Într-o Grecie lovită de o nouă criză — de data aceasta identitară —, izbucnirea unei epidemii îi determină pe lideri să organizeze un referendum absurd: cetățenii trebuie să decidă dacă țara aparține Europei de Est, celei de Vest, Africii sau altui continent. Într-o satiră lucidă și amară, Problema Greciei explorează confuzia națională și politică prin ochii unui tânăr sociolog care, refuzând să aleagă între granițe impuse, votează simplu: „LUMEA”.
— Să se ducă naibii Uniunea Sovietică! Li se potrivește bine, ai naibii comuniști.
Odată trecut de optzeci de ani, bunicul a început să aibă mai multe obiceiuri ciudate, trei dintre ele fiind de-a dreptul enervante: ține mereu televizorul aprins, înjură non-stop și trișează la șah.
— Nici nu cred că cei de acolo știu ce este comunismul, spun eu.
— Ai naibii sovieți! Lasă-i să moară arzând. Ne voiați casele, nu? O să primiți un rahat!
Bunicul are o memorie selectivă, în special când vine vorba de lucruri din tinerețea sa, când încă exista Uniunea Sovietică și Roșii faliți veneau să ne ia casele prețioase. Tata spune că suferă de un fel de demență, dar eu cred că este iute la mânie, dar se preface că-i nebun oricând îi convine. Adevărul este probabil undeva la mijloc.
— De fapt, băncile ne dețin casele, îi spun.
— Gunoi bulgar, tu urmezi.
Iar începe. Va trimite întreaga Europa de Est la naiba înainte să se termine știrea despre febra hemoragică. Ecranul de 230 de centimetri este plin de paturi de spital și sicrie din morgi. Se pare că mass-media a primit o nouă jucărie. Nu am mai avut o epidemie reală de ani de zile. Din când în când suntem terorizați cu apariția unui nou virus, ne obligă să stăm în carantină și după trei săptămâni: „Ne cerem scuze, alarmă falsă.” De această dată, situația pare mai serioasă, dar, în același timp, se poate ca mass-media să exagereze. Apare un banner în josul ecranului. Rusia, Lituania, Ucraina și alte foste țări Est Europene trec prin fața ochilor noștri ca o scurtă oră de geografie.
— Uniunea Europeană va discuta problema Greciei la următoarea întâlnire, spune prezentatorul, dar înainte să poată dezvolta, se ia curentul.
Se poate să fie doar o coincidență, dar de când rețeaua a fost privatizată, se ia curentul tot mai des.
— A naibii DEI, spune bunicul.
Compania de electricitate se numește acum DEDDIE, dar nu mă deranjează. Mă uit la televizor, care s-a transformat într-o imensă gaură neagră pe perete. Am primit o subvenție pentru a-l cumpăra, datorită așa-zisei demențe a bunicului. Aștept câteva clipe holbându-mă la rama neagră. Ar fi drăguț dacă ar începe dintr-odată să curgă apă rece din el, camera să se inunde și bunicul să iasă, în sfârșit, din casă, dar bineînțeles că nimic nu se întâmplă. Îmi mut pionul pe e5 și mă ridic.
— Merg la muncă, spun.
Un val de blesteme adresate lui Stalin, Kasparov și Lada fac ca ieșirea mea să fie puțin mai triumfătoare.
#
— Chinezării.
Sifis a stricat din nou o baterie. O sa i-o taie din salariu, împreună cu celelalte stricăciuni din această lună. Măcar el e plătit la lună, în timp ce eu sunt plătit la zi.
— Le fac tot mai de proastă calitate pe zi ce trece.
Băiatul de lângă mine continuă să arate lipsă de respect față de chinezi și sistemele lor fotovoltaice de calitate inferioară. Șeful crede că e, doar, prea pripit. Adevărul e, probabil, undeva la mijloc.
— Tu cum de nu strici nimic? mă întreabă el.
— Fac jumătate din treaba ta.
— Nu vei primi bonusul așa.
— Muncesc doar pentru bani de buzunar. Până termin școala.
— Ce ziceai că studiezi?
