Atelierul vrăjitorului(timp de citire: 39 minute)

1

Atelierul vrăjitorului se găsea în pivnița unei case frumoase ce dădea spre promenada de pe marginea râului, pe o stradă însorită și deseori umblată de lumea bună a orașului; din acest motiv, odăile pivniței erau adesea umede, iar vrăjitorul acoperea ferestrele beciului cu carton, ca să împiedice umezeala să intre; odăile erau luminate în mare parte de lumânări și lămpi cu petrol. Servitorii nu aveau voie să coboare acolo. Vrăjitorul (Abrafax, ca să îi spunem pe nume de pe acum) își petrecea zilele în odăile de sus ale casei, unde dormea și mânca și citea și își scria corespondența și articolele pentru reviste, iar nopțile în pivniță, scufundat în experimentele lui. Atelierul – pe lângă instrumente astrologice, fiole și eprubete cu substanțe, cristale, prafuri, cărți de incantații și pergamente cu diagrame oculte – era ticsit în mare parte cu păpuși și marionete.

Acestea din urmă atârnau de tavan și înveseleau sau întristau camerele subterane cu rânjetele, expresiile lor triste sau lipsite de emoție; era ceva, să îl vezi pe Abrafax plimbându-se toată noaptea pe sub și printre păpuși, mergând de la pupitrul cu grimoarul la masa cu prafuri și lichide, de la peretele cu tabla neagră pe care erau înșirate, scrise cu cretă albă, calculele sale, la atelierul plin cu așchii și rumeguș și bucăți de pânză colorată, atelierul unde își construia păpușile și marionetele – căci da, chiar el le construia. Era a doua lui ocupație pe lângă științele vrăjitorești.

Într-o seară de Mai, în odăile de sus ale casei era mare agitație și rumoare; servitorimea se strânsese în salonul de la catul al treilea, o încăpere cu tapet de culoarea amurgului, cu candelabru și pereții ticsiți de oglinzi, și șopteau că, în seara aceea, Abrafax avea să își săvârșească, în sfârșit, marea operă. Servitorii rareori erau lăsați să intre în odaia aceea, care era menită primirii oaspeților cei mai de seamă, dar Abrafax le poruncise să se adune acolo, să le prezinte rodul muncii lui de decenii. În vizită venise și Simona, nepoata vrăjitorului, care stătea într-un fotoliu și încerca să îi potolească pe servitorii cei agitați. (Fără să reușească).

Toată lumea se potoli când bătrânul Abrafax intră în cameră, ducând în brațe ceva despre care cu toții crezură că e un morman de zdrențe. După ce așeză ciudatul obiect pe un scăunel, cu toții văzură că era o păpușă făcută din lemn și din cârpe, pesemne cea mai urâtă din câte ieșiseră din atelierul bătrânului.

– Doar nu vrei să dai viață acelei orori! făcu Simona. Este cel mai respingător lucru pe care l-ai creat!

– Este doar o primă încercare! făcu Abrafax. Vor urma altele!

Printre servitori se stârni rumoare de șoapte.

– Ei, unchiule! făcu Simona.

Bătrânul își trecu mâna prin barba argintie, lungă până la brâu, căzând pe gânduri, apoi zise:

– Se apropie ceasul! Fiți cu toții atenți! În câteva minute, se va întâmpla!

– Ei, zise Simona, asta dacă nu ai greșit calculele astrologice!

– Totul e calculat până la minut! Acum tăceți! Influența stelelor începe să se simtă! Curenții astrali circulă mai bine în liniște, deci tăceți!

Cei șase inși strânși în salon rămaseră stane de piatră, privind curioși hidoasa păpușă; avea părul roșcat, încâlcit, năclăit, o față hâdă pictată cu cea mai pregnantă lipsă de gust de care dăduse vreodată dovadă Abrafax, trupul diform, veșmintele odioase, cusute din zdrențele pe care și cerșetorii le aruncaseră. Gândul că o asemenea znamie ar fi putut prinde viață, sau chiar dobândi un suflet, inspira dezgust; dar iată că Abrafax își scoase ceasornicul din buzunar și, după ce își pu-se pălăria piramidală de cabalist, privi obiectul ticăitor cu atenție încordată, așteptând momentul cel mare și, după aceea, făcu niște semne cu mâna în dreptul pieptului hidoasei păpuși, rosti niște incantații înțelese numai de el, după care se așternu tăcerea.

Presentimentul că bătrânul înțelept eșuase îi apăsa pe toți, dar peste câteva momente respingătorul obiect începu să se miște; la început își mișcă gâtul, mai întâi cu mare încetineală, apoi mai viguros; își mișcă degetele, apoi mâinile și, în cele din urmă, chipul grotesc pictat prinse viață, iar marioneta, în primele sale clipe de conștiință, se trezi examinată de șapte priviri scrutătoare; timidă, își acoperi fața cu mâinile. Asistența slobozi sunete de uimire.

Micuțul monstru se sperie și mai tare, sări de pe scăunel și se ascunse în spatele acestuia. Toți servitorii se năpustiră la Abrafax, vrând să vadă mai bine dezgustătoarea creație a acestuia din urmă; marioneta scoase un scâncet; Abrafax le făcu semn tuturor să se îndepărteze și îi admonestă:

– Înapoi, înapoi, nu vă apropiați! Cum v-ați simți dacă în primul moment în care veniți pe lume, la voi s-ar năpusti o ceată de străini!? Îl speriați! Haideți, haideți, fiți cuminți!

După ce servitorii se îndepărtară, Abrafax își scoase pălăria piramidală, o puse pe scăunel și luă în brațe biata monstruozitate, mângâind-o pe cap.

– Nu te speria, îi șopti. Nimeni nu îți vrea răul!

După care se adresă celorlalți:

– O voi duce jos în atelierul de vrăjitorie. Se sperie când sunt atât de mulți oameni în preajmă! De-abia a venit pe lume, biata ființă, și încă nici nu are un suflet!

2

Odată ajunsă în atelier, nou-creata ființă se tângui atât de mult încât vrăjitorul îi dădu numele de Ponos. Îl întinse pe o măsuță goală, iar acesta începu să se zbată și să plângă, iar Abrafax îl lăsă în pace până se liniști. După aceea, Ponos se ridică în capul oaselor și privi noua lui locuință. Se dădu jos de pe masă și se duse la niște marionete atârnate de pereți, atingându-le și făcându-le trupurile de lemn să zornăie, și întrebându-se, dacă erau creații asemenea lui, de ce nu vorbeau și nu se mișcau.

Vrăjitorul îl privea în tot acest timp, mulțumit; era prima lui reușită. Stătea pe un scaun, mângâindu-și barba, și aștepta. Între timp, Ponos se plimba prin întreaga odaie, cercetând eprubetele și creuzetele și instrumentele de măsură, dar neîndrăznind să atingă nimic. În cele din urmă se du-se la creatorul lui, căzu în genunchi și începu să plângă cu capul pe genunchii stăpânului său.

– Liniștește-te, puștiule, îi zise Abrafax. Este de-abia prima ta zi în lume. Ai în față o viață lungă, lungă până la sfârșitul lumii. Noi, oamenii, trebuie să murim, dar voi…

– Ce înseamnă „să murim”?

– Ne ducem de pe lumea aceasta, ne ducem altundeva, ne ducem în drumul nostru…

Ponos îl privi uimit.

– Deci te vei duce? Mă vei părăsi?

– Nu am de ales, puștiule. Sunt muritor, ca toți oamenii. Dar tu nu ești.

– Şi ce se va întâmpla cu mine?

– Te voi da altui stăpân. Voi, familiarii, nu aveți voință proprie, nu aveți suflet.

– Şi cine va fi noul stăpân? Va fi bun cu mine?

– Nu știu, sper că da. Dar nu vei fi singur. Îți voi crea un tovarăș. Chiar mai mulți, de fapt.

Făcu un gest către păpușile din odaie.

– Oricare din aceste păpuși poate prinde viață și poate deveni tovarășul tău. Tu nu vei fi singur. Nu vei fi singur niciodată…

Ponos privi păpușile întrebându-se care dintre ele avea să mai prindă viață. Se întoarse apoi spre stăpânul său și întrebă:

– Dar de ce? De ce m-ai creat?

– Ei, Ponos, gata cu întrebările! Acum trebuie să ne străduim să te învățăm să devii un servitor bun. Nu?

Şi așa începu viața lui Ponos la casa lui Abrafax. În primele zile, nu-l scoase deloc din odăile pivniței, dar nici nu-l iniție în tainele vrăjitoriei; până la urmă, o păpușă, fie ea vie sau moartă, nu putea face vrăji. Ponos mai deschise câteva dulapuri, cercetând instrumentele vrăjitorești, dar Abrafax nu-i explica nimic și nu-i spunea însemnătatea a ceea ce vedea. Prima noapte din viața lui, în timp ce Abrafax dormea sus, Ponos și-o petrecu răsfoind cărțile de magie și citind, pasaj după pasaj, lucrările pe care nu le înțelegea și nu avea să le înțeleagă vreodată.

Toate din câte vedea în jurul său îl mirau. Cum nu avea nevoie să doarmă, să mănânce sau să bea, își petrecea tot timpul familiarizându-se cu împrejurimile. Ajunsese să cunoască fiecare ungher al pivniței, fiecare crăpătură, pânză de păianjen, pată sau morman de vechituri; privea cu fascinație lumânările consumate de flăcările tremurânde care nășteau atâtea umbre, stătea sub ferestre ascultând pașii trecătorilor de pe stradă, prinzând câte un cuvânt sau un crâmpei de conversație, fascinat de râsetele lor, sau chiar urca scările până la ușa pivniței, ascultând prin ușă discuțiile servitorilor din curte și privind razele de lună care se strecurau printre scânduri.

Primele zile în lume și le petrecu într-o necurmată uimire și visare, dar cel mai mult tânjea să urce din pivniță și să vadă alte ființe umane. Își iubea creatorul, dar își dorea să vadă și alte ființe umane. De nenumărate ori îl implorase pe Abrafax să îl scoată din pivniță și să îi arate lumea, dar în primele zile vrăjitorul nu fu de acord. Deabia după o săptămână se învoi să îl scoată la o plimbare pe promenadă, ca să vadă râul – și, deși o recunoștea doar pe jumătate față de el însuși, vrăjitorul se mândrea atât de mult cu creația sa încât își dorea să fie văzută și de alții. Jubila la gândul că trecătorii de pe stradă vor vedea umblând și vorbind păpușa căreia el îi dăduse viață. „Numai de nu ar fi așa de urât!” își spunea el, admonestându-se că nu depusese mai mult efort în crearea marionetei. Dar nu avusese ce să facă, trebuise să o încropească în grabă, calculele îi dezvăluiseră poziția corectă a stelelor doar cu o zi înainte (făcuse niște greșeli în calcule în care perseverase luni de zile și pe care le descoperise doar cu puțin înainte de momentul oportun pentru crearea familiarului) și Ponos ieșise cum ieșise.

În ziua cea magică când fu lăsat afară din pivniță, Ponos era în culmea fericirii; așteptase toată noaptea dimineața cea fericită, chinuit de nerăbdare și, chiar dacă nu avea voie să se întâlnească cu nici un servitor, tot își dorea să vadă casa cea elegantă a lui Abrafax. Acesta din urmă îl pu-se într-o cutie și du-se cutia în sufragerie, după care o deschise și îl lăsă pe Ponos afară. Biata creatură îmbrăcată în zdrențe, văzând somptuasa cameră cu un candelabru uriaș, cu masa uriașă pe care ardeau lumânări între vaze pline cu flori parfumate, decorată cu statui și glastre cu plante, aproape înnebuni de bucurie.

Se plimbă prin cameră, tremurând tot, oprindu-se în fața măsuței cu serviciul de ceai, mângâind frumoasa canapea tapisată cu roșu cu degetele lui grosolan cioplite, apropiindu-se de focul ce ardea în șemineu (dar nu prea tare, știind că putea lua foc), atingând tapetul fin care acoperea pereții, dar când ajunse în fața oglinzii, se sperie atât de tare de ceea ce văzu, încât se întoarse cu spatele și se aruncă la pământ, acoperindu-și claia de păr cu mâinile.

Abrafax se du-se la el, se aplecă și îl bătu pe umăr, încurajându-l.

– Nu te speria, Ponos…

– Acela… acela sunt eu, nu?

– Da…

– Era o oglindă, nu?

– Uite, Ponos, nu ți-am spus asta până acum, dar nu e nevoie să rămâi așa pe veci.

Ponos se întoarse pe spate și se ridică în fund, privindu-și stăpânul și zise:

– Pot deveni frumos?

– Poți deveni o ființă umană, Ponos, și atunci vei fi frumos, dar va trebui să mori, la fel ca toate ființele umane.

– Dar nu vreau să mor.

– Desigur, nu te voi obliga. Doar gândește-te. Poate te vei răzgândi. Dar ia aminte că nu e nici decizia ta în întregime. Voi aduce la viață mai multe păpuși, și doar pe una o voi preschimba în ființă umană. Doar atât îmi stă în puteri. Desigur, nu voi obliga pe nimeni. Voi transforma doar pe cel sau pe cea care va dori să primească moartea împreună cu umanitatea…

Îl pu-se înapoi în cutie și îl urcă la catul de sus, în bibliotecă. După ce deschise cutia și păpușa văzu imensa odaie (cea mai mare din casă) cu pereții acoperiți numai și numai cu rafturi ticsite cu cărți, Ponos întrebă dacă erau cărți de vrăji, ca și cele din pivniță, căci pe acelea nu le înțelegea, dar Abrafax îi răspunse că erau tot felul de cărți. Ponos își petrecu toată ziua în bibliotecă, citind, în timp ce Abrafax își vedea de lucru prin casă și prin pivniță. Se coborî noaptea, luna răsări, și veni în sfârșit vremea ca Ponos să fie scos la plimbare.

În pauzele dintre lungile ore de lectură, păpușa stătuse la geam și privise râul cum alunecă sub cerul senin, admirând oamenii care se plimbau jos, pe stradă, sau și mai jos, pe promenadă, uitându-se la copacii proaspăt-înfrunziți și ascultând trilurile păsărilor. Lumea de afară i se părea atât de frumoasă și îi inspira atâtea vise. Orele petrecute între cărți fuseseră cele mai fericite din scurta lui viață.

Abrafax îl scoase pe stradă în cutie, coborî pe promenadă, după care așeză uriașa ladă pe jos și ridică capacul; Ponos scoase capul și văzu măreața splendoare a serii peste care se desfășura cerul înstelat. La început timid, apoi tot mai curajos, se ridică în picioare și păși afară din cutie. Trebuie spus că, de când lui Ponos îi fusese dată viață, în oraș se vorbise mult despre reușita vrăjitorului și mulți erau curioși să vadă faimoasa creatură; se șoptea că era foarte urâtă, dar nimeni nu credea că era într-atât de urâtă încât să nu o poți privi, sau măcar ca aversiunea pe care ți-o provoca să nu fie învinsă de curiozitate. Astfel, când îl văzură pe vrăjitor ieșind din casă ducând în mâini cutia de lemn, mulți se strânseră în jurul lui. Când Abrafax așezase lada pe caldarâm, în jurul lui deja se făcuse un cerc de curioși. Tineri, bătrâni și copii, toți așteptau marea dezvăluire.

Când își coborî privirea de la ceruri, Ponos se văzu înconjurat iarăși de oameni, de data aceasta mai mulți decât cei din camera în care i se dăduse viață și, speriat și rușinos, își acoperi fața și se piti înapoi în ladă. Dar groaza lui nu se compară cu cea a privitorilor. Un cor de exclamații de revoltă și dezgust se ridică din mulțime. Toți îl priviră acuzator pe Abrafax, ca și cum, a da viață unei asemenea hidoșenii – întruparea urâțeniei – ar fi fost o crimă de nerostit. Un băiețel de zece ani se năpusti la cutie, își vârî mâinile înăuntru și îl scoase pe jumătate din ea pe Ponos, ținându-l de gât și scuturându-l, dorind să îl sufoce, neștiind că nu puteai omorî un familiar în felul acela.

Abrafax îl smulse de lângă creația lui, care se prăbuși înapoi în cutie, apoi îi trase o palmă băiețelului. Acesta urlă și fugi la mama lui, care la rândul ei scoase un strigăt de indignare și în mulțime se stârni o zarvă de neînchipuit. Şi mai mulți trecători se opreau să vadă neobișnuitul scandal, mulțimea se îndesea și, în timp ce altcineva se năpustea la cutie, să scoată de acolo odioasa arătare și să o facă bucăți, Ponos țâșni din ladă și sparse cercul de oameni, fugind și urcând scările promenadei. Nu fu nevoie să se lupte cu nimeni, căci toți se dădeau la o parte îngroziți din calea lui.

Mama băiețelului pălmuit se apropie de Abrafax și își scoase mănușa, gata să îl lovească peste obraz pe bătrân, dar acesta din urmă fugi, năpustindu-se pe urma lui Ponos. Păpușa fugi în casă, acoperindu-și capul de rușine și groază, iar Abrafax intră după el, uitând cutia afară. Probabil că mulțimea ar fi făcut bucăți și cutia, dacă Simina, care ieșise între timp, nu ar fi luat-o și ar fi dus-o în casa unchiului ei, îmbrâncind și lovind pe oricine încerca să i se pună în cale; nu de alta, dar era o piesă foarte scumpă.

În noaptea aceea, cutiei i se dădu un folos; Abrafax îl încuie pe Ponos înăuntru și, în ciuda strigătelor și plânsetelor acestuia, îl lăsă acolo, pe întuneric, mai multe zile, gândindu-se să arunce păpușa în cuptorul aprins și să curme atât suferința nefericitei creaturi, cât și propria rușine. Dar un nu-știu-ce îl opri să facă asta, poate mila, sau poate o urmă de mândrie rămasă prima lui operă, oricât de nereușită ar fi fost aceasta. Dorind să își vindece orgoliul rănit, se puse pe lucru cu gândul să creeze o păpușă de o asemenea frumusețe, încât să uimească pe toată lumea și să fie o mândrie să iasă pe stradă cu o asemenea splendoare.

3

Când îl făcu pe Egbert (căci îi hotărâse numele de dinainte să-l creeze), Abrafax îl ținu pe Ponos închis în cutie, în ciuda urletelor acestuia și a rugăminților Siminei (singura locatară a casei care avea voie să coboare în pivniță, să vadă chinul păpușii) căreia i se făcuse milă de nefericita creatură și care îl ruga necontenit pe unchiul său să dea drumul acesteia, că doar nu avea nicio vină. Dar Abrafax nici nu vroia să audă. Își ura creatura pentru că îi adusese atâta rușine, iar în cele din urmă își făcu nepoata să tacă tunând că dacă mai aude o vorbă despre eliberarea păpușii, avea să arunce pe foc lada cu tot cu păpușa, oricât de scumpă ar fi fost cutia și oricât de multă trudă ar fi pus în crearea nefericitei opere.

Egbert fu o capodoperă. Chiar înainte să prindă viață, avusese atâta lumină în ochi, atâta expresie pe chip, atât de multă atitudine în statura princiară, încât ai fi zis că e o ființă umană. Avea părul galben, strălucitor, ochii albaștri, era îmbrăcat în haine de cavaler și avea o sabie la cingătoare. Te puteai îndrăgosti de el așa, lipsit de viață cum era. Dar nu îl arătă servitorilor; nu îl arătă nici măcar Siminei. Dorea ca noua lui creație, capodopera lui, să fie o surpriză pentru toată lumea.

Într-o noapte, îl întinse pe masă, își pu-se pălăria, făcu semnele mistice și rosti cuvintele oculte, iar Egbert prinse viață. Se ridică în capul oaselor, se dădu jos de pe masă și făcu o plecăciune în fața vrăjitorului, întâmpinându-l cu „stăpâne”.

– Bine ai venit pe lume, fiule! făcu Abrafax. Ai în față o viață lungă și frumoasă!

– Dar cine plânge și strigă în cutia aceea? întrebă Abrafax, întorcându-se către lada în care era încuiat Ponos.

– E fratele tău mai mare. Am avut probleme cu el și a trebui să îl închid. Dar l-am iertat pentru ce a făcut. Poți să îi dai drumul! Du-te, îți poruncesc, e prima ta poruncă! Uite, acolo e cheia, în cuiul acela de pe scândura de pe perete!

Şi Egbert luă cheia și se du-se să deschidă lada. După ce scoase capacul, Ponos tăcu și își ridică privirea, mirat să vadă, în locul stăpânului său, o altă păpușă. Egbert, nefiind ființă umană, nu era deranjat câtuși de puțin de urâțenia fratelui său.

Îl luă de mână și îl ajută să se ridice; genunchii de lemn ai lui Ponos tremurau; când păși afară din ladă, se uită, plin de rușine și nefericire, la creatorul său. Acesta își dădu jos pălăria piramidală, se apropie de creația sa și, bătându-l prietenește pe umăr pe Ponos, își ceru scuze că fusese prea dur cu el.

– O să fie bine, urâțelule, ai să vezi! Nu am să te mai scot din casă și nu va ști nimeni că trăiești!

– De ce să nu iasă din casă? întrebă Egbert. Doar e fratele meu!

– Tu nu înțelegi, băiete, dar oamenii sunt foarte sensibili la frumusețe și nu suportă lucrurile urâte! Ponos a fost prima încercare, tu ești capodopera! Voi fi mândru să te scot din casă ca să te vadă lumea! Dar mai întâi te voi ține și pe tine vreo săptămână aici, în pivniță, să fiu sigur că știi să te porți! Trebuie să impresionăm lumea bună a orașului! Da, da! Părerea oamenilor e tot ce contează pe lumea aceasta!

4

Ponos nu era lăsat să umble liber prin casă, spre deosebire de Egbert, ca să nu sperie servitorii, dar Abrafax îl vâra în cutie și îl ducea sus, în bibliotecă, unde Ponos citea cât putea de mult și era lăsat să stea la fereastră, să se uite la stradă. Uneori, câte un trecător se oprea și privea îndelung silueta misterioasă de la fereastra catului de sus al casei, pesemne întrebându-se dacă era vorba de hidoasa păpușă ce stârnise atâta vâlvă și care dăduse atât de mult de bârfit locuitorilor orașului. Atunci Ponos se retrăgea de la fereastră, cuprins de oroare, nesuportând să fie văzut de vreo ființă umană în afară de creatorul său. Deși Abrafax se purta mult mai rece și mai dur cu el decât înainte, Ponos era totuși mai fericit ca niciodată; în sfârșit avea un tovarăș de seama lui, o ființă asemenea lui, un prieten. În zilele în care era închis în pivniță cu Egbert, cei doi discutau despre lumea de afară, despre copaci și stele și locuitorii orașului, despre cât de frumos ar fi fost ca unul dintre ei, sau amândoi, să dobândească un suflet. Căci Abrafax le spusese că puteau deveni ființe umane doar dacă dobândeau un suflet, și puteau dobândi un suflet doar dacă se îndrăgosteau. Niciunul dintre ei nu știa ce înseamnă să te îndrăgostești, tot ce cunoșteau era prietenia lor și devotamentul fără margini față de stăpânul lor. Cuvântul avea puțină semnificație pentru ei și, de altfel, niciunul nu dorea să devină ființă umană, căci niciunul nu dorea să moară.

Egbert nu citea nimic, singurul lucru care îl preocupa era să învețe să se lupte cu sabia; Ponos citea toată ziua; se îndrăgostise de poezie și încercase și el să scrie un poem închinat lunii, dar nu îi ieșise nimic, căci nu avea suflet.

În sfârșit, veni ziua cea mare în care Egbert fu scos în lume. Abrafax îl scoase în plină zi, nu seara, ca pe Ponos, și nu într-o cutie, ci ieșind, mândru, ținând de mână frumoasa păpușă căreia îi dăduse viață. Se strânse o altă mulțime în jurul lor, dar de data aceasta nu mai scoase strigăte de indignare, ci de admirație. Băiețelul care voise să îl omoare pe Ponos fugi la Egbert și îl îmbrățișă, după care îl rugă să se aplece ca să îl poată săruta pe obraz. Mama băiețelului se du-se și ea la Abrafax și îi ceru scuze pentru comportamentul ei și vorbele cam aspre, invitându-l, de asemenea, la ea acasă, ca să se revanșeze, și menționând că pur și simplu insista să fie adus și Egbert.

Bucuros de reușita lui, Abrafax repetă isprava și ieși din nou, în ziua următoare, cu Egbert la plimbare; reacția orășenilor fu la fel de bună. În următoarele zile, Abrafax ieși la plimbare în fiecare zi, etalându-și creația. Era atât de fericit încât îi trecuse ciuda pe Ponos și începuse să se poarte iarăși bine cu prima lui creație. Egbert, care nu se născuse cu concepția de frumusețe, după ce fu admirat atât de mult și primit în cele mai bune saloane ale orașului, pricepu în sfârșit că el era frumos și că fratele lui era urât. Încet-încet, prietenia dintre cei doi începu să se răcească.

Egbert îl privea tot mai de sus pe Ponos. Până la urmă, el se putea plimba în văzul lumii pe toate străzile, era răsfățatul lui Abrafax, admirat de crema societății înalte, toți copii doreau să stea în poala lui, pe când Ponos era încuiat în pivniță sau în bibliotecă. Începuse să-l disprețuiască și pentru că citea. Niciunul dintre oamenii de lume nu citea. Ponos era atât de stângaci încât ar fi arătat ridicol și cu o sabie în mână, cu atât mai rău s-ar fi descurcat într-un duel adevărat. Pe când el, care era doar o păpușă, lupta în dueluri cu oameni adevărați și nu de puține ori câștiga.

5

Îmbătat de succesul său, Abrafax se hotărî că Egbert nu putea fi capodopera lui; doar era în stare de mai mult; trebuia să se pună la treabă și să își creeze adevărata capodoperă, o păpușă de două ori, trei ori, zece ori mai frumoasă decât Egbert. Nici nu mai era nevoie să iasă din casă cu cavalerul său de lemn, acesta deja se descurca singur în toate; toată lumea din oraș îl cunoștea și îl respecta; iar despre treburile înjositoare ale atelierului, Ponos se ocupa de toate. Așa că se pu-se pe treabă cu mult înainte de ziua prescrisă de calculele sale astrologice și o cree pe Eulalie.

Frumoasa păpușă arăta de două ori mai bine decât Egbert. Chiar începuse să se gândească, Abrafax, că faima lui nu ar fi trebuit să se mărginească la propriul oraș. Că Eulalie era destul de frumoasă ca să-l facă știut în toată lumea. Deja vedea în fața ochilor cum avea să se plimbe cu păpușile lui prin întreaga lume, de la castel la castel, primit în camerele reginelor, urcând pe scene, admirat de mulțimi care se întindeau până la orizont, numele lui scris în cărțile de istorie, chipul său așternut pe pânză de către marii pictori. Ideile acestea îi năvăleau în minte și îl îmbătau. Eulalie fu gata creată cu mult înainte de ziua când avea să-i fie dat suflul vieții, dar Abrafax o ținea închisă într-un dulap, ca să nu o vadă nimeni înainte să prindă viață, nici măcar cele două păpuși. Copleșit de atâta fericire, bătrânul începu să se poarte chiar mai bine cu Ponos, nu îi mai zicea „urâțelule”, îi dădea munci mai ușoare și chiar îl lăsa să iasă noaptea în curte, să admire luna și copacii.

Egbert ajunsese să îl disprețuiască într-atât de mult pe Ponos încât nici nu mai vorbea cu el. Amărât și disperat, în timp ce Egbert era în oraș, în salonul unei doamne faimoase, iar Abrafax dormea dus, Ponos aproape își pierdu mințile și, într-un moment de rătăcire, făcu ceea ce nici nu și-ar fi închipuit vreodată că ar fi putut face: încălcă porunca stăpânului.

Luă din sertar cheia de la dulapul interzis și îl descuie, să vadă ce e înăuntru. (Abrafax o construise pe Eulalie după o perdea, deci nimeni, nici măcar cele două păpuși, nu o văzuse). Dădu la o parte ușile dulapului și o văzu pe Eulalie stând pe podeaua dulapului, cu spatele sprijinit de peretele din stânga al dulapului, cu mâinile așezate frumos în poală. Era lipsită de viață, dar atât de frumoasă încât Ponos se îndrăgosti de ea pe loc. Simți ceva ca un cer care se desfășură în pieptul lui și știu că dobândise un suflet.

Se așeză în genunchi în fața dulapului și luă mâna frumoasei păpuși în palmele lui, își lăsă fruntea pe mâna Eulaliei și începu să verse lacrimi. Plânse amarnic o vreme, dar apoi își aminti că stăpânul putea coborî în orice moment, așa că așeză mâna păpușii înapoi, încuie dulapul și pu-se cheia la loc în sertar. În noaptea aceea, după ce Abrafax îl încuie în bibliotecă, scrise prima lui poezie. Era o poezie de dragoste închinată Eulaliei. Când o termină de scris, vărsă lacrimi. Se hotărî că, și dacă își risca viața, avea să deschidă în fiecare noapte dulapul interzis și să o privească pe Eulalie.

Gândindu-se doar la ea, începu să facă tot mai prost treburile la care îl punea stăpânul său. Începuse chiar să răsfoiască scrierile acestuia și află numele dragei lui. Plângea adeseori când stătea la fereastra bibliotecii, privind luna și visând să scape din casa aceea împreună cu Eulalie, să fugă amândoi în lume și, pentru prima dată în viața lui, își dori să devină o ființă umană. Își dorea ca și el și Eulalie să devină oameni, și ar fi primit cu bucurie moartea ca și preț pentru a o putea iubi pe Eulalie. Aștepta cu nerăbdare ziua în care aceasta avea să primească suflul vieții. În visele lui, Eulalie se îndrăgostea de el. Ziua cea mare avea să fie chiar în miezul verii.

Fu atât de emoționat în ziua aceea, încât, după ce scoase hârtia pe care scrisese poezia să o recitească și să o ude cu lacrimi, o uită pe masa din bibliotecă. Mai târziu, în timp ce mătura pivnița, Abrafax dădu buzna în jos pe scări urlând:

– Mi-ai încălcat porunca! Te omor!

Se năpusti la Ponos și îl prinse de gât, făcându-l să scape mătura pe jos, îl târî până la cuptor și îl azvârli înăuntru, după care aruncă înăuntru și hârtia mototolită pe care era scrisă poezia, scuipând cuvintele:

– Ia și mizeria asta! Ia-o! Să ardă cu tine!

Închise fereastra cuptorului și se du-se să aducă lemne; puțin i-ar fi păsat lui Ponos dacă murea, dacă nu ar fi fost Eulalie. Începu să plângă și să-l implore pe stăpânul său să îl ierte.

– Monstru ce ești! urlă vrăjitorul. trebuia să te omor din prima zi!

Aruncă lemnele pe jos, deschise cuptorul și scoase păpușa plină de cenușă, azvârlind-o pe jos și lovind-o cu piciorul.

– Nu mai locuiești în casa mea de acum înainte! Du-te unde vrei! Te-aș fi ars, dar ești prima mea creație, și dacă te omor aș omorî o parte din mine! Piei din fața ochilor mei!

Ponos se ridică în genunchi și începu să-l implore pe Abrafax să îl ierte și să nu îl alunge, dar Abrafax îl luă și îl vârî în ladă. Scoase lada pe stradă, o du-se într-un crâng de partea cealaltă a râului și o lăsă acolo, după care ridică capacul și îi spuse lui Ponos că, de atunci încolo, putea face orice dorea, dar nu se mai putea întoarce în casa lui.

6

Abrafax ridicase o scenă de lemn în curtea casei și invitase toți oamenii de seamă din oraș la o petrecere, ca să vadă toți cum dădea viață păpușii. De data aceasta nu mai avea nicio reținere. Credea în propria creație și dorea să o însuflețească în văzul tuturor. O așeză pe un fotoliu și, după ce se lăsă seara, în lumina lampioanelor și a torțelor de grădină, în aerul înmiresmat de flori, își pu-se pălăria magică și dădu viață Eulaliei. Aceasta se ridică în picioare în aplauzele tuturor. Fără știrea nimănui, Ponos se strecurase în curte și se urcase într-un copac, ca să privească pe ascuns ceremonia magică.

Văzând-o pe draga lui cum prinde viață, făcându-se de zece ori mai frumoasă, sufletul lui se umplu de bucurie și uită de toate necazurile. Eulalie coborî treptele scenei, în rochia ei roșie, cu pălăria cu panglici și flori artificiale, și toată lumea se îmbulzi să o întâmpine și Ponos nu o mai văzu. Lumea plecă la un castel din împrejurimi, pentru a sărbători marele eveniment, iar, după ce curtea rămase pustie, Ponos se coborî din copac și ieși pe stradă, purtând o mantie neagră cu glugă, ca să nu-l recunoască nimeni. Trecu podul și se du-se în crângul singuratic, vârându-se în cutia lui, după care trase capacul și se ghemui în spațiul îngust, visând la Eulalie.

După ce zarva stârnită de venirea pe lume a celei de-a treia creații a lui Abrafax se potoli, Egbert își aminti de fratele lui mai mare și începu să îl caute. Nu îi luă mult să îl găsească, iar cei doi se așezară pe un buștean și începură să vorbească, la fel ca pe vremuri. Lui Ponos îi dădură lacrimile de recunoștință și bucurie.

– Cum de plângi? făcu Egbert. Noi nu plângem niciodată.

– Am un suflet, zise Ponos ducând mâna la piept. Am dobândit un suflet…

– Cum așa?

– M-am îndrăgostit, Egbert. De Eulalie. Şi dacă ar fi să nu vorbesc niciodată cu ea, numai să o admir de departe, să trăiesc în umbra ei, tot aș fi fericit…

Egbert sări la el și-l prinse de gât.

– Te omor! Te omor! Te omor! tună el.

Îl azvârli pe Ponos la pământ și-și scoase sabia. Se năpusti la el și începu să îl lovească, Ponos sări să se lupte, cei doi se încăierară; Egbert avea o sabie adevărată dar, cu tot cu hainele lui de cavaler, era o păpușă la fel ca Ponos, având forță și puterea de a se mișca prin magie, astfel încât nu era cu nimic mai puternic. Când văzu că lupta nu duce nicăieri, Egbert se ridică în picioare, ridică sabia și zise:

– Să nu te apropii de ea! Dacă te apropii de ea, te omor!

Ponos rămase pe jos, plângând, iar în timp ce Egbert se îndepărta de crângul de lângă rău, își dădu seama că se îndrăgostise de Eulalie și dobândise un suflet; nu știa că și Eulalie era îndrăgostită de el și că dobândise și ea, la rândul ei, un suflet. Când se întâlniră, își mărturisiră dragostea și se îmbrățișară, jurându-și că vor deveni amândoi ființe umane. Eulalie știa de Ponos doar din auzite dar, deși Egbert îi interzisese să îl vadă, i se făcuse milă de el și, în seara aceea, se du-se să caute crângul lui Ponos. Îl găsi pe Ponos tot pe jos, plângând în hohote.

Când o văzu, toate durerile păpușii pieriră și bietul nostru Ponos se simți înălțat mai presus de ceruri. Se năpusti în fața ei și căzu în genunchi, jurându-i credință și iubire veșnică, după care îi luă mâna și începu să o sărute sălbatic. Eulalie îl mângâie pe cap. Nefiind om, femeia nu știa ce e urâțenia, dar înțelesese bine din vorbele altuia că Ponos era urât, iar ea și Egbert frumoși. Mila se transformă repede în dispreț, iar disprețul în cruzime, astfel încât îl lovi pe Ponos peste față cu talpa piciorului și îl țintui la pământ.

– Acolo e locul tău! zise ea. Frumusețea e sacră. Cei care nu sunt frumoși nu au dreptul să ridice privirea la noi, care suntem asemenea zeilor! Să nu mai îndrăznești să mă privești în ochi!

Şi cu aceste cuvinte, râse disprețuitor și plecă din crâng. Ponos, zdrobit complet, părăsi crângul și plecă să colinde orașul, căutând un ultim refugiu ca să scape de suferință.

7

Se strecură prin umbre, pe cărări lăturalnice, prin canale, ferindu-se de privirile tuturor. Se mira că avea curajul să iasă din cutie, să umble prin lume ca o ființă demnă. În cele din urmă, ajunse în fața unei biserici și se gândi că acolo trebuie să-i fie salvarea. Era o dimineață superbă, iar primele raze ale soarelui luminau zidurile albe ale clădirii. Biserica încă nu era deschisă, dar el reuși să se strecoare înăuntru. Găsi un ungher, între două statui, unde nu-l vedea nimeni, un loc strâmt și uitat de toți, se ghemui acolo, cerșind îndurare divinității și punându-și în minte să urmărească, în fiecare zi, slujbele. Doar să asculte cântecele și să se roage toată ziua. Nu-și dorea nimic mai mult.

