În ruinele Orașului-Cu-Trei Nopți, unde magia veche încă șoptește nume și păcate, o purtătoare de lamă și o fiică a apelor se întâlnesc pentru a opri o trezire care amenință să fractureze lumea. Legate de pacte, umbre și adevăruri dureroase, Aerin și Lyriel trebuie să aleagă între putere și echilibru, între sfârșit și reînnoire. Povestirea construiește un fantasy dens și poetic, în care magia nu este o armă, ci o probă a identității, iar salvarea lumii începe cu asumarea propriei umbre.
Vântul ascuțit cobora dinspre crestele munților Ulnar și se strecura printre ruinele vechi ale Orașului-Cu-Trei Nopți. Umbrele clădirilor înghițite de iederă se prelungeau pe caldarâmul crăpat, iar peste tot domnea un miros de metal umed și frunze putrezite. Într-un timp uitat, aici pulsase inima unui popor de magi. Acum, doar cei nebuni sau cei cu promisiuni nespuse cutezau să calce în acest loc.
Aerin Keth, purtătoarea de lamă albă, își ajustă mantia și privi cerul gri, împânzit de nori. Era singură — sau cel puțin așa spera. Când auzi prima șoaptă, nu tresări. Era parte din motivul pentru care venise.
„Aerin…”
Vocea curgea printre pietre, ca o adiere care știa nume și păcate. Era vocea Însoțitorului, a celui care fusese legat de sângele ei cu ani în urmă, când era doar o novice.
„Nu am timp pentru jocurile tale,” rosti ea, răgușit.
„Nici eu pentru ale tale,” șopti vocea. „Dar ai venit. Asta înseamnă că ai înțeles.”
Aerin strânse pumnul pe mânerul sabiei. Lamă albă, forjată dintr-o stea moartă și temperată în apa unui lac care nu exista pe nici o hartă. Când o scotea, realitatea însăși își ținea răsuflarea.
I
Departe de orașul părăsit, în adâncurile pădurii Sumaris, Lyriel, fiica unei spirite de râu și a unui călător, își spăla brațele într-un izvor rece. Pielea ei lucea perlat în lumina dimineții, iar părul îi înflorea ca o punte de trestii. Când ridică privirea, îi apăru în față o pasăre neagră, cu ochi verde-smarald.
„Mesaj de la Marele Cerc”, croncăni pasărea. „Orașul-Cu-Trei Nopți s-a trezit.”
Lyriel simți o gheară de gheață în inimă. Se zvonise că spiritele vechi, cele dinaintea oamenilor, începuseră să se frământe iar. Orice trezire în acel oraș părăsit putea însemna sfârșitul lumii pe care o știau.
„Spune Cercului că plec acum,” murmură ea. „Și spune-i lui Eltharion că, dacă și-a pus planul în mișcare fără mine, îl voi face să regrete.”
Pasărea făcu o plecăciune stângace și dispăru într-o rafală de pene.
Lyriel își luă toiagul de trestie întărit cu argint și porni înspre nord, unde timpul și lumea se rupeau adesea în două.
II
Aerin înaintă prin ruine până ajunse în fața unei clădiri semicirculare, cu acoperiș prăbușit și coloane sculptate cu forme de animale mitice. Aici, spuneau poveștile, se făceau ritualurile celor-care-șoptesc, magii al căror dar era să audă ecoul dintre lumi. Dar ecoul avea două fețe: una luminoasă și una întunecată.
Aerin aparținea celei întunecate.
Nu prin alegere.
„Ai întârziat, Însoțitorule,” rosti ea.
„Timpul nu mai curge normal aici,” zise vocea, acum mai aproape, mai limpede. „Ceea ce a fost trecut devine prezent, iar ceea ce e prezent devine pradă.”
Din spatele unei coloane prăbușite, se ivi silueta unei creaturi amfibii. Avea ochi adânci, lipsiți de pleoape, și pielea vânătă. Purta un medalion rupt — simbolul unui fost mag.
Aerin își pregăti lama.
„Nu-mi ești stăpân, Umbre,” zise ea.
Creatura nu vorbi, dar din spatele ei răsunau pași ușori. Aerin întoarse capul și o văzu pe Lyriel apropiindu-se, cu mantia verde fluturând ca o aripă de rouă.
„Să înțeleg că tot noroiul ăsta e opera ta?” întrebă Lyriel. “Sau ai făcut alt pact prostesc cu spiritele orașului?”
„Lyriel,” oftă Aerin. „Nu te-am chemat.”
„Nu. Dar magia m-a chemat pe mine. Și când magia te strigă, n-ai decât să vii.”
Creatura amfibie începu să tremure, iar medalionul rupt se înroși ca un cărbune încins. Pământul vibra sub pașii săi.
Lyriel făcu un semn în aer, iar apa dintr-un jgheab spart sări în cercuri argintii. Creatura țipă — un sunet ca lovitura unei oale goale — și se evaporă în fum negru.
Aerin își coborî lama.
„Orașul te-a acceptat,” murmură Lyriel, studiind-o.
„Sau mă folosește,” replică Aerin.
„Ambele sunt adevărate.”
III
Pe măsură ce pătrundeau mai adânc, orașul părea să se transforme. Clădirile se îndreptau, umbrele se mișcau contra luminii, iar aerul avea gust de vechi și amar.
„Ce s-a trezit aici, Aerin?” întrebă Lyriel.
Aerin își mușcă buza.
„Ceva ce nu trebuia trezit niciodată. Cei-care-Șoptesc-Între-Lumi au lăsat în urmă o rană. Eu… aud chemarea din ea.”
„Chemarea sau porunca?”
Înainte să răspundă, un zgomot de clopot stins răsună în aer. Aerin se încruntă.
„Însoțitorule?” strigă ea.
Era pentru prima dată când vocea nu răspunse.
Lyriel se încordă.
Din negura unui coridor prăbușit, se ivi o siluetă enormă. Părea făcută din mâl și fum, cu șase brațe contorsionate și o mască albă, fără trăsături. În mâinile sale pluteau fragmente de sticlă, fiecare cu o scenă diferită: un copac arzând, un oraș scufundat, un copil care plângea.
„Un Oglindar,” șopti Lyriel. „Credeam că toți au fost distruși.”
Oglindarul ridică unul dintre fragmente, iar în el Aerin se văzu copilă, fugind din fața unei lumini albastre.
Aerin făcu un pas înapoi. „Nu,” murmură. „Nu asta.”
„Te hrănesc cu adevărul tău,” rosti Oglindarul. „Și adevărul te va rupe.”
„Să nu-l privești!” strigă Lyriel.
Dar era prea târziu. Frântura se lipi de pieptul lui Aerin și un țipăt ieși din gura acesteia, răsunând peste oraș.
Lyriel ridică toiagul și lovi pământul. Izvorul de apă săltă și se încolăci în jurul Oglindarului. Creatura țipă, dar apărea alt fragment, rotindu-se.
Lyriel simți că nu poate face asta singură.
„Aerin! Adună-ți mintea! Orașul te-a ales nu ca să cazi, ci să-l deschizi!”
Dar Aerin era prinsă într-un vârtej de imagini, amintiri care nu erau ale ei și destine care își cereau tributul. Umbra Însoțitorului apăru în spatele ei, contopindu-se cu trupul ei ca un al doilea suflet.
„Lasă-mă,” rosti el. „Îți pot purta durerea.”
„Nu!” strigă ea. „Dacă te las, mă vei lua cu totul!”
Însoțitorul ezită.
Și atunci Aerin ridică lama albă.
Lama se aprinse într-o lumină ce nu lumina, ci absorbea. Înghițea umbră, timp, spațiu.
Oglindarul se fractură în mii de cioburi și se risipi în praf.
Aerin căzu în genunchi, tremurând.
Lyriel puse o mână pe umărul ei.
„Ce-ai văzut?” întrebă ea, blând.
Aerin inspiră sacadat. „Sfârșitul lumii. Și începutul ei. Și pe mine… în mijlocul lor.”
IV
Mergeau spre centrul orașului, unde se spunea că rădăcina lumilor se răsucea în spirală. Străzile se schimbau sub pașii lor, ca și cum orașul încerca să-i rătăcească sau să-i testeze.
În cele din urmă ajunseră într-o piață vastă, circulară, dominată de un turn de lumină palidă. Turnul pulsa, ca o inimă uriașă.
Aerin simți cum Însoțitorul i se desprindea din suflet și se așeză în mijlocul pieței. Avea formă umană acum, translucidă, cu ochi tulburi.
„Aici m-ai legat,” rosti el. „Și aici trebuie dezlegat.”
Lyriel înclină capul. „Deci el e lanțul.”
„Nu doar atât,” spuse Aerin. „E cheia.”
Turnul se deschise în spirale de lumină, iar din el ieșiră voci — sute, mii — un amestec de timpuri, limbi și tăceri.
„E sfârșitul sau începutul?” întrebă Lyriel.
„Depinde pe care dintre noi îl lași să intre,” spuse Însoțitorul.
Aerin ridică lama albă.
Într-un moment încremenit în timp, auzi toate vocile orașului, toate sufletele legate, toți magii care și-au vândut destinul pentru putere. Simți fiecare rană, fiecare rugăciune, fiecare blestem.
Își aduse aminte cine fusese înainte.
Și, pentru prima dată, știa cine voia să fie.
Coborî lama în pământ.
Un tunet se sparse în aer. Lumina turnului înflori în mii de panglici. Orașul se cutremură, apoi se liniști.
Însoțitorul se risipi, zâmbind.
„Ești liberă,” șopti el.
Aerin închise ochii.
Lyriel se apropie, cu grijă. „Ce ai ales?”
„Nu puterea,” spuse Aerin. „Nici sfârșitul lumii. Am ales… echilibrul.”
„Ești sigură că lumea îl poate purta?”
Aerin zâmbi, pentru prima dată. „Nu. Dar eu pot.”
Orașul-Cu-Trei Nopți începu să se stingă, ca un vis care se disipează la răsărit, iar cele două femei porniră înapoi spre pădure, lăsând în urmă o istorie reînnoită, o magie vindecată și un viitor care refuza să fie scris de altcineva decât de ele.