— Sociologia.
— Corect. Învață meserie, pentru că am impresia că vei sta aici o vreme.
Nu facem ceva dificil. Transformăm drone vechi în unele alimentate solar, pentru a le reduce amprenta de carbon. Sudăm panourile solare pe ramă, înlocuim bateria veche și conectăm două cabluri. Problema e că facem toate astea într-o încăpere la demisol, înconjurați de o armată de mașini vechi de cusut. Șeful a spus că au fost un chilipir și, în curând, le va alimenta solar. Cred că le-a găsit aici, din moment ce acest loc a fost folosit de imigranți ilegali care făceau haine. Adevărul e, probabil, undeva la mijloc.
— Le vor trânti o carantină pe cap și le va plăcea, spune Sifis încercând să îndese o baterie 12V într-o dronă cu opt elice.
— Cine? Chinezii?
— Chinezoii? Ești prostănac? Rușii!
— Așa, și?
Se uită la mine de parcă am conectat polii greșit.
— De unde crezi că ne vin bateriile?
Mă uit la bateria din fața mea. Are o etichetă cu litere mici pe ea. Trei scrieri diferite. Chineză, latină și chirilică.
— Nu am nicio idee.
— O fabrică din Varșovia le face.
— Varșovia e capitala Poloniei.
— Așa, și? Polonia aparține Rusiei, nu?
Sifis este un electrician foarte bun, dar geografia nu e punctul lui forte. Mirosul de acid îmi înțeapă nările. Letconul a ajuns la 300o C.
— Nu contează, vom primi unele chinezești, spun, atingând metalul de pe dronă cu letconul. Metalul se topește, iar piciorușele de sprijin ale panoului solar se sudează de ramă.
— Mult noroc, spune Sifis, oftând.
Îmi șterg fața cu un prosop. Temperatura crește rapid. Din păcate, nu vine deloc aer prin geamurile sparte – sunt acoperite cu postere cu Trump și Putin. Șeful crede că așa motivează muncitorii, arătându-le ce pot obține dacă încearcă destul. Mă uit la ceasul de pe perete. Mai sunt două ore până la finalul turei de opt ore. Bineînțeles, suntem plătiți doar pentru patru. Din perspectiva șefului, sunt ture flexibile, din perspectiva noastră este pură exploatare. Preferăm adevărul, nu minciuna undeva la mijloc. L-am întrebat odată pe Sifis de ce nu cere să fie plătit pentru orele suplimentare și s-a uitat la mine de parcă l-aș fi pus să bea bere fără alcool. La școală se spune că există o limită care, atunci când este trecută, se dezlănțuie iadul, pentru că proletariatul nu mai suportă represiunea. Cred că asta se va întâmpla în Grecia când ne vor cere să plătim pentru a lucra, dar nu sunt sigur de asta.
#
Drumul cu bicicleta până la școală mă ajută să îmi scot sistemele fotovoltaice din minte și aerul umed al demisolului din plămâni. De când ne-au mutat în apropierea Universității de Agricultură, flora noastră s-a dezvoltat rapid și toată lumea s-a bucurat, mai ales cei care au găsit ocazia să crească gratuit niște iarbă. Singura problemă sunt albinele care mai scapă din stupi, așa că trebuie să fiu atent să nu fiu înțepat în timp ce merg cu bicicleta. Când ajung la școală, găsesc gașca la cantină bând cafea și discutând despre noua carantină. Din păcate, Myrto nu este acolo. Fața ei, șuvița care îi pică peste frunte și vocea ei sunt mereu ca o rază de soare în mijlocul murmurului constant de pe coridoare. Găștile de la școala noastră sunt ciudate. Încep să discute despre meciul de fotbal de ieri și ajung la stratificarea socială a fanilor. Evident, tema de astăzi este carantina. Orpheus și Mitsos au viziuni diferite, ca de obicei. Fan Panathaikos, fan Olympiakos, liberal, comunist. Suburbia de nord, suburbia de sud. Scund, înalt. Sunt destule lucruri care să îi diferențieze. Singurul lucru pe care îl au în comun este faptul că amândurora le place de Myrsini. Nu că i-ar ajuta în vreun fel.
