Într-o poveste despre vinovăție, traumă și legături care refuză să moară, realitatea cotidiană se fisurează sub presiunea coșmarurilor recurente și a unor dispariții imposibil de explicat. Parisul, Brașovul și memoria devin spații contaminate de o prezență întunecată, iar trecutul, refuzat prea mult timp, începe să-și ceară tributul într-o spirală de groază subtilă și inevitabilă.
În noaptea aceea, visă Parisul din nou.
Alei pietruite șerpuiau înaintea ei, îmbietor, către piațete scăldate în lumini trandafirii. De-o parte și de alta, clădiri din alt veac, solemne, cu jardiniere la ferestre, obloane de lemn vopsit și ziduri groase, acoperite de iederă. Spre apus, cerul se colora în roșu; umbre se întindeau prelungi, parcă ostenite după arșița zilei.
Era în Montmartre, pe Rue de l’Abreuvoir, la ora la care se aprind felinarele.
Grupuri-grupuri de turiști coborau dinspre Place Dalida; unii se opreau la terasa din colț, alții își continuau agale drumul, pălăvrăgind. Câte un pictor cu mapa sub braț se strecura grăbit prin mulțime către vreo expoziție. Câte un fotograf amator, uitat la margine de trotuar, își analiza încruntat opera pe ecranul telefonului. Se auzeau râsete pline de veselie și muzică la acordeon. Undeva, nevăzut, cineva cânta La vie en rose cu o voce nazală.
… Ea purta o rochie albă, vaporoasă, mănuși de dantelă și pantofi roșii, la fel ca modelul cu breton și pistrui din broșura păstrată ca amintire. Cei din jur – chipuri cunoscute sau vag-cunoscute, chipuri pe care probabil că le văzuse și le uitase – o salutau cu zâmbete largi, cu aplauze chiar. Le răspundea fericită, întinzând mâinile către ei. O iubeau cu toții, știa bine, deși nu își amintea de ce. Chiar și cei pe care nu-i recunoștea; și ei îi erau prieteni dragi și voia să-i îmbrățișeze pe toți.
Apoi, ceva se schimbă.
Imperceptibil la început, ca un tremur ușor al luminii. Ca un susur de vânt înfiorându-i șuvițele rebele de la tâmple, în amurg. Ca un soi de stânjeneală, ce îi topi râsul într-un suspin incert și o sili să grăbească pasul.
Montmartre, cartierul artiștilor… Dar tu, tu ce cauți aici? auzi dintr-o dată. Chiar credeai că ești unul dintre ei??… Muzica se estompă treptat, până la murmur; până când toate vechile frici o înconjurară negre, reci, ca tot atâtea guri deschise pentru critică. Iar tocurile ei răsunau dureros pe dalele de piatră, aproape ca un sacrilegiu.
Nici privirile întoarse către ea parcă nu mai erau atât de prietenoase; distingea șoapte ironice pe buze strâmbate a batjocură, gesturi plictisite și ridicări din umeri. „Ce am greșit?!” ar fi vrut să-i întrebe, dar ei o evitau tăcuți și își vedeau de drum.
Culorile păleau spre gri… Chiar rochia ei cea albă era acum murdară, cu tivul descusut și pătat de noroi. Un noroi negru, vâscos, care îi stârnea repulsie. Se îmbibase în materialul diafan, îngreunându-l; se prelingea în urmă-i, ca șiroaie de sânge proaspăt vărsat.
Și ființa ei întreagă îngheță, în așteptarea a ceva cumplit.
Ceilalți știau și ei ce avea să se întâmple. Nici nu se mai uitau la ea acum; treceau de partea cealaltă, grăbiți, cu mâinile în buzunare și fețele întoarse.
„Dar asta înseamnă că…”
Și atunci, a văzut-o.
În față, acolo unde ar fi trebuit să se înalțe Basilica Sacré Cœur, trona în loc o clădire necunoscută din piatră neagră. Monstruoasă, ascuțită, cu turnuri ca niște sulițe; se ridica deasupra orașului ca o umbră fatidică, revărsând pe străzi un întuneric de cerneală.
„Nu!”
A dat să fugă, dar noroiul greu i se lipea de tălpi, iar picioarele refuzau să o asculte. Și nu mai recunoștea peisajul sub nici un chip – tot străzi întunecate, pustii, cu felinarele stinse și case părăsite, peste care se suprapunea un amalgam de linii negre, albe și cenușii, topite unele în altele. De parcă o mână stângace de copil ar fi mâzgălit cu cărbune peste o fotografie veche.
A vrut să se întoarcă, să apuce pe o altă stradă, când zidurile misterioase i-au ieșit pe neașteptate înainte. În jur, pământ ars, ruine și mărăcini sub un cer de plumb. Nu mai era nimic acolo, doar ea și catedrala cea neagră cu ziduri înalte până la cer.
Doar beznă.
Doar beznă.
Se prăbușea asupra ei din toate părțile, o sufoca, o îngropa de vie.
Și știa că undeva, acolo, ceva se mișca înspre ea – umed, cleios – și întindea gheare lungi ca să o apuce. Aproape, aproape, tot mai aproape, până când s-a oprit chiar lângă urechea ei și i-a șoptit distinct, cu o voce dezgustătoare: Ticăloasă mică. Ai ajuns puțin cam prea departe, nu-i așa? apoi i-a râs în față.
Se trezi țipând, scăldată în valuri de sudoare, cu râsul acela drăcesc în urechi și mirosul greu de putreziciune în nări.
– Agnes…?
Lângă ea, ridicat într-un cot, Ray o apucase de umăr și o scutura ușor. Avea mâna caldă.
– Cât e ceasul? îl întrebă.
– Aproape șase și jumătate. Hai, liniștește-te; a fost doar un vis…
Doar un vis.
Tocmai el să spună asta?… Dacă situația ar fi fost diferită – dacă n-ar fi simțit încă în piept răceala aceea de sfârșit de lume – Agnes ar fi râs. Aproape că zâmbi, văzând-l pe Ray cu chipul încă strâmbat de somn, încercând să o liniștească pe ea. Pentru că, de obicei, lucrurile stăteau invers; coșmarurile erau specialitatea lui. Sau, după cum le numea el cu un fel de ciudă resemnată, cealaltă amantă a lui; o amantă perfidă, posesivă și peste măsură de geloasă, care îl revendica în mai toate nopțile și îl frământa până la epuizare.
Multă vreme dormiseră separat, din acest motiv. Era minunat când petreceau timp împreună, când râdeau, când făceau dragoste; dar, după aceea, Ray se retrăgea negreșit în altă cameră, pentru a dormi în alt pat, singur. „E mai bine așa, crede-mă”, o asigurase el încă de la început. Ca și cum ar fi dus o viață paralelă, departe de ea, deși locuiau în aceeași casă.
Ar fi fost culmea, își spunea Agnes uneori, să creadă că îl poate avea întreg, doar pentru ea. Încă de când îl cunoscuse, auzea din toate părțile cum că Ray nu era un bărbat care să aparțină unei singure femei. Unii i-o spuneau pe un ton binevoitor, părintesc, alții ironic, parcă abia așteptând să audă vești proaste. Oare cum ar fi reacționat, dacă le-ar fi servit adevărul? Că rivalele ei nu erau supermodele și actrițe, așa cum ar fi fost de așteptat, ci niște himere din miez de noapte, reminiscențe ale unei perioade din viața lui despre care refuza să vorbească în public? Oh, dar ce știau ei…?
Se cufundă în îmbrățișarea lui, cu ochii închiși. Acum ești al meu, hotărî Agnes. Cealaltă nu avea decât să aștepte. Cealaltă nu avea putere asupra lui, atunci când el se afla în patul ei.
Da; dar iată, Cealaltă venise acum după ea, să se răzbune. Acum Agnes era cea care sărea din somn, cu un țipăt încremenit pe buze și semințe de întuneric ce germinau în cotloanele minții ei.
Și era sigură că visul avea legătură cu apariția lui Edgar, după ani și ani de tăcere.
Mesajul de la el încă pâlpâia în mesagerie, nedeschis de săptămâni. L-a privit atunci cu neîncredere, pe jumătate amuzată, pe jumătate intrigată; dar, în cele din urmă, a ridicat din umeri și și-a văzut de treabă mai departe, ignorându-l. De ce ar fi interesat-o ce mai avea Edgar să-i spună acum? Avea alte preocupări în ziua cu pricina; numai ce făcuse ultima corectură la textul scenariului și începuse negocierile pentru film.
I-a povestit întâmplarea doar Gabrielei, prietena ei bună, și au râs împreună. „Blochează-i numărul”, a zis Gabriela într-un sfârșit. „Personajul ăsta nu merită nici o secundă din timpul tău”.
Avea dreptate, ca întotdeauna. Așa ar fi făcut oricine altcineva. Dar Agnes nu se putea împăca ușor cu lucrurile lăsate neterminate; orgoliul a învins rațiunea, iar numărul lui Edgar a rămas neatins în agenda telefonului, cu unicul scop de a vedea câte mesaje cu scuze urmau să vină din partea lui. Nu intenționa să le citească, nici să-i răspundă; voia doar să le primească, pentru că merita această satisfacție.
Ciudat însă: vocea lui Edgar, cuibărită adânc în mintea ei, îi adresa critici zeflemitoare în locul scuzelor mult-așteptate. Parcă îl auzea: „Nu ești atât de bună pe cât crezi, Agnes. Da, ce e drept, ce faci tu acolo e ceva-ceva peste medie, dar mai ai mult de lucru până să joci în liga profesioniștilor. La nivelul tău de acum, nimeni nu și-ar dori să lucreze cu tine… Ei, nu trebuie să te superi; doar suntem prieteni, nu? Învață-te să accepți o doză de sinceritate și vei avea numai de câștigat. O să-mi dai dreptate, după ce încetezi să faci pe supărata.”
Nu-ți dau dreptate nici acum, după cincisprezece ani! i-a răspuns, dar în gând, pentru că Edgar nu era acolo ca să-l certe aievea.
A avut atunci primul coșmar.
Se întâmpla tot la Paris – o cafenea micuță, vin, râsete și voie bună… Dar luminile s-a stins în curând, înecate în valuri