Într-un viitor postcolonial, Cinci ani lungi urmărește destinul lui Alek, un observator trimis într-o regiune îndepărtată pentru a studia obiceiurile unei comunități izolate, aparent uitate de lume. Misiunea lui științifică se transformă treptat într-o confruntare cu trecutul — personal și colectiv —, când descoperă urmele unei epurări ascunse și adevăruri pe care autoritățile ar fi vrut să le șteargă pentru totdeauna.
Cinci ani lungi, fiecare a câte treisute optzeci și unu de zile: nouă luni de douăzeci și nouă de zile, plus patru de vară cu câte una suplimentară. Se obișnuise cu asta după o vreme, nefiind un trimis oficial al Institutului; rolul său se limita la a preda câte ceva, a observa și a lua notițe. În mod cert nu trebuia să fraternizeze cu localnicii și nici să caute ceea ce colonelul Maggans numise noctis dominæ. Termenul în sine suna suficient de amenințător, dar Alek oricum nu-și dorea altceva decât să stea cuminte și să uite trecutul imediat. Prin urmare, urmărise sărbători religioase, ansambluri școlare, zile ale recoltei, întâlniri ale consiliilor locale și ale cooperativelor, târguri cu produse și utilaje ale asociațiilor rurale, mame cu copii la creșă, ba chiar și un eveniment sportiv școlar. Se dusese la slujba de duminică dimineața, iar în majoritatea zilelor de marți cântase la orgă.
Partea de predare era destul de simplă: un curs gimnazial de aritmetică industrială și limbă, respectiv o grupă care se pregătea pentru susținerea examenului final la fizică. Fără probleme administrative, fără ședințe plictisitoare. Între timp, completa rapoarte. Într-unul dintre ele încercase să descrie obiceiurile de cununie. În toată parohia a patra, scrisese, locuitorii sunt descendenți ai celor cinci familii stabilite acolo în urmă cu șaptesprezece generații, plus câțiva nou-veniți și oficialitățile. Tinerii obișnuiau să-și caute soțiile în așezările de pe cealaltă parte a golfului, părăsindu-și adesea casele părintești și stabilindu-se în cea de-a șasea și cea de-a opta parohie, în timp ce tinerele se orientau mai aproape de casă, obișnuind să se stabilească în locuințe apropiate de ale mamelor și mătușilor.
Prin urmare, femeile tindeau să fie endogame, în timp ce bărbații erau exogami. Împrumută termenul de la Malinkovski, sau vreun alt profesor de care-și amintea vag din perioada colegiului, adăugă arborii genealogici a trei familii ca anexă, adică un total de zece pagini. Pentru cei din parohia a șaptea, scrise el și făcu o pauză pentru a găsi terminologia corectă, era uzual ca o femeie să aibă un copil, sau o sarcină vizibilă, pentru ca un bărbat s-o ia de soție, ca și cum cuplul ar fi trebuit să-și demonstreze fertilitatea, dar, concluzionă, era posibil să fie un rezultat natural al distanței dintre aceste așezări și cea mai apropiată casă parohială, ori a iernilor extrem de lungi și a căldurii insuportabile a verii, lucru ce aprindea pasiunile.
Odată cu dezghețul, cei mai vârstnici și cei mai tineri oameni ai așezărilor se costumau în capre și urși, ori își decorau coafurile cu coarne de taur și colindau de colo-colo după slujba de primăvară, atingând ușor cu biciuștile fetele și femeile, ba chiar și bătrânele, care râdeau și-i tachinau arătându-le jupoanele roșii cu tivuri brodate, în timp ce pețitorul local, având pe cap o bonetă conică cu ciucuri de lână, îi îndemna pe copii să se țină de mână și-i conducea pe toți spre un hambar unde fuseseră întinse mese pline de mâncare și băutură. O fanfară începea să cânte, iar fermierii și pescarii lăsau, vreme de o după-amiază, grijile deoparte. Plăcute amintiri!
Iarna precedentă fusese invitat la o nuntă locală, fiindu-i asigurată cazarea într-o cameră cu birou și bibliotecă, precum și o cheie la sauna comunală, unde el și ceilalți oaspeți se puteau refugia de răcoarea serii.