— Deci, doar est-europenii o pot avea? întreabă Mitsos.
— Te uiți la știri? răspunde Orpheus.
— Acum vrei să spui că la știri se spune adevărul.
— Cu siguranță Rușii au făcut experimente pe ei când făceau parte din Pactul de la Varșovia. Le-au umblat la ADN.
— Da. L-au înlocuit. În loc de urechi, toți est-europenii au un ciocan și o seceră.
— Atunci de ce îi pun în carantină?
— E doar o scuză. Nu vor imigranți.
— De unde vine ideea asta?
— Odată ce va începe războiul în Egipt, vei vedea de unde vine.
Myrsini își întinde mâna înainte ca atmosfera să se tensioneze. Un armistițiu temporar în fața zeiței care ține frappéul sacru.
— Astea-s prostii. Pur și simplu nu-i înghit și atunci au găsit un mod prin care să-i închidă.
— Cine? Imigranții? întreabă amândoi la unison.
Myrsini bea o gură de cafea și se uită la ei de parcă ar fi întrebat cine a propus separarea puterilor în stat.
— Și voi mereu încercați să păreți că știți politică. Nu îi înghit pe estici, spune ea.
Cei doi rivali se gândesc. Asta ne învață aici. Să interpretăm și celălalt punct de vedere. De obicei, adevărul e undeva la mijloc.
— Atunci de ce i-au acceptat în Uniunea Europeană?
— Ca să îi sâcâie pe ruși. Dar de atunci caută o metodă prin care să scape de ei.
— Fie vorba între noi, li se potrivește, spune Orpheus.
— Da, sigur. Să rămână doar arienii, cei aleși, scursurile Europei de Vest, spune Mitsos, dar, înainte să se stârnească un conflict, apare Myrto, mânuindu-și telefonul triumfătoare.
— Vom avea un referendum, spune ea, iar ochii tuturor, mai puțin ai mei, se aprind ca niște lumini de Crăciun.
#
— La naiba cu Europa!
Interesul bunicului s-a mutat de la Europa de Est la cea de Vest. Nu specifică, pentru că în mintea lui Europa înseamnă doar Europa de Vest. Așa a fost crescut, nu-l pot condamna. Partea neobișnuită este că mulți oameni de vârsta mea încă mai cred asta. Își mută calul la c3 și îmi zâmbește. Îl mut la c4, unde ar fi trebuit să ajungă, de fapt. Bunicul rânjește.
— Vor să ne separe, împreună cu comuniștii, ai naibii fraieri, spune el.
Dacă ar fi să o spunem direct, bunicul nu-i departe de adevăr. O întreagă conferință pentru a decide dacă Grecia ar trebui să fie pusă sub carantină, adică dacă face parte din sectorul de Est. Ce drăguț! La televizor se arată continuu scene din biroul de la Bruxelles, oameni la costum, respectabili membri ai parlamentului european. Ei vor lua decizia. O comisie formată din miniștri ai sănătății vor delibera pentru a rezolva problema Greciei. Conform gazdei, guvernul nostru le-a dat șah-mat. Au anunțat un referendum pentru ca noi să decidem singuri de ce parte suntem. Evident, ei nu știu nimic despre șah. Șah-mat înseamnă să blochezi regele adversarului. Nu cred că europenii sunt blocați. Rezultatul referendumului nu e decisiv pentru ministere. Doar va fi luat în considerare. Ultima dată când s-a întâmplat asta nu ne-au ascultat.
— Nu le pasă de noi nici cât negru sub unghie.
Gândurile bunicului păreau să semene din ce în ce mai mult cu ale mele. Dar sună de parcă ar fi trecut printr-un filtru care elimină fațada mea sociologică. Mă uit la aplicația cu statusurile epidemiilor, febra hemoragică a urcat la nivel global. E foarte rău în Polonia și România. Epidemia se apropie, dar noi suntem prea ocupați să ne gândim la referendum, poate pentru că au trecut ani de zile de când ne-au cerut ultima dată opinia noastră despre ceva. Mut nebunul negru la b4. Bunicul se holbează la tabla de șah pierdut în gânduri. Îi umplu un pahar cu apă, îl las lângă el și plec.
