că, pentru ea, totul venise de nicăieri. Mă mai făcuse psihopat în glumă și în trecut și, chiar dacă de data asta părea serioasă, simțeam că exista și un strop de umor în alegerea cuvintelor. În plus, faptul că nu fugise de lângă mine, deși nu o împiedica nimic, îmi dădea încredere să continui. Ar fi trebuit să pregătesc puțin terenul înainte să-mi încep confesiunea, însă timpul mă presa. Aruncând o privire pe geam, am observat că ajunsesem la stația Pecinisca, asta însemna că eram deja la jumătatea drumului. Trebuia să merg înainte, indiferent cât de ostilă avea să fie reacția ei.

— Încep să cred că nu am început mărturisirea cum trebuie, am declarat, încercând să dau cuvintelor o nuanță umoristică.

— Crezi?

— Uite, ce vreau să spun este că te-am iubit foarte mult și că regret că a trebuit să ies din viața ta, însă nu am avut de ales, nu voiam ca lucrurile să rămână neexplicate între noi.

— Și ți s-a părut o idee bună să ne apucăm de dat explicații aici, după doi ani, în autobuz, în drum spre casă?

— Nu prea am avut altă opțiune.

— Și de ce, Doamne iartă-mă, nu ai avut altă opțiune?

— Dacă ți-aș explica, ai crede că sunt mai nebun decât îți par acum.

— Mă îndoiesc de asta. Mereu mi s-a părut că ești puțin dus cu pluta, dacă mă întrebi pe mine, a rostit Adela și amândoi am râs, știind că situația fusese dezamorsată și puteam să continui, fără să mă aștept la o nouă explozie.

Venise momentul să duc mărturisirea până la capăt. Dar, of, Dumnezeule, cât de greu îmi venea să trec la ultima parte! Încercam să-mi reamintesc senzația eliberatoare provocată de prima mărturisire și să-mi adun tot ce îmi mai rămăsese din putere. Nu fusesem niciodată atât de vulnerabil, senzația fiind pur și simplu insuportabilă pentru mine. În plus, știam că mă aflam pe punctul de a destrăma bucla, dar și că, din cauza asta, o parte din mine avea să regrete pentru totdeauna că am ales acea cale.

Mi-am întors privirea de la Adela, plimbând-o peste chipurile celorlalți călători, în încercarea de a înțelege cine sunt, ce viață duceau, ce aspirații, dezamăgiri sau vise aveau. Femeia corpolentă părea prea bătrână pentru a fi mama bebelușului din cărucior, fiind cel mai probabil bunica sau vreo mătușă. Varicele îmi dădeau de înțeles că stătea foarte mult în picioare, putea să fie bucătăreasă. Bărbatul cu părul grizonant, cu fața arsă de soare, rămas în picioare, lângă femeie, îmi indica un polițist pensionat de câțiva ani, posibil transformat în pescar de ocazie. În stânga mea, trei băieți și o fată, niște puștani de cincisprezece-șaisprezece ani, cu ghiozdanele în spate, ieșiți de la liceu, ocupau cele patru locuri situate față în față, două câte două. În fața lor, pe unul dintre primele locuri, stătea așezat un bărbat cu hainele pătate de var, vreun muncitor sau zidar, obosit după o zi lungă de muncă grea. Un bătrân costeliv, așezat pe primul loc din partea dreaptă, își ținea spatele drept, având o expresie blândă, dar demnă pe față. Poate că fusese cadru militar, vreun colonel de dinainte de revoluție.

Toate aceste vieți, aspirații sau vise se aflau sub puterea mea. Dacă voiam, le puteam strivi destinele în pumni, cu nepăsarea unui copil ce sfărâmă un castel de nisip. Aș fi putut să împart oamenii pe din două, cum o făcuse Raskolnikov, să-i împart în oameni mari, importanți, aflați în afara legilor justiției, personalitățile responsabile pentru progresul omenirii, și oameni oarecare, cu vieți banale, care nu ieșeau cu nimic din comun. Aș fi putut să le zic: vă iau viitorul, la ce vă trebuie? Oricum nu ați fi făcut nimic măreț cu el, dar vă dau nemurirea! Nemurirea? Aproape că am pufnit. O nemurire de care nu ar fi fost conștienți, de care nu ar fi putut să se bucure. Și la o adică, trebuia să fim toți Napoleoni sau Newtoni pentru ca viețile noastre să valoreze ceva? Nu avea o viață simplă la fel de multă valoare? Mulți dictatori însângeraseră secolul al-XX-lea, însă nici Hitler sau Stalin, Mao sau Pol Pot nu lezaseră libertatea individuală la un asemenea nivel. Măcar în regimurile lor oamenii puteau spune: mi-a ajuns, mai bine mor decât să mai trăiesc așa! Dați-mi libertatea sau dați-mi moartea!