‒ Tu ești tipul ăla?
‒ Observatorul. Nu fac nimic, de fapt.
Un individ uriaș, roșcat, se apropiase și se așezase vizavi de el, cu sudoarea țâșnindu-i prin toți porii, impregând banca.
‒ Observator. Pole spión, ai?
Asemenea întrebări îl descurajau pe Alek. Se mișcase ușor, întinzându-se spre un ibric pe care-l scufundase în butoiul cu apă rece, turnând-o apoi pe corp. Aburii se răsfiraseră.
‒ Nu. Toate rapoartele mele sunt publice. Nu ascund nimic. Fac parte din teza mea.
‒ Ja, am citit o bună parte. Foarte clară. Cuprinzătoare, chiar precisă. Nu te-am jignit, sper.
Alek refuzase să se simtă ofensat. Poate că roșcovanul făcuse o glumă, iar lui îi cam lipsise simțul umorului în ultima vreme.
‒ Mă bucur să aflu că a citit-o cineva. Mă așteptam să ajungă pe un raft unde să mucegăiască.
‒ Sunt rapoarte de mare importanță; timp de șaptezeci de ani, nimic din regiunea asta. O lectură fascinantă. Tot ce am crezut pierdut e regăsit – limbă, bazele agriculturii de vreme rece, bunele maniere. Știi, tu scrii o carte pentru reconstrucția noastră!
‒ Să-nțeleg că vrei s-o citești înainte s-o trimit?
Interlocutorul aprobase, scuturase mâna lui Alek, apoi se ridicase, aruncase prosopul și se dusese la bazinul cu apă fierbinte. Îl strigase.
‒ Poți porni aeratorul? Îmi mai liniștește durerea de spate.
Alek îl reglase la jumătate. Celălalt se răsucise spre el, ridicase degetul mare, apoi se lăsase pe spate în cadă, cu bulele de gaz sulfuros masându-i zona lombară. Rânjise mulțumit.
‒ Ne vedem la cină, Ld. Marlis!
Fusese pentru prima dată în toți acei ani când i se adresase folosind acel titlu. Chiar păruse straniu. Studenții îi spuneau Professore, în timp ce localnicii îl apelau cu Herr Lendur Marlis, sau, mai familiar, cu Müster Alek, dar asta venea, de obicei, din partea menajerelor și bucătăreselor, la pachet cu un zâmbet și o felie suplimentară de pâine neagră. În a doua sa iarnă acolo, când făcuse pneumonie, asistenta i se adresase cu Alek, îndemnându-l să meargă la toaletă sau să se spele, dar, când apoape că ajunsese să dea colțul, plânsese și-l alintase Lióša, așa cum i-ar fi șoptit la ureche propria mamă; făcuse asta năpustindu-se pe ușa dormitorului său pentru a-l ține în brațe și a-l mângâia, dorindu-și ca boala să-i părăsească trupul slăbit. Supraviețuise și-i cumpărase asistentei un buchet frumos de flori primăvăratice; ea roșise, iar apoi împodobise cu ele sala de așteptare a clinicii și cabinetele doctorilor.
Rafturile sale erau destul de sărăcăcioase, conținând manuale guvernamentale precum Statistica colonială pentru clasa a IV-a 2107-2117, Atlasul sistemului solar și destul de plictisitorul Ghid de acțiune pentru administrația clasei a IV-a 2116, plin cu ilustrații colorate și șabloane pentru pancarte și insigne. În vremea lui aveau deja o vechime de o generație, păstrându-le mai curând pe post de curiozități; fuseseră înlocuite de Regulamentele pentru administrațiile claselor a IV-a și a V-a 2155 și de cel mai nou volum, Coduri legale civile și penale: 2157. Existau și câteva cărți pe care reușise să le salveze: o ediție multilingvă, bogat ilustrată, a lucrării Hesiodi Carmina, primită cadou de la clanul MacKenzie, un exemplar ponosit al lucrării Fasti de Ovidiu, în latină și având o sumedenie de adnotări, la fel ca exemplarul din Principia Mathematica și un un Enchiridon: Artes Liberales în trei volume. Din zi în zi aștepta să-i sosească o cutie cu un set complet al operei lui Vergiliu și a epigonilor acestuia, inclusiv o carte despre anotimpuri scrisă de un pastor obscur.