— Ai naibii nemți, Hitler și Bayern Munich, sunt vorbele care mă urmează spre ieșire.
#
–Și ăsta e chinezesc? E ceva care să nu fie făcut în Orientul Mijlociu? spune Sifis ținând în mână rotorul nou care tocmai a ajuns.
— Orientul Îndepărtat, spun în timp ce șlefuiesc punctul pe care tocmai l-am sudat pentru a fi invizibil.
— Mă rog, la doi pași mai încolo. Nu e sfârșitul lumii.
— Sunt la aproape un continent distanță.
— De partea cui ești? A mea sau a chinezoilor?
Dacă s-ar scrie vreodată o enciclopedie despre stereotipuri, cred că Sifis ar trebui să fie redactorul șef. Îmi șterg transpirația de pe frunte. Panourile solare sunt bune, dar nu se potrivesc pe orice. Ventilatorul alimentat solar de pe tavan face figuri, se învârte neregulat, când ai impresia că se va opri, când se învârte nebunește, de parcă ar vrea să taie capul cuiva.
— Rupe-l pe Putin, îmi spune Sifis când realizează că mi-e cald.
Mă duc la geam și rup posterul, pentru ca aerul să intre. O briză ușoară vine pe geam și mă răcorește. Mă moleșesc o clipă, apoi îl rup și pe Trump. Mă întreb dacă șeful știe că ambii au pierdut alegerile sau dacă crede că sunt încă la putere. Nu că ar conta.
— Ce ai de gând să votezi? îl întreb pe Sifis.
— Nu.
— Ce nu?
— Că nu facem parte din Blocul Răsăritean.
Ignor faptul că folosește terminologia bunicului.
— Sigur. Suntem puri occidentali, spun eu.
— Să fiu sincer cu tine, nu prea îmi pasă. Atâta timp cât scăpăm de carantină, spune Sifis în timp ce pune rotorul dronei la locul lui.
O pornește. Se aude un sfârâit de parcă cineva ar prăji cartofi.
— Să nu mai vorbim de faptul că noi vom rezolva această problemă cu virusul, adaugă el.
— Cum așa?
— N-ai auzit? Doar esticii pot avea boala.
Mă întreb ce făcea Sifis la școală în timpul orelor de știință. Probabil se juca cu prizele.
— Au menționat cumva de ce? îl întreb.
— Din cauza a ceva ce mănâncă sau beau. Nu prea am înțeles.
— Probabil vodca.
— Crezi? Doamne-ajută, o urăsc. Prefer berea. Tu ce o să votezi? mă întreabă în timp ce încearcă să pornească o dronă care se încăpățânează să rămână nemișcată.
— Mă mai gândesc, spun și mă feresc, pentru că rotorul chinezesc s-a desfăcut și zboară pe lângă capul meu. Lamela se înfige în ușă, chiar în ochiul lui Trump.
#
Arde școala și nu doar de la valul de caniculă. Conform unei glume de-ale noastre, poți seduce o fată de la sociologie cu doar trei cuvinte: alegeri, referendum, revoluție. Vă dau cuvântul meu că nu funcționează. Cel puțin nu cu Myrto; stau pe lângă ea de două luni și nu îmi oferă niciun răspuns. Să o spun pe-aia dreaptă, toată treaba cu referendumul mă calcă pe nervi. Aproape o convinsesem să iasă cu mine la o întâlnire și acum, în fiecare după amiază, trebuie să îndurăm discuții interminabile despre ce ar trebui să votăm. Nu avem timp de taclale. Mereu trebuie să-i ascultăm pe Orpheus și Mitsos certându-se despre cele două opțiuni ale referendumului.
— Suntem, la origine, o civilizație occidentală.
— Da, dar PIB-ul nostru este același cu al esticilor.
— Grecia și Franța, frați de arme.
— Ai auzit vreodată cât este minimul pe economie în Franța?