Dumnezeule, dacă asta putea să facă puterea din propria mea persoană, considerată de mine ca fiind incoruptibilă, atunci ce pretenții aveam de la alți oameni să facă lucrul corect? Indiferent dacă oamenii ceilalți se aflau la începutul vieții, ca bebelușul din cărucior, sau la sfârșitul ei, ca bătrânul colonel, era dreptul lor să aleagă ce vor face cu propria viață, să-și traseze destinul după propriile năzuințe. Am inspirat adânc, apoi am expirat zgomotos, încercând să eliberez stresul, să-mi aduc bătăile inimii sub control. Venise momentul să destram bucla.

— Adela… adevărul este că… eu încă te iubesc. Nu am încetat să te iubesc niciun moment în ultimii doi ani. Nu am mai cunoscut niciodată pe cineva ca tine. Ador totul la tine până la cele mai simple sau ridicole lucruri. Ador felul în care, de fiecare dată când desfaci o bere, îți pui capacul pe deget, ca pe un inel, felul în care, când stai pe bancă, nu atingi asfaltul cu picioarele, felul în care, când te plictisești, începi să mergi pe bordură sau să țopăi dintr-un loc în altul și, mai ales, ador să glumesc cu tine, aș putea să glumesc cu tine, în felul nostru nebun, care ne caracterizează, pentru eternitate.

Adela se calmase și mă privea mai mult emoționată decât furioasă. Se părea că abilitatea extraordinară a organismului uman de a se adapta și a se obișnui cu neprevăzutul mă salvase.

— Dacă aș fi știut tot ce ai simțit, poate aș fi făcut lucrurile altfel. Nu am vrut niciodată să te rănesc, dar… tot nu știu unde vrei să ajungi cu asta…

M-am aflat într-o stare atât de adâncă de surescitare, încât abia am băgat de seamă că autobuzul cobora podul și se pregătea să intre în primul rond. Timpul era pe sfârșite.

— Nu aștept nimic. Oricât de mult te iubesc, realizez că ai luat o decizie acum foarte mult timp. Nu știu dacă a fost decizia corectă, nici pentru mine, nici pentru tine, însă a fost decizia ta și nu mai este nimic de făcut în privința asta. Știi, am citit vara trecută o carte de Haruki Murakami, se numește „Iubita mea, Sputnik”. Murakami vorbea în cartea asta despre cum oamenii sunt ca niște sateliți care orbitează o perioadă în imediata vecinătate a altor sateliți, apoi trec pe lângă ei și se despart odată pentru totdeauna, fără să își ia rămas bun. Acum câțiva ani erai totul pentru mine. Nu aș fi crezut că, dacă e să pun totul în balanță, vom reprezenta un timp atât de scurt unul în viața celuilalt, însă… poate că și noi doi suntem niște sateliți, Adela. Timpul nostru a trecut, iar acum trebuie să ne despărțim odată pentru totdeauna, să plecăm în întunecatul spațiu cosmic, mi-am încheiat discursul, simțind cum mă podideau lacrimile.

M-am ridicat de pe scaun, iar Adela mi-a făcut loc să trec, pentru a mă îndrepta către uși. M-am oprit în dreptul lor și am apucat bara portocalie cu o mână, însă Adela mi-a atras atenția cu un gest și mi-a strigat:

— Sterian, ești cel mai terminat băiat pe care l-am cunoscut vreodată!

— Sunt cel mai terminat băiat și ție ți-a plăcut de mine, deci nu știu pentru cine e mai rău! i-am răspuns.

Adela și-a întors capul înapoi spre direcția de mers a vehiculului, însă un nou gând a făcut-o să mă privească, cu ochii însuflețiți de o strălucire neobișnuită, pentru o ultimă dată.

— Pe curând, Sterian! a strigat, când coboram din autobuz, atingând asfaltul cu toată talpa, fără să am vreun dubiu că experiența extraordinară luase sfârșit.

Mi-am aranjat o bretea a ghiozdanului pe umăr, aruncându-i un zâmbet de rămas bun Adelei, observând că mă privea de la geam, și am pornit spre casă, printre blocurile peste care se lăsase întunericul, realizând că agonia care își făcuse culcuș în mine timp de doi ani își luase tălpășița. Trecuse atât de mult timp, încât aproape uitasem cum se simte să nu te doară, uitasem că asta ar fi trebuit să fie starea de fapt a organismului meu. Aș fi vrut să primesc explicații pentru originea straniului fenomen, însă presimțeam că n-aveam să aflu niciodată cauzele sale. Treceam prin parcul dintre blocuri, în aerul cald al sfârșitului de primăvară, iar în cap îmi cânta Someone Like You, simțind că, deși Adele compusese piesa cu mulți ani înainte să o cunosc pe Adela, versurile îmi erau adresate mie:

Never mind, I’ll find someone like you
I wish nothing but the best for you, too
Don’t forget me, I beg, I remember you said
Sometimes it lasts in love
But sometimes it hurts instead
Sometimes it lasts in love
But sometimes it hurts instead.