Alek își privea observațiile ca pe niște rapoarte clinice și, odată cu trecerea lunilor, stilul său devenise tot mai puțin alambicat și tot mai analitic.
Îi fu livrat un pachet, unde descoperi un bilet de la un anume Col. Duminn, despre care presupuse că era individul zărit preț de o clipă printre aburii saunei. Prin ea era anunțat că îi fusese aprobată candidatura, că Observațiile fuseseră compilate și că manuscrisul dactilografiat urma să fie dat spre editare primăvara viitoare, în vederea depunerii și publicării. Exista și un al doilea plic, din hârtie de culoare brună, cu trei timbre guvernamentale a câte 5 șilingi pe el. Îl deschise și-i vărsă conținutul pe masa de scris: o notificare de promovare în funcția de căpitan de stat major, cu efect imediat, semnat de același ins și de încă doi, epoleții și clemele pentru guler corespunzătoare gradului, precum și o bandă maronie pentru cască.
Mai exista un obiect, o cutie mică învelită tot în hârtie brună. Tăie șnurul, având grijă să nu rupă sigiliul cerat. Când desfăcu ambalajul, în fața ochilor îi apăru o cutiuță, câteva fotografii șterse și încă un bilet.
‒ Dragă Alek, acesta e inelul tatălui tău. Te rog să-l porți, de dragul meu.
Se simțea ca și cum Oma Alessandra i-ar fi șoptit în ureche.
Luă inelul și-l răsuci pentru a prinde lumina după-amiezii, simțind greutatea aurului alb și a sigiliului sculptat din onix, pe care scria pro honorem, codul după care trăiseră și decăzuseră ambii săi bunici. Și-l puse pe inelarul mâinii drepte, unde avea să rămână de atunci încolo. Fotografiile le mai văzuse, dar Oma notase pe spatele lor nume, date și locuri. Pe multe dintre ele le știa pe de rost, deoarece le repetase de nenumărate ori de-a lungul cinelor luate în familie, a plimbărilor îndelungate de la țară unde nimeni nu le putea auzi pe Oma și Umma, ori a lecturilor din Biblia familiei când aceasta era scoasă de sub podeaua acoperită de covor. Pappa și Pappu; veri de gradul al treilea, pregătiți să plece spre îndepărtatul nord; nunta cu cele două prietene bune de la Academia Doamnelor; doi bărbați încărunțiți, cu dinți lipsă, îmbrățișați într-o groapă comună. Alek răsuci de trei ori inelul pe deget, jurând răzbunare.
În peregrinările sale prin parohii și dincolo de râu, în câteva regiuni mai îndepărtate, observase – și, probabil, acela era tiparul pe care superiorii săi își doreau cu disperare ca el să-l observe – modul cum mișcarea de revoluție a planetei afecta fermierii, pescarii și orășenii. Câteva tipare de comportament ce se insinuaseră în tradiții, în folclor, în modul de viață. De exemplu, odată cu depășirea greutăților iernii, mieii și vițeii se îmbulzeau pe pășuni, cârdurile de păsări se întorceau din zonele temperate, familiile începeau să se plimbe prin piață în prag de seară, relaxându-se în taverne și bistrouri, urmărindu-și copiii jucând futból, sau fetele mai mari încercând să-și convingă viitorii beaux să danseze à la polonaise. În duminica ulterioară echinocțiului de primăvară, imediat după slujbă, în timp ce paracliserul și acoliții trăgeau clopotele, femeile și fetele locului coborau spre plaja golfului, aruncând cununi de crini și trandafiri timpurii pe valurile ce le duceau departe darurile prețioase. În timpul ploilor de primăvară se muncea din greu, iar căldura scurtă a verii schimba totul.
Definiția localnicilor pentru caniculă corespundea conceptului său de călduț, iar prima dată observase că există vară abia când aceasta se instalase pentru a doua oară.
– Toți au dispărut.