— Occidentul este aliatul nostru natural.
— Uită-te pe hartă. Balcanii sunt extensia naturală a Occidentului.
— Vom scăpa de carantină.
Orpheus încheie cu argumentul de bază a lui Sifis. Acolo se întâlnesc marile minți. Chiar atunci Mitsos izbucnește, se înroșește mai tare decât de obicei, chiar și părul lui roșcovan pare a fi în flăcări și face o criză.
— V-am spus de o mie de ori, referendumul este doar o scuză. Oricum ne vor pune în carantină. Dacă alegem asta singuri ne vom scuti de umilință.
Așa-i cu europenii. Le place democrația, atâta timp cât nu le stă în cale. Dacă nu ești cu ei, ești împotriva lor. Simt cum Myrto mă trage de mânecă. Poate că, în sfârșit, mi-a înțeles aluziile și îmi oferă un răspuns. Sau poate că s-a săturat de lupta de masculi dintre Mitsos și Orpheus și de toată treaba cu referendumul și vrea să vorbim despre filme. Din păcate, adevărul este foarte departe de mijloc.
— Ia te uită, le-au schimbat. Nu mai este doar da sau nu. Există și a treia opțiune, îmi spune ea.
— Care anume? o întreb, nu la fel de entuziasmat.
— Africa.
#
— Ai naibii negri!
Nu sunt sigur dacă bunicul se referă la africani sau la piesele mele de șah. Adevărul este că, pentru el, toată treaba cu Africa este cam greu de digerat. Nu și-a dat seama că, de fapt, vorbim de Maghreb. Pentru el, toți africanii sunt la fel: negri ca tăciunele, vând ceasuri ieftine de plastic la piață și mănâncă oameni când nu se uită nimeni. Totuși, există o tendință spre a favoriza soluția cu Africa. Reprezentanții ei sunt chemați să ia parte la o emisiune televizată. Argumentele lor de bază sunt destul de slabe: Mediterana, climă similară, obiceiuri similare și, evident, ne va scăpa de carantină. Dacă am înțeles bine, încearcă să-i atragă pe cei indeciși, o bună parte a populației care nu-i place nici pe vestici, nici pe estici, și vor aștepta până în ultimul moment să se decidă.
Gazda enumeră similaritățile pe care virusul le are cu Ebola: virus de forma unui filament, febră hemoragică, risc mare de mortalitate, lipsa unui leac. Le recită fără urmă de griji, de parcă ar fi ultimele tendințe în modă.
— Din fericire, Ebola se găsește doar în Africa, încheie el, insinuând faptul că, dacă votăm cu nordul Africii, va izbucni o epidemie de Ebola în Grecia.
Probabil din astfel de emisiuni își ia Sifis informațiile. În același timp, bunicul își mută calul la b5. Se uită la mine, dar nu va scăpa cu asta.
— E blocat, îi spun, în timp ce el încearcă să mute regele cu un pătrățel mai într-o parte fără să fie observat.
Îl pune la locul lui mormăind ceva în barbă, de parcă eu am inventat regula și nu a fost tot timpul parte din joc. În timp ce aștept să facă o mutare, mă gândesc că Africa e o variantă posibilă, deși nu datorită tâmpeniilor îndrugate de tipul de la televiziune. Datorită celorlalte lucruri pe care le avem în comun. Guvern corupt, țară vândută corporațiilor străine care se folosesc de resursele ei. Și, desigur, oamenii. Poate avem o culoare a pielii diferită, dar toți suntem fericiți cu nefericirea noastră, ne plângem de politicienii fără valoare și apoi ajungem să îi votăm tot pe ei. Da, Africa este o variantă posibilă.
— Al naibii Gaddhafi! spune bunicul, protejându-și regele cu tura.
Pe ecran apar imagini de la Primăvara Arabă și declarația generalului, cândva atotputernic. Se pare că bunicul a uitat despre vremea când ne era aliat. Poate că, totuși, nu ne asemănăm chiar așa de mult cu africanii. Așteptăm să vină primăvara, dar suntem condamnați să trăim în Iarna Grecească.
