Juraj îi urmărea pe bărbatul și femeia ce urcau scările pline de gunoaie. Strânse patul rece al pistolului și ocoli cu grijă oamenii întinși pe jos. Se făcuse deja întuneric, iar vederea îi slăbise considerabil în ultima vreme. Nimic nu era iluminat. Nimic nu mai exista în zilele acelea.
Cuplul trecu de colț. Juraj iuți pasul, pentru a nu-l pierde din vedere. Pasaj îngust, gunoaie împrăștiate, cutii, scânduri, cărămizi… Excelent. Tot drumul, femeia vorbise continuu, apoi plânsese, se tânguise. Nu înțelesese ce spunea. Era mai bine așa, făcea ca lucrurile să fie mai ușoare.
În pasaj se distingeau câteva siluete. Nu contau, adâncite în propria disperare, așteptând mereu ceva. Nu le acordă atenție. Nu erau importante.
Acum! O accelerare scurtă, cu pistolul în mână, apoi o lovitură în capul femeii. „Mai taci odată!” Căzu ca un sac. Era bine, altfel ar fi putut striga. Surprins, confuz, partenerul ei ridică mâinile. Juraj îl prinse de gât și-i puse pistolul la tâmplă.
‒ Dă-mi aurul! Dă aur! șuieră în croată și într-o engleză stricată.
Bărbatul căscă ochii mari. Probabil era îngrozit. Juraj clătină din cap. „Poate că nu înțelege, poate că se preface.” Îl lovi cu pistolul. Fir-ar să fie, n-avea timp, trebuia să se grăbească. Victima căzu și gemu. Nu dăduse suficient de tare. Încă o lovitură, apoi alta. „Taci! Taci, n-auzi?” Juraj respira sacadat în timp ce inima îi bătea atât de tare, încât simțea o durere în piept. Poate că i se apropia și lui sfârșitul. Trebuia să se grăbească. Buzunări la repezeală trupul nemișcat. Găsi portofelul, îl scoase, îl deschise și-i vărsă conținutul în palmă.
Aurul luci în lumina lunii.
*
Juraj dădu la o parte bucata de pânză de la intrarea cortului. Blaž și Margareta dormeau deja în sacii lor. Barbara îl aștepta, ca de obicei. Bine că era întuneric. Nu-și dorea să se uite în ochii ei.
Luna, însă, aruncă pentru o clipă o rază de lumină asupra sângelui care-i îmbiba mâneca dreaptă. Barbara îi luă mâna într-a ei și o verifică.
‒ E al tău? șopti.
‒ Nu, răspunse răspunse el răgușit, apoi își întoarse capul.
Rușine. Vină. La dracu’!
Respirația femeii se înteți.
‒ Te-a văzut cineva?
‒ Nu, repetă Juraj.
Scoase monedele și le îndesă în mâna Barbarei.
‒ Numără.
Femeia se conformă.
‒ E destul.
‒ Ești sigură?
Ea aprobă din cap. Se așeză pe pământ și se puse pe plâns. Juraj se lăsă alături și o îmbrățișă. Începu să tremure. Șocul. La dracu’! Blaž și Margareta erau pierduți în visele lor nevinovate. Asta era bine.
*
Soarele dogorea. Mii de oameni se înghesuiau în fața gardului care înconjura micul port. Vacarm, bocete, plânsete. Se auzi un foc de armă. Cineva încercă să sară gardul. Nu exista niciun pic de milă. Juraj și familia lui nu se alăturară oceanului de disperare. Țelul lor se afla un pic mai departe. O mare clădire roz, cu o inscripție ilizibilă în greacă. Bărbatul nu se pricepea prea bine la limbi străine. Era inginer, nu lingvist.
Clădirea, împrejmuită cu sârmă ghimpată, avea cel puțin douăzeci de gărzi bine înarmate. Lăsau să treacă doar câteva grupuri mici, cel mai probabil familii. Unele erau alungate cu țipete și plânsete. Altele ajungeau să fie bătute. Se mai auzeau și împușcături. Pocnetele armelor deveniseră ceva obișnuit în oraș. Așa fusese alungată familia lui Juraj în urmă cu o săptămână, dar el nu se dăduse bătut.
Gardienii vorbeau greacă și o engleză stricată, mai prost chiar decât o făcea el. Nu conta. Aurul reprezenta limba universală în zilele acelea. Familia se așeză la rând. Juraj îi arătă unui gardian aurul. Treci! Un grăsan stătea în clădire. Se făcuse insuportabil de cald. Desigur, nu exista aer condiționat, nici măcar un amărât de ventilator. Juraj puse aurul în fața omului. Nu era nevoie să spună nimic. Optzeci de ducați, sau echivalentul acestora în aur de calitate inferioară, pentru o familie cu patru membri. Bărbatul numără monedele, aprobă din cap și arătă spre o ușă aflată în capătul opus al încăperii.
*
Ambarcațiunea fusese ticsită cu oameni. Juraj nu era marinar, dar știa că avea să fie o călătorie periculoasă. Se vorbeau multe limbi: greacă, albaneză, ucraineană, macedoneană, română, sârbă… Și croată, desigur. Nu intră în vorbă cu nimeni. Nu dorea să se lege de cineva. Porni un mic aparat de radio. Făcea asta pentru cinci minute în fiecare zi. Nu se mai găseau baterii. Cât avea să mai meargă, urma să-l folosească. Postul care se auzea era în limba engleză, iar el nu înțelegea nimic. Barbara studiase engleza la școală, ar fi înțeles câte ceva.
În pofida stării de urgență, haosul se răspândește cu o iuțeală tot mai mare. Viena, Budapesta, Zagrebul și Belgradul sunt în flăcări. Se estimează că există zece milioane de refugiați în Grecia și că vor veni mai mulți în săptămâna care va urma. Bucureștiul a fost abandonat din cauză că nivelul radiațiilor a atins niveluri letale. Norul de radiații a ajuns în Italia, unde…… clic!
Oamenii din jurul lui începură să strige. Voiau să pornească din nou radioul, dar știrile în limba engleză se dădeau în fiecare zi la prânz. La ce se aștepta? La vești bune? Idiotul.
*
Furtuna îi prinse pe mare. Nu știa unde se aflau, ori dacă măcar ajunseseră în apropierea destinației. Nu existau veste de salvare. Un strigăt. Cineva căzuse în apă! Nimeni nu reacționă. Niciun ajutor. Ambarcațiunea se răsuci, se înclină și alte persoane căzură peste bord. Juraj îi îmbrățișă pe Barbara, Blaž și Margareta. Se țineau strâns unii de alții. Juraj nu era religios. De ce-ar fi fost? Dumnezeu oricum nu se uita spre ei…
Un val gigantic lovi barca. Marea mugea, înfuriată pe oameni. Mâna Barbarei alunecă din a lui. Valuri, spumă, gura umplându-se cu apă sărată, un acces de tuse…
‒ Barbara! Blaž! Margareta!
Acolo! Acolo! Blaž și Margareta erau împreună.
‒ Barbara! Barbara!
Marea nu răspunse. Îi pedepsea, fără a ține cont de naționalitate. De limbă. De Dumnezeu.
*
Juraj se târî pe malul nisipos. Încă puțin. Blaž și Margareta erau cu el. Ajunseseră pe țărm înaintea lui.
‒ Barbara! strigă mai mult pentru sine.
Marea îi răspunse cu un muget și cu valuri sparte.
Soldații în uniforme brune îi adunau pe cei ce reușiseră să ajungă singuri pe mal. Nu le păsa de ceilalți. Unul veni spre el.
‒ Egipt? întrebă Juraj.
Soldatul răspunse:
‒ Misr!
Nu înțelese. Fir-ar ele să fie de limbi străine!
Câteva camioane erau parcate mai departe. Aparțineau armatei și erau vopsite în culorile deșertului. Soldații separau bărbații și femeile, ba chiar și copiii. Unul o prinse pe Margareta de mână.
‒ Nu! strigă Juraj și vru să apuce pistolul.
Nu-l găsi. Îl pierduse în lupta cu natura.
‒ Nu! urlă din nou și se îndreptă spre soldat.
O lovitură în cap cu patul puștii. Încă una. Întuneric.
*
‒ Nume? întrebă un soldat plictisit.
‒ Margareta. Nume Margareta. Fiica mea. Fiică.
‒ Vârstă?
‒ Ah, fir-ar! Blaž!
‒ Doișpe, îl ajută băiatul.
Soldatul scria ceva, de la dreapta la stânga, cu litere arabe. La dracu’! Cu ani în urmă, când i se oferise ocazia să meargă pe un șantier de construcții din Egipt, refuzase. „E mai bine acasă”, spusese. Ar fi putut prinde un pic de arabă. N-ar mai fi fost atât de adânc băgat în rahat.
‒ Căutăm. Găsim, încheie soldatul. Următorul!
‒ La fel ai spus și ultima dată, bombăni Juraj.
De fapt, aceea era deja a patra oară. Nimic. Dispărută. Dacă cineva o vânduse pentru două cămile, l-ar fi ucis. I-ar fi omorât pe toți.
‒ Crezi c-or s-o găsească pe Megi? întrebă Blaž.
‒ O vor găsi. O vor găsi.
‒ Și mama?
Simți strânsoarea înghețată a morții în jurul inimii. Un suspin înfundat.
‒ Fiule…
Nu-și putut duce la capăt vorbele. „Marea e nemiloasă”, spusese Anđelo, colegul său de lucru. „Ce ia, nu mai dă înapoi”. Pe urmă râsese. Cândva, într-o altă viață.
‒ Ai promis că vom fi împreună pe vecie…
‒ Îmi pare rău.
Se întinse spre Blaž. Băiatul cedă nervos și începu să-l lovească cu pumnii. Îl mușcă de umăr.
‒ Îmi pare rău.
*
Cină. Un fel de terci fără gust. După ce se copseseră în soare, toți mâncau cu lăcomie.
Lângă gard era agitație. Đorđe, un muntenegrean, trecea pe acolo.
‒ Hei, Juraj, căutăm oameni. Tu nu ești ceva inginer constructor?
Juraj îl prinse grăbit de mână pe Blaž și-l târî spre gard. Se alăturară cozii. Soldații mureau din nou de plictiseală.
‒ Sunt inginer, înțelegi? Blaž! Cum se zice asta?
‒ Inginer.
‒ Asta-i! Eu inginer, meu.
‒ Și el? întrebă soldatul.
‒ E asistentul meu, ucenicul. Cum se spune ucenic?
‒ Cred că ucenic.
‒ Asta-i! El ucenic. Meu. Pentru mine.
Un alt soldat îi arătă un desen.
‒ Ce asta?
Juraj își dădu seama că-l testau, să vadă dacă era într-adevăr inginer. Încercă să le explice în engleza lui stricată. Blaž interveni de câteva ori, ajutându-l.
Primul soldat le făcu semn să se așeze lângă camionul unde se aflau deja alți zece oameni. Îi cunoștea pe câțiva. Sahib era din Tuzla, iar Georgi din Bulgaria. Vorbise de câteva ori cu ei. Fără să lege prietenii.
‒ Ai auzit? i se adresă Sahib. S-a dus dracului totul.
‒ Despre ce vorbești?
‒ Acasă; totul e poluat. Bine c-am plecat. Acum au pornit și italienii în exil. Grupul care a ajuns ieri – toți italieni. O să urmeze francezii, nemții…
‒ Și Zagreb? Split?
‒ Totu-i terminat. Ploile radioactive i-au pus pe toți pe fugă. Ăia de-au rămas au murit. Tuzla mea e distrusă…
‒ Ok, mergem! strigă un soldat.
Bărbații – în jur de douăzeci – se urcară în camion. Se îndreptară spre sud. Călătoria dură toată noaptea. Blaž adormi; o făcea mereu cu mare ușurință. Asta era bine.
Dimineață, ocoliră un oraș mare. De jur împrejur erau utilaje de construcții, praf. Soarele dogorea deja.
‒ Noul Cairo, spuse Sahib.
Era bine informat, mai bine ca Juraj. Cunoștea Coranul, ba chiar și câteva cuvinte în arabă, așa încât uneori servea drept interpret în tabără. Ciudat că încă nu primise o slujbă mai bună.
‒ Noua capitală. Ar putea fi de lucru pe-aici.
Camionul nu se opri, ci merse mai departe preț de încă o oră. Trecură pe lângă un fel de rampă. În sfârșit, soldații strigară la ei să coboare. Juraj îl trezi pe Blaž, apoi săriră jos.
În fața lor se afla o piramidă. Nouă. Neterminată.
‒ Ce naiba-i asta? rămaseră cu gura căscată.
‒ Voi muncit aici! strigă un soldat. Haide!
*
‒ Margareta. Mar-ga-re-ta.
Soldatul scria numele. Cel tânăr, care nu murea de plictiseală. Lângă el se afla un voluntar al Semilunii Roșii. Explica ceva, dar și engleza lui era stricată.
‒ Găsim. Ea vie, noi găsim.
‒ Și soția mea. Barbara. Bar-ba-ra. Barbara. Ea în mare. Ocean. O, nu, fir-ar, nu în ocean. În mare. Mare, înțelegi?
‒ Da. Noi găsim, spuse voluntarul și-i dădu o plasă cu mâncare, săpun și o sticlă de apă.
Juraj se îndreptă spre corturi. Tura lui avea să înceapă în curând. Sahib apăru din nou și-l imploră pe voluntarul Semilunii Roșie să-i dea un aparat de radio. Internetul nu funcționa, cu excepția câtorva versiuni locale, lente, în arabă. Găsi câteva știri în limba engleză, probabil aceleași pe care obișnuia să le asculte Juraj.
Peste treizeci de milioane de oameni au părăsit Turcia, trecând în Siria și Irak. Printre ei se numără unități militare complete, înarmate și echipate. Au izbucnit mai multe conflicte cu populațiile locale, deoarece refugiații nu au mâncare și apă. Israelul și-a închis granițele și a interzis intrarea și ieșirea din țară. La granița cu Egiptul a avut loc un schimb de focuri de artilerie în care au fost uciși cel puțin douăzeci de civili.
‒ Zice ceva despre noi?
‒ Nu. N-a mai rămas nimeni acasă.
‒ Sahib, ești însurat?
‒ Nu. Și-i mai bine așa.
Se auzi sunetul gongului. Amiaza. Toți refugiații trebuiau să se adune în „piața” din fața cortului și să-i aducă un omagiu Președintelui Ahmed. Dă-l dracului! Sahib spunea că o luase razna, că voia să se proclame faraon. De aceea construiau piramida aceea. Pentru eternitate. Un nebun. Credea că putea readuce la viață vechiul Imperiu Egiptean. Sahib zicea că avea să pornească un război cu Israelul. Dacă se proclama faraon, succesorul Zeului Soare, ce se întâmpla cu Allah? Cum avea să explice asta poporului?
Gardieni, muncitori, voluntari – toți se așezară în genunchi, privind spre capitală. Un fel de politician și un preot veniră să țină un discurs.
Juraj nu-i înțelese.
*
‒ Margareta, tu ești?
Fetița alergă în brațele tatălui. Lacrimi. Îmbrățișări. Râsete. Apăru Blaž. O luară de la capăt. Era bine. Era bine. Mai rămânea s-o găsească pe Barbara.
‒ Ai slăbit, Megi!
‒ Și tu.
‒ Mâncare proastă.
‒ Ce să-i faci, fără carne de porc…
Râsete. Îmbrățișări. Discuții. Lacrimi. Amintiri.
‒ Unde-i mama?
Liniște. Lacrimi.
*
Juraj și Blaž se găseau în vârful piramidei. În cel mult trei luni avea să fie, cel mai probabil, terminată. Apoi urmau încă șase luni de muncă în jurul construcției. Și, cine știe, altă piramidă de construit. Președintele se căsătorise de curând. Poate dorea o piramidă și pentru Sara, prima doamnă. Sau era una pentru amândoi? Dac-ar fi putut afla… Dar poate că avea să se mai găsească de lucru. Poate că Megi, Blaž și cu el urmau să-și găsească fericirea. N-o meritau?
Soldații începură să strige. Se trăgeau focuri de armă în aer. Sergentul Jusef, care stătea cu ei în vârful piramidei, porni radioul. Din păcate, se vorbea în arabă. O voce entuziastă spunea ceva.
Margareta urcă încărcată cu două găleți cu apă. Le lăsă pe scări, cu teama citindu-i-se în ochi. Juraj o invită să vină mai aproape.
‒ Jusef! strigă Juraj. Ce s-a întâmplat?
‒ Egipt atacat Israel. Noi omorât toți. Toți!
Își scoase arma și începu să tragă în aer.
‒ Toți atacat: Turcia, Siria, Iordania, Palestina – toți atacat. Ei morți.
Schimbă încărcătorul și slobozi o nouă rafală.
Putea să se ducă totul dracului! Fugiseră de un război și intraseră în mijlocul altuia.
După câteva minute, zgomotele se opriră. Sergentul coborî pe scări, probabil pentru a afla ce se petrecuse cu exactitate. Blaž profită de ocazie pentru a se propti de un bloc de piatră. Adormi. Toți muncitorii se așezară, iar Megi le turnă apă.
Dinspre oraș se auziră sirene. Juraj se ridică și privi spre bază. Soldații erau alarmați. Unii fugeau, alții se refugiau în piramidă. Panică, fir-ar să fie!
Un sunet înăbușit. Huruit. Juraj se uită spre nord-est. Pe cer erau vizibile urmele motoarelor unor rachete. Accelerau spre ei.
‒ Tată, mi-e frică! spuse Margareta.
Juraj o luă în brațe. Se așezară lângă Blaž, care continua să doarmă.
‒ Nu te uita, Megi! Nu te uita. Să ne odihnim un pic. Suntem obosiți. Nu-l trezi pe Blaž, lasă-l să doarmă. Merită.
Scuipă spre piramidă. Barbara îi apăru în fața ochilor. Unica iubire. Îi promisese că aveau să fie împreună pe vecie. Stricase tot. Tot. Vina îi chinuia sufletul. Era neputincios. Margareta tremura, Blaž gemea în somn. Poate că știa.
Juraj își îmbrățișă strâns băiatul și fata, ridicându-și chipul spre flacăra eternității.
Povestirea a fost publicată inițial sub titlul „Obećana zemlja” (în croată), în „Datoteke iz Knjige mrtvih”, Split, 2022.
Traducere din limba engleză de Lucian-Dragoș Bogdan
Mulțumim autorului pentru povestire.