– Sunt pe plajă, sau sus, la lacuri.
– Și dacă se-ntâmplă ceva?
– Nu se-ntâmplă nimic. E vară.
– Și eu ce-ar trebui să fac?
– Nimic. Să te relaxezi. Să faci o plimbare. Să mergi să-noți.
Alek pricepuse. Încuiase baraca peste weekend și plecase spre cea mai apropiată plajă de lângă port, găsise un loc linișitit și-și întinsese pătura. Marea i se păruse rece ca gheața la început, dar se obișnuise în cele din urmă cu ea. Era singur. Auzise că singurul pericol în apele acelea era să răcești, dar că nu exista nicio creatură care l-ar fi putut mușca, cum ar fi fost rechinii. Înotase până la pontonul portului, se cățărase pe plartformă și se întinsese acolo.
Linia orizontului, distantă și acoperită de cețuri, se legăna în sus și-n jos. Un nor de fum uleios se ridica din spatele Insulei Negre, cel mai probabil de la un vapor vechi. Pescărușii țipau, chirele cârâiau, valurile se izbeau de marginile ruginite. În rest, era liniște.
– Oh!
Crezuse că era singur, dar, privind în jur, observase că o localnică se cocoțase pe platforma inferioară.
– Oh! Scuze!
– I-ok. Nu te-am auzit.
– Nu te deranjez?
Fata privise spre el, mijind ochii din cauza soarelui care părea să deseneze o aură în jurul capului lui Alek.
– Ești omul ăla?
– Care om?
– Spión, zic ei.
– Care „ei”?
– Bârfitoarele, unchiul meu.
– Aha. Și tu ce crezi că sunt?
Întrebarea o determinase să chicotească și să execute un plonjon perfect în apă. Apa oceanului înălțase pontonul. Silueta zveltă brăzdase apa albastră, aruncând în urmă stropi și alge, apoi dispărând sub valuri. Unde se dusese? Bărbatul nu vedea bule ridicându-se la suprafață. Nu exista niciun semn că-i despărțise un metru cu doar câteva clipe în urmă.
– E adâncă!
Vocea ei se auzise din nou când ieșise din apă la zece metri depărtare, cu mâna dreaptă ridicată, făcându-i semn.
– E mai adâncă decât credeam.
Făcuse o piruetă și se scufundase din nou. Alek nu se numărase printre cei care căutau să atingă fundul piscinei la școală, pentru ca nu cumva vreun idiot să i se arunce în cap, ori să rămână fără aer, dar, dacă fătuca aceea putea, decisese să nu se lase mai prejos. Prin urmare, sărise în valuri în ultimul loc unde o văzuse, apoi înotase cât mai adânc, până când plămânii începuseră să-l ardă și fusese nevoit să iasă la suprafață. În timp ce se lupta cu gravitația și cu dorința oceanului de a-l păstra în îmbrățișarea lui, sesizase ceva cu coada ochiului. Sărise pe treptele cele mai de jos.
– Ce-a fost aia?
– Aia? Cred că Oskar. O focă, sau ceva similar.
– Periculos?
– Doar pentru heringi și chedali. Noi nu suntem momeală decât pentru rechini.
Alek simțise un tremur și privise împrejur, dar nu văzuse nicio întotătoare dorsală.
– Alek.
– Ilda.
Își scuturaseră mâinile, dând din cap, foarte formali. Tăcuseră o vreme, apoi ea se răsucise spre el și întrebase:
– Nu ești cu adevărat un spion, nu?
– Nu. Sunt profesor și lucrez la teza mea, nu scriu rapoarte de spionaj.
O spusese cu un ton prea grav. Ilda se încruntase.
– Ce-i aia o teză?
– Ceva ca o carte.
– Despre ce? Familiile noastre?
El căzuse pe gânduri, formulând un răspuns.
– Ei bine, asta-i una dintre puținele comunități care pare să fi scăpat epurării. Știi, chestia aia întâmplată pe vremea bunicilor noștri.
– Omorurile alea?
– Da. Alea.
– Ți-au ucis familia.
Alek tăcuse, căutându-și cuvintele.