#
În drum spre muncă, văd că social media a luat foc. Africa a fost doar începutul. Dintr-odată, au început să vorbească tot felul de ciudați care au descoperit alte locuri din lume de care am putea aparține. Au creat o mișcare, neluând deloc în seamă geografia și și-au depus propunerile. E o nebunie, dar oamenii, în loc să se gândească la măsurile de precauție pe care ar trebui să le ia, cred că pot ține boala la distanță cu un referendum. De parcă țările ar fi containere și, după ce votăm, oprim robinetul care aduce virusul în această zonă. Nu îmi prea pasă, dar, din moment ce petrec destule ore din zi cu Sifis, situația începe să mă afecteze.
— Mă gândeam să votez cu Coreea de Sud, spune Sifis.
— Vrei să spui Coreea de Nord.
— Nord, Sud… Tot coreeni sunt, nu? Care e diferența?
O conversație cu Sifis despre geografie poate, cu ușurință, să facă pe cineva să-și piardă credința în umanitate.
— În Coreea de Nord e, practic, dictatură de șaptezeci de ani.
— Și noi am fost șapte.
— Știi că e o informație falsă dată de trolli, nu? întreb.
— Ce? Dictatura?
— Nu. Propunerea să votăm pentru Coreea de Nord.
— Mor după telefoanele lor.
— Sunt fabricate în Coreea de Sud.
— Și mașinile lor.
— Sud.
— Vrei să spui că nu e cunoscută pentru nimic Coreea de Nord?
— Normal că e. Pentru programul nuclear eșuat. Pentru faptul că liderul lor are control total, iar mass-media îl ridică în slăvi de dimineață până seara. Și, bineînțeles, dacă cineva i se opune, dispare.
— Vezi, de ce să nu votez pentru ei?
Dintr-odată, mă simt de parcă mi-aș fi lăsat regina neprotejată pentru ca bunicul să o poată lua. Exceptând programul nuclear, descrierea mea despre Coreea de Nord nu este așa diferită de stadiul actual al țării mele. Iar adevărul nu este nici la mijloc, nici în părți. Pentru câteva clipe, Sifis se uită la mine de parcă ar fi un geniu politic neînțeles.
— Care Coree a fost bombardată prima? mă întreabă și lumea își reia cursul normal.
#
Mă ascund în afara amfiteatrului, în caz că Myrto iese singură. Sunt la cursul de politică socială. Mă plictisea de moarte acel curs, din cauza lui Kamboukis. În mod normal, ar fi trebuit să se pensioneze de câțiva ani, dar tipul crede că, dacă el pleacă, școala va fi făcută bucățele. Singurul lucru pe care mi-l amintesc din cursul lui e post-democrația. Ne-a chinuit spunându-ne că țări ca Ungaria și Polonia, în teorie republici, sunt de fapt guvernate de o elită privilegiată, care manipulează cetățenii. De parcă sistemul Greciei ar fi mai bun.
Cum se termină cursul, studenții de anul doi ies uimiți din sală. Myrto poartă un tricou roșu cu poza lui Che Guevara pe el. Pun pariu că există o propunere să votăm că aparținem de Cuba. Viva la revolución. Merg spre ea să vorbim, dar apare Myrsini. Planul meu de a o conduce la cantină s-a dus pe apa sâmbetei. Ne salutăm. Cele două încep să vorbească. Despre referendum, bineînțeles. Kamboukis le-a dat o temă, să găsească avantajele și dezavantajele fiecărei propuneri. Myrsini vorbește despre America de Nord.
— Ne uităm la filmele lor, le ascultăm muzica, le mâncăm mâncarea, în zilele noastre engleza e, oficial, a doua noastră limbă.
— Din punct de vedere cultural, se poate să fim mai apropiați de ei decât de occidentali.
— Totuși e prea departe. Nu are sens din punct de vedere geografic.
— Corect, afirm eu.
— Ce ziceți de Orientul Mijlociu? întreabă Myrsini.
— Când au propus asta? spun eu.
— Acum câteva ore. E pe fluxul aplicației mele, spune Myrsini și îmi arată notița de pe telefonul ei.
Zâmbesc gândindu-mă la Sifis și la cât de confuz ar fi dacă ar avea de ales între Coreea și Orientul Mijlociu.
— Este adevărat că mereu ne-am înțeles cu arabii, spune Myrto.
— Și au ulei. Poate îi convingem să ne ofere o reducere dacă votăm cu ei, glumesc eu. Myrto râde.
— Ai argumente mai bune? Kamboukis nu va fi mulțumit cu atât, spune Myrsini.
— Religia, spun și amândouă se uită la mine de parcă aș fi sacrificat un turn pentru un pion. Sunt musulmani, continui. Găsim mari diferențe? Au putere, sunt în termeni buni cu statul și ne spun cum să ne trăim viețile. Sunt în control total.
Dau amândouă din cap, de parcă acum au aflat cum funcționează lucrurile în Grecia.
— Ok, dar cine îi va vota pentru că trăiesc într-o teocrație? spune Myrsini.
— Nimeni, dar cui îi pasă? Eu vorbesc despre tema lui Kamboukis.
— Atunci, minoritățile sunt și ele o asemănare. Dacă faci parte dintr-o minoritate la noi în țară, te-ai dus naibii, ca la ei, spune Myrsini.
— Și familiile princiare. Toți au același nume de familie, moștenesc puterea și nu au muncit o zi în viața lor. Vă amintește de ceva? spune Myrto.
Da, îmi amintește de ceva. Mergem încet, găsind asemănări și diferențe între noi și alte state. Culoare, religie, societate, limbă, obiceiuri. O grămadă de lucruri care ne fac asemănători și, totuși, diferiți. Îmi doresc să avem mai mult timp pentru a putea avea un dialog serios despre identitatea noastră, dar mai este doar o zi pentru a ne putea decide.
La cantină, Orpheuns și Mitsos au întins pe masă o hartă a Europei și se holbează la ea împreună cu restul găștii. Un like mare, roșu evidențiază o mare parte din ea. Grecia este exact la graniță.
— Europa de Est? întreb.
— Aproape. De fapt, reprezintă gardurile pe care aceste țări le-au construit după războiul din Siria, răspunde Orpheus cu un marker roșu în mână.
— Ironic. Acum, în loc să țină refugiații afară își vor ține cetățenii înăuntru, spun eu.
— Ai uitat de gardul de la Evros, spune Mitsos.
Orpheus pune vârful markerului pe granița de nord a Greciei, așteaptă pentru o clipă de parcă ar avea de luat o decizie foarte importantă, apoi urmează râul până la Marea Egee. Arată mai mult ca o cicatrice, o rană care sângerează constant pe bătrânul corp al continentului.
— Și, ce? spune Orpheus. Suntem tot afară.
— Hai să adăugăm Frontex, spune Mitsos.
Ia un marker negru și începe să deseneze vase pe mare, unul după altul. Formează o boltă care începe de la Alexandropolis, curbându-se pe lângă Creta, traversând întreaga Mediterană și oprindu-se în Gibraltar.
— Se pare că suntem cu toții captivi până la urmă. Doar că nu am realizat până acum, spune Myrto în spatele meu și, în ciuda căldurii, mă trece un fior.
#
Bunicul: Nu-mi pasă de nimeni, nici cât negru sub unghie.
Sifis: Nu-mi pasă. Atâta timp cât scăpăm de carantină. Poate sudul Scandinaviei?
Myrto: Mă abțin. Chiar crezi că cineva îl va lua în serios?
În ziua referendumului, susțin un mini-sondaj de opinie, cu atât de puțini subiecți și atât de puține păreri încât, dacă i l-aș arăta cuiva de la statistică, și-ar lua zilele. Nu că ei ar fi avut succes în ultimii douăzeci de ani, dar ei măcar eșuează magnific la nivel științific. Rezultatul sondajului meu este că nimeni nu crede că se va schimba nimic, dar pur și simplu nu pot să stau acasă și să aștept rezultatele. M-am decis să votez. Doar că nu știu ce.
Când ajung la secția de votare, mă simt de parcă trec granița spre o altă lume. Afară, ecusoane, pliante, reprezentanți ai fiecărui trend, țipete, râsete, bătăi. Înăuntru este liniște. Doar un coridor cu gresie verde și pereți albaștri. Ecoul pașilor mei sună ca un ciocan care bate cuiul în sicriul țării mele. Aerul este uscat, mirosind a tămâie. Stau la coadă, pierdut în gânduri, încercând să-mi raționalizez votul – sunt doar o persoană din milioane, nu e așa de importantă alegerea mea. Dar, odată ce primesc foile de vot și merg în spatele perdelei, simt că amețesc, că am un vertij, simt că viitorul Greciei stă pe umerii mei, că, dacă aleg greșit, toată lumea va pica odată cu mine.
Vestul Europei, Estul Europei, Nordul Africii, Balcanii – foile de vot trec prin fața ochilor mei în timp ce le răsfoiesc, gândindu-mă unde ne este de fapt locul, ce suntem, cine ne sunt prieteni și cine dușmani. Vot nul. O foaie albă impecabilă. La finalul teancului. Nu m-am gândit la asta. Avem dreptul să alegem că nu ne este locul niciunde. O națiune singură, fără aliați. Poate că asta e soluția. Pe cât de mult ne asemănăm, pe atât suntem de diferiți. La fel ca oamenii. Bunicul, Sifis, Myrto, eu. Cu bune și rele. Defectele și avantajele noastre. Problema apare când toți încercăm să ne integrăm în același tipar.
Arunc celelalte foi de vot și o țin pe cea albă în mâini. Este un singur lucru pe care nu-l pot accepta. După toate cursurile de la școală, după toate acele teorii despre societate, voi alege că suntem singuri, că nu avem pe nimeni de partea noastră. Iau pixul, mă uit încă o dată la foaia goală și scriu cu litere mari: LUMEA. Inspir adânc. Mă simt puțin mai bine acum. Nu, nu suntem singuri. Suntem cu toții împreună, chiar dacă unora le place să deseneze casete în jurul nostru.
Las perdeaua în urma mea, târându-mi picioarele, întrebându-mă dacă am făcut alegerea corectă. Voturile nule și abținerea nu se pun. Îi las pe ceilalți să decidă, în locul meu, ce este Grecia. Un măslin, o viță, o navă. Conform poetului Elytis, acestea sunt ingredientele țării mele. Cu acestea o pot construi din nou de la zero. Mă apropii de urna de vot. La banca școlară pe care o folosesc stă avocatul de serviciu și un polițist care supraveghează procedura. Discută cu un preot. Probabil a venit să binecuvânteze procedura. Asta explică mirosul de tămâie. Nu știu în ce țară a trăit Elytis, dar cu siguranță era foarte diferită de cea de acum. Iar adevărul, cu siguranță, nu e la mijloc. Cele trei ingrediente de bază ale Greciei moderne stau chiar în fața mea.
Până la urmă, bunicul, Sifis și Myrto aveau dreptate. Referendumurile nu contează. Ceea ce contează este ce facem înainte să fim chemați la vot. Eu, unul, am de gând să fac trei lucruri după ce plec de aici. Îl las pe bunicul să mă bată la șah o dată, îmi dau demisia și o întreb pe Myrto dacă vrea să ieșim la o întâlnire. Nu neapărat în ordinea asta. Inspir adânc, întind mâna, țin plicul deasupra deschizăturii pentru câteva clipe și îl las să pice. Mă gândesc la miile, milioanele de plicuri care pică în neant ca frunzele toamna, ajungând la fundul urnei de vot în același timp. Scris pe toate, cu litere mari, este acel cuvânt: LUMEA. Zâmbesc, mă întorc către cei trei piloni ai societății noastre care discută în fața mea și ridic degetul mare în semn de victorie.
— Carantină plăcută tuturor, le urez, iar ei se întorc și se uită la mine confuzi, în timp ce eu mă îndrept spre ieșire.
***
Traducere de Ioana Frențescu
