Ce mi-a atras atenția la Peter F. Hamilton, când am luat pentru prima oară contact cu opera sa, a fost scara spațio-temporală la care se raportează, precum și faptul că, dincolo de firele principale ale acțiunii, există o serie de intrigi secundare despre care se poate afirma că nu erau necesare, dar oferă, de fapt, o serie de detalii utile conturării și înțelegerii universului unde se desfășoară povestea, a mecanismelor ce îl fac să funcționeze.
Trilogia Salvation rămâne fidelă primului element, în timp ce pe al doilea îl reduce la un nivel mai curând utilitar. Asta dă seriei senzația de rotunjime, de obiect atent finisat în toate detaliile, care, deși elimină o serie de arabescuri, nu-și pierde din farmec, rămânând o bijuterie.
Acțiunea se petrece, la fel ca în majoritatea operelor autorului, într-un viitor tehnologizat. Omenirea a primit o serie de cadouri de la o specie extraterestră binevoitoare, numită Olyix, unul dintre cele mai utile permițând prelungirea vieții. Totul pare frumos, până când, pe o lume, este găsită epava unei alte specii. Și, din acel moment, adevărul iese la lumină: civilizația Olyix călătorește prin spațiu pentru a-l întâlni pe Zeul de la Capătul Timpului, căruia vrea să-i aducă ofrandă speciile întâlnite în cale. Care se numără cu miile, iar omenirea e pe cale să devină una dintre ele. Iar nanoboții ce permit prelungirea vieții se dovedesc a fi un cal troian menit să permită preluarea controlului asupra populației.
Peter F. Hamilton – Salvation
Tensiunea și magnitudinea poveștii cresc treptat de la un volum la altul. Primul roman, intitulat Salvation, are o desfășurare ce amintește de Poveștile din Canterbury a lui Chaucer, trecând prin istoriile personale ale diverselor personaje, ceea ce permite înțelegerea cadrului general al acțiunii, ce se potrivește asemenea pieselor unui puzzle. E un fel de „leagăn al poveștii”, oarecum idilic – cu limitele de rigoare, pentru că sunt prezentate și episoade mai întunecate, dar impresia generală este aceea a unui viitor promițător în care omenirea, ajutată de o specie extraterestră binevoitoare, a făcut salturi tehnologice aducătoare ale unui trai mai bun, deschizând porțile unor timpuri frumoase.
Al doilea roman, Salvation Lost, împrumută ceva din Războiul lumilor al lui Wells, cu omenirea atacată de forțele speciei Olyix, ce dorește să pună mâna pe suflete pentru a le duce Zeului de la Capătul Timpului. Tranziția s-ar fi putut face pașnic, dacă omenirea ar fi cooperat, dar, câtă vreme apare revolta și opoziția, civilizația extraterestră n-are de ales decât să facă bine cu forța. Povestea trece aici într-o zonă dramatică, lipsită de speranță, cu episoade dure, dar grandioase, unde domurile sub care se ascund orașele Pământului sunt bombardate de pe orbită, într-un asediu mânuit magistral de Hamilton atât ca grandoare a cadrelor de război, cât și ca dramatism și recuzită SF folosită. Așa cum se întâmplă adesea în trilogii, volumul din mijloc duce lucrurile spre zona unde eroii par să piardă, să nu aibă nicio șansă de a face față răului ce-i depășește din toate punctele de vedere. Totuși, există o rază de speranță, pentru că o mână de eroi sunt augmentați genetic și tehnologic, primind misiunea de a găsi o cale să salveze omenirea. Există și șansa unui ajutor extern, primit de la alte specii ce au întâlnit rasa Olyix și au încercat să-i scape printre degete.
Ultimul volum al trilogiei aduce, cum e și firesc, deznodământul. Fresca devine monumentală, se raportează la o scală temporală și spațială vastă, recuzita e una impresionantă. Asistăm la lupte cosmice specifice unor civilizații de tipul II pe scara Kardașev, capabile să folosească obiecte din spațiu și să supună legile fizicii. Avem atacuri cu stele neutronice, comunicații temporale cu ajutorul tahionilor, nave rămase captive în anomalii temporale, cu sectoare tributare unei curgeri lente a timpului, iar altele uneia rapide. Omenirea, abia ieșită din copilărie în primul volum, devine un adult ce are universul la picioarele sale și încearcă să se lupte și să-i învingă pe cei pe care, cu doar puțin timp înainte, îi vedea drept zei atotputernici.
Peter F. Hamilton
Hamilton are idei ieșite din comun. Dar ce e mai deosebit la el e că, deși punctul de pornire e „wow!”, nu se oprește la a-l exploata, ci ridică miza continuu, creând așteptarea de a vedea cât de „wow!” ajunge să fie punctul culminant. Și, chiar dacă la început personajele cărții se trezesc în fața unei realități căreia nu-i pot face față, părând că-i vor deveni victime, ele nu se resemnează, ci caută modalități de a învinge, indiferent de cost. Astfel, paradoxal, deși în bună măsură tonurile operei lui Hamilton sunt destul de sumbre, de întunecate, mesajul general e unul de speranță, de încredere că omenirea are în ea capacitatea de a depăși orice obstacol, că – pusă cu spatele la zid – e capabilă să treacă la viteza luminii de la stadiul de neștiutoare la cel de oportunism, de „fac orice ca să scap”. Pentru că, în general, nu e vorba despre a arde etape în dezvoltarea științifică, ci despre o adaptare cameleonică a ceea ce găsește în jur – de obicei, tocmai la cei ce o aduc în situația critică – pentru a-i folosi propriilor interese. Ceea ce, de altfel, s-a întâmplat adesea în istorie și a făcut ca omul să ajungă acolo unde este acum în raport cu toate celelalte specii concurente de pe Pământ și, de asemenea, în interiorul progresului propriei specii.
Ca de fiecare dată, Hamilton oferă o aventură de proporții cosmice, purtând cititorul prin spațiu și timp. Și o face, în opinia mea, la fel de bine ca în precedentele serii. Ba chiar, poate, ca rezultat al experienței și maturizării, realizează cea mai bună serie scrisă de el până acum, lăsând deschisă portița unei continuări.