– Ambii bunici. Dar bunicile au supraviețuit și la fel câțiva unchi și mătuși.
Ilda arătase spre o insulă stâncoasă. Era acoperită cu pini și stejari ce se întindeau de-a lungul țărmului.
– Ți-a povestit cineva despre Stâncă?
– Nu. Ce-i cu ea?
– Acolo dorm bunicii mei. Și alții.
Vântul începuse să-și schimbe direcția, iar spre sud-vest se adunaseră norii. Era timpul să plece. Alunecaseră tăcuți în valuri, își potriviseră ritmul și înotaseră până la țărm, unde ajunseseră exact când începea ploaia.
Ea se răsucise spre el.
– Nu întreba pe nimeni din oraș. Stai deoparte și, la un moment dat, vei primi de veste.
Apoi dispăruse, înainte ca el să poată spune ceva.
Spión. Niciodată nu se considerase așa ceva, dar, în realitate, acela îi era rolul: să observe și să noteze în raport. Presupusese că localnicii fuseseră de acord cu prezența sa. Elevii se dovediseră dornici să învețe bine. Corul rămăsese la fel de plin de armonii, directorul și profesorul se arătaseră prietenoși, suficient de politicoși, invitându-l la cină de câteva ori pe an. Ținuse chiar și câteva prezentări în cadrul societății istorice locale: una despre necazurile propriei familii, ce adunase treizeci de ascultători, alta despre cartea cu jocuri pentru copii a mătușii sale, pe care o repetase în fața profesorilor de la școala primară, apoi fusese transcrisă și distribuită. Mentorii săi scriseseră note laudative.
Dar nicio familie nu venise din proprie inițiativă cu poveștile sale. În ultimele luni, soția pastorului, o femeie de-a locului, îl chestionase deseori cu privire la data când avea să se întoarcă acasă; cu siguranță că mamei îi era dor de el. Alek ofta, explicându-i că totul era în regulă în relația dintre ei, chiar și în cele cu tatăl, fratele și surorile gemene. Fru Pastorin Körss scosese un hm!, semnalându-i fără perdea că era vremea să plece.
Și Alek credea la fel. Observațiile erau finalizate. Fiecare secțiune: prolog, metodologie, informații, date, interpretare și bibliografie, toate editate la virgulă. Tutorele de la colegiu era încântat de ultima redactare, lucru exprimat în cea mai recentă telegramă. Problema era că Departamentul dorea ca el să mai rămână.
Cum nu mai avea nimic de făcut, căpitanul portului îi împrumută cu un skiff vechi, cu care Alek ieși în golf și învăță singur cum să se folosească de vânt, cum să taie valurile, cum să se redreseze când era lovit de o rafală și cum să se adăpostească într-o noapte fără lună. Nimeni de la colegiu nu păru să observe, ori să-i pese, de parcă el n-ar fi fost decât o stafie aflată pe punctul de a dispărea. Doar pescarii îi făceau cu mâna când treceau prin canal cu treburi.
Așteptă o vreme, apoi, nevăzut, ocoli Capul Lung și porni spre Stâncă. Trebuia să se miște rapid, în liniște, îndepărtându-se înainte să apară pescarii. Alek duse barca într-o zonă ferită din spatele unui zid jos de bazalt, unde nu putea fi zărită de pe mare. În faleza ce cobora în apă erau săpate niște adâncituri și existau locuri unde-și putea pune mâna. Fluxul era mai mare ca de obicei. Ascensiunea se dovedi dificilă și-l duse în dreptul unei deschideri largi, nivelate, înconjurate pe trei laturi cu ziduri de aproape patru metri înălțime. În dreapta sa, o arcadă străpungea peretele și conducea spre o altă zonă nivelată, urmată de un teren accidentat și de un cimitir. Existau stâlpi comemorativi cu eșarfe fluturând în briza mării, una sau două cruci cu numele aproape șterse pe lemnul putrezit, precum și o piatră unde eroziunea mai lăsase lizibile doar câteva litere.
În stânga lui, cimitirul se termina în dreptul unui zid scund, văruit. Nu exista nicio poartă, dar o gaură indica ieșirea ce dădea spre un o potecă înconjurată de tufișuri. Urmă calea aceea până la o ravenă, căreia îi zărea fundul.
Dacă ar fi murit acolo, atunci, transformat în picături de ploaie sau purtat pe aripile vântului, i s-ar fi părut o binecuvântare. Alek nu putea striga; buzele și laringele îi împietriseră. Nu putea nici respira, căci plămânii îi ardeau. Nici să meargă nu-i mai stătea în putere, ci doar să cadă în genunchi. Palmele se sprijiniră pe sol, iar acele pinilor îi înțepară palmele.
O tibie ruptă ieșea din pământ, iar așchii din ea se întindeau sub un chiparos bătrân până la un craniu aflat în dreapta sa, ce părea să-i ureze bun venit. De cealaltă parte a defileului, se afla un brad împodobit cu fâșii de pânză albe, albastre, roșii sau pestrițe, rupte din cămăși și vestoane, legate strâns sau fixate în lemn, fluturând în vânt. Unele aveau inscripționate nume, Lomas, Sofia + Nikkles, altele rugăciuni scurte, Ora pro Nobis!, Misericordia Dei! sau date: semne acoperite de pete ce le făceau neinteligibile.
Alek ajunsese la porțile Iadului. Primul sărea în ochi un ofițer scund și îndesat, cu o uniformă bleumarin, la două rânduri, călcată la dungă, o cravată stacojie ce contrasta cu cămașa gri și cizme murdare, cu pantalonii îndesați în ele. În mâna stângă ținea o bâtă groasă, de parcă voia să lovească orice nefericit întâlnit în cale, și dădea impresia că trăgea cu pistolul la întâmplare prin mulțimea de prizonieri. Ceilalți gardieni se ghemuiseră în fața urletelor lui. Alek n-auzea nimic, dar văzuse că Moartea îi lovise fără pic de grație pe respectivii. Aveau toate oasele întregi.
Remarcase faptul că fiecare craniu avea o gaură mică în spatele urechii, dinții sparți sau scoși, iar unii prezentau urme de fractură deasupra sprâncenelor. Cândva, râseseră, le fredonaseră cântece de leagăn copiilor, certaseră băieți obraznici, își șoptiseră nimicuri în serile de vară, cântaseră imnuri, se rugaseră și înjuraseră. Se răsuci și vomită până ajunse să verse doar fiere, apoi aruncă nisip și buruieni peste mizerie și dădu să plece.
*
– A trebuit s-o faci, nu?
Ilda îl văzuse plecând pe apă în zori, pe furiș. Nu fusese suficient de atent. Știa unde fusese, iar asta însemna că știau și alții.
– N-ar fi trebuit să mergi. E secretul nostru, nu al tău!
– Ai dreptate.
– I-ai văzut pe bunicii mei? Mătușile? Te-au primit cu crini și trandafiri? Zi!
– Nu. N-a venit nimeni să mă-ntâmpine. Doar vântul.
O ținu în brațe cât timp plânse și strigă, așteptă până-i trecu momentul de furie, apoi o ascultă.
– Când mama era mai tânără decât sunt eu acum, a fost trimisă la ferma unei mătuși. Se zice că au venit cu torțe, topoare și puști, au luat o parte din vite și le-au ucis pe restul, au dat foc cotețului găinilor și hambarului, pe urmă și casei. I-au arestat pe bunici. Au răpit-o pe sora mai mică a lui Oma. A fost găsită a doua zi, goală, spânzurată.
– Bătrânii au fost duși pe stâncă?
– Și copiii. N-aveai cum să-i vezi. Au fost aruncați în mare de pe faleză.
Alek o însoți pe Ilda spre locuința ei, trecând de-a latul unei pășuni, apoi pe alei lăturalnice. Așteptară până când ea decise că nu exista niciun pericol, apoi se duseră la ușă și ea își căută cheia.
– Am descoperit cum să intru și să ies. Baba doarme dusă.
– Perfect. Ai grijă!
– Nu scrie despre ce ți-am spus, cel puțin până ajungi suficient de departe. E periculos.
– Așa voi face.
– A, încă ceva: un băiat de vreo doișpe ani și sora lui au scăpat, au înotat până la Stânca Mică și, de acolo, au ajuns cumva pe țărm.
– Și?
– Au fugit până la stele și nu s-au mai întors. Uite numele lor.
Îi strecură în palmă o bucată de hârtie.
– Ascunde-o! Când va veni momentul potrivit, găsește-i!
Acestea fiind spuse, Ilda se făcu nevăzută în întunericul culoarului.
El se întoarse înapoi în port, croindu-și drum printre umbre și lumini stradale, spălat de ploaia nopții. Skifful era bine legat. Avea să plece iar a doua zi, dar nu spre Stâncă, ci, poate, spre Bazinul Vestic, ca să-și încerce norocul la pescuit, să stea și să observe.
Drumul îl duse pe Alek pe la Sediul Partidului, ceea ce-i permise să arunce o privire în câteva dintre birouri luminate, unde unde oamenii stăteau aplecați deasupra mașinilor de scris sau vorbeau la telefon. Se pregătea ceva. Pe stâlpi atârnau bannere strălucitoare, cerneala începusă să se scurgă de pe posterele țipătoare, iar o ușă laterală se tot deschidea și se închidea. Alek rămase ascuns într-un refugiu oferit de fațada învechită a băncii. Îl văzu pe Vukun târându-se prin dreptul uneia dintre ferestre. Era acolo și Simmons, cu două dintre huidumele lui, iar cei doi bărbați strigau unul la altul. Urmă un moment de tăcere, apoi o secretară sosi cu o coală de hârtie și o așeză pe masă. Semnături. Fotografii. Zâmbete.
Alek făcu în liniște câteva poze, i le trimise lui Duminn și se gândi că asta era tot, cel puțin pentru ziua aceea. Dar, când ajunse acasă, găsi ușa întredeschisă. Încercă să se strecoare înăuntru, dar balamalele scârțâiră.
– Ei știu.
Șoapta Ildei se auzi din capătul celălalt al încăperii. Stătea pe patul lui, cu un rucsac la picioare, udă și tremurând de frig. El închise ușa și o încuie.
– I-am auzit în foaier. Vorbeau despre tine.
– Cine?
– Vukun cu portarul. Observau și raportau totul. Cred că și-a dat seama unde-ai fost. Te-ai dus prea mult în direcția Stâncii, l-am auzit spunând. Când au intrat în cameră, mă prefăceam că dorm. Au stat în ușă și m-au ascultat cum sforăi.
– Tu sforăi?
– Toată lumea o face! Au plecat și l-am văzut pe Vukun mergând spre Sediul Partidului. Pe urmă, am așteptat ca Fasto să adoarmă.
Tremura din nou și la fel făcea Alek. Se dezbrăcară și, în timp ce Ilda se ștergea cu prosopul, el porni căldura. Apoi ea îl trase spre pat, iar el o urmă fără să protesteze.
– Ești o rușine!
Mama lui fusese directă, ca întotdeauna. Alek putea doar să clipească, fără să comenteze.
– Ești o rușine, Alek! Era mai bine dacă mureai.
În vocea ei nu era pic de amărăciune, ci, mai degrabă, disperare, deznădejde. Tatăl lui își frângea mâinile la masă, la fel cum o făcuse atunci când Alek se întorsese după cei trei ani de stagiu militar, cu medalia prinsă în piept, mărșăluind alături de ce mai rămăsese din pluton în jurul pieței centrale, în timpul discursurilor. Le consolase pe mamele camarazilor, strânsese mâinile taților, aproape se căsătorise cu sora unuia, apoi se refugiase la universitatea din Torgus. Fata îi scrisese de două ori, apoi îl anunțase că nu voia să-l mai vadă.
– Am primit un telefon ieri. Ni se sugera că ar fi mai bine să te repartizeze altundeva, nu să te întorci acasă.
Tatăl lui era în pragul plânsului. Mama se răsuci spre plită și luă de pe ea ceainicul fierbinte.
– Ceai?
Alek aprobă, apoi o așteptă să umple trei cești. Băutura era verde închis, aproape neagră. Luă o linguriță și o îndulci cu miere. Mama aduse niște fursecuri.
– Mai bine te duci înapoi, Alek. E tot mai periculos.
La alegerile pentru consiliul local, Partidul Radical câștigase mai puțin de jumătate din locuri. Insuficient pentru a forma un guvern, dar se ținuse tare, proclamându-și victoria morală, finală. Apăruseră semne: Aruncați reacționarii în mare! Postere noi, cu aceleași sloganuri vechi, lipsite de sens, scrise cu litere mari, însângerate, promovau o nouă torjunta. În fața secțiilor de votare avuseseră loc încăierări, se făcuseră arestări. Celelalte două partide, ce se urau între ele la fel de mult cum se temeau de radicali, fuseseră nevoite să facă o înțelegere de conveniență.
– Iar e vorba despre kosmoport?
În urmă cu aproape un secol, administrația centrală decisese că Peninsula Sărată era un loc perfect pentru kosmoport, aducând oameni și echipamente ca să înceapă construcția. Dar proiectele de asemenea magnitudine erau predispuse la corupție, fie că era vorba despre partea administrativă, ori de lucrările propriu-zise de construcție. Betonul livrat nu respectase standardele, astfel încât un pod se prăbușise, omorând douăzeci de muncitori. Funeraliile se transformaseră într-o demonstrație publică, cineva trăsese un foc de armă, poliția replicase, lumea se panicase și câțiva dintre cei prezenți fuseseră uciși. Asta se dovedise de ajuns pentru a duce la căderea aparatului administrativ, iar șacalii îi luaseră locul.
– Ja. E o tehnică bună pentru a duce proiectul mai departe cu contractori noi, dar în același loc.
– Suficient ca să declanșeze amintirile?
Mama lui Alek privi concentrată în propria ceașcă.
– Și să-ți învinovățești tatăl pentru ce s-a întâmplat atunci.
– Deși bunicii îl sfătuiseră să nu se implice în proiect?
– Probabil că de-asta.
El se ridică și se duse la fereastră. Bucătăria dădea către plaja peninsulei.
– „Un castel de nisip va fi dărâmat de mare”. Asta-i morala poveștii pe care obișnuiau să mi-o citești, nu?
Mama lui Alek zâmbi, în timp ce tatăl aduna ceștile și farfuriile.
– Ja, dar ei vor castelul. Toți. Proștii!
– Oamenilor nu le place să fie numiți proști – interveni mama. Tu, Henryk, ești prea direct și asta nu-ți aduce niciun serviciu. În plus, Simmons e proprietarul peninsulei.
– Iar Herr Simmons îi finanțează pe Radicali acum, nu? Eu așa știu.
Mama lui Alek traversă încăperea și-i astupă gura cu mâinile.
– Ruh! Du-te înapoi în sat. Predă, zâmbește, taci.
Începu să plângă, cu umerii cutremurându-i-se. Îl sărută pe frunte.
– Fugi! Ascunde-te!
Deveni tot mai insistentă.
– Dispari din lumea asta cât poți de repede. Azi!
Tatăl lui li se alătură la fereastră. Strecură un plic în mâna lui Alek.
– A venit ieri. Un bilet spre Turgulinn.
Relocare: un post sigur la administrația centrală din Turgulinn, cu biletele de călătorie aferente, cu intrare în vigoare imediată. Unchii lui se ocupaseră de tot, după cum avea să afle mai târziu, ca o poliță de asigurare că măcar un membru al familiei avea să scape viitoarei furtuni. Cum venise acasă doar pentru o vizită scurtă, se schimbă rapid în uniformă, iar într-o jumătate de oră își refăcu bagajul, la timp pentru a fi cules de un taxi fără însemne, condus de un văr.
Alek devansă clanul lui Simmons cu o zi, iar vărul i se alătură la bord cu un bilet contrafăcut. Părinții reușiră să se salveze trecând frontiera vestică. UIterior, află că Ilda și fiul lor reușiseră să traverseze granița de nord, dar părinții ei dispăruseră, la fel ca directorul colegiului și câțiva studenți. Nu erau disponibile informații.
Avea să aștepte.
Traducere de Lucian-Dragoș Bogdan