Lumea se strânse la slujba de dimineață, iar cântecele care se înălțară din gurile oamenilor îl purtară pe tărâmuri nebănuite, trezind la viață unghere din ființa lui despre care nici nu bănuise că există. Privea vitraliile cum filtrau lumina soarelui în atâtea nuanțe și se simțea, pentru prima dată, iubit și acceptat și înțeles. Ceva nevăzut plutea peste tot, impregna piatra lăcașului de cult, îl învăluia și îl înălța. Admira de departe oamenii aceia care se strângeau acolo să slujească și știa că nu ar fi putut cânta niciodată la fel de bine ca și ei.

După ce se termină slujba, coborî cu gândul să ia niște apă sfințită din cristelniță. Doar să își ude fruntea, nu dorea nimic mai mult. Nu era nimeni în biserică, lămpile și lumânările erau stinse, doar câteva candele ardeau lângă altar, în aer plutea miros de ceară și de tămâie. Își înmuie degetele de lemn în cristelniță când auzi un strigăt. O femeie care se întorsese să își ia o eșarfă uitată îl văzuse și urla că Diavolul pătrunsese în biserică.

Ponos ieși din biserică și fugi pe scări în jos, dar se împiedică și căzu la baza scărilor. Doi bărbați se năpustiră la el și îl ținură să nu se poată mișca. Ponos se trezi legat fedeleș și aruncat în temnița de sub criptă, care nu mai fusese folosită de vreo sută de ani. Fu anunțat Arhidiaconul și acesta se înfățișă numaidecât la biserică. Îl scoaseră pe Ponos din lemniță, îl legară de un stâlp și construiră un rug un jurul lui. Preotul îl implora pe Arhidiacon să cruțe păpușa, dar acesta hotărâse ca soarta făpturii să fie hotărâtă de mulțime.

– Ardeți-l! Ardeți-l! tunară toți.

– Aveți milă, e o făptură a lui Dumnezeu! plânse preotul, dar mulțimea era de neoprit.

Spre seară, aprinseră rugul, iar scânteile începură să se înalte în întunericul ce se adâncea. Ponos nu mai avea putere nici să scâncească, nici să se zbată. Atârna de stâlp ca și cum nu ar fi avut niciodată viață. Flăcările creșteau în jurul lui. Mulțimea jubila.

Preotul căzu în genunchi și începu să se roage, în timp ce lumina flăcărilor juca pe chipul Arhidiaconului.

– Simțisem eu de dimineață că pute ceva în biserică! făcu femeia care îl descoperise.

Cum Ponos umblase prin canale și pe străzi murdare, duhnea oribil și împuțise întreaga biserică. Chiar și dacă nu ar fi ieșit din ungherul lui, enoriașii tot l-ar fi căutat și l-ar fi găsit. Aruncară cenușa în râu, și acesta fu sfârșitul lui Ponos. Nu mai rămăsese nimic din el.

8

Abrafax umplu un bazin în pivniță cu ape fermecate, spunându-le creaturilor lui că cine s-ar fi îmbăiat în apa aceea, urma să devină ființă umană. Cum amândoi aveau suflet, oricare dintre ei ar fi putut-o face, dar numai unul dintre ei se putea scălda în Apele Regenerării, căci Abrafax avea putere să dea numai unei singure păpuși viață de om. Dacă o făcea de două ori, își pierdea toate puterile magice.

Egbert și Eulalie îi râseră în față și ținându-se de mâini, se aruncară amândoi în Apele Regenerării. Abrafax căzu în genunchi și începu să se tragă de plete, văzând cum cei doi se ridicau din bazin ca ființe umane, mai frumoși ca oricând. Se năpusti asupra lor furios, dar ei se dădură la o parte și bătrânul căzu el însuși în bazin. Egbert și Eulalie râseră, după care se duseră și se acoperiră cu niște pături, căci își lepădaseră hainele de păpuși în apele magice. După aceea plecară.

Abrafax fu cât pe ce să se înece, dar reuși să iasă din apă; oricum, creaturile lui erau demult plecate, iar el își pierduse puterile. Îi luă cam o zi să afle cu siguranță ceea ce bănuise de la bun început; fără păpuși vii și fără puteri magice, își pierduse orice preț și orice stimă în ochii oamenilor. Lumea nici nu îl mai saluta pe stradă.

Într-o noapte, pe jumătate nebun de disperare, se du-se lângă râu, unde știa că fuseseră aruncate rămășițele lui Ponos, căzu în genunchi și începu să plângă.

– O, Ponos, numai tu mi-ai fost credincios, numai tu m-ai iubit, și uite ce am făcut cu tine! Sunt pierdut, pierdut, pierdut…

Rătăci pe străzi toată noaptea, în pragul nebuniei, iar spre dimineață se întoarse în atelier și dădu foc păpușilor și cărților de vrăjitorie, după care își legă o piatră de gât și sări de pe pod. Casa arse în întregime. Simina ajunse săracă, ca vai de ea, nimeni nu ar fi bănuit trecutul ei strălucit, iar servitorii ajunseră la case cu stăpâni mult mai răi. Egbert și Eulalie trăiră fericiți până la adânci bătrâneți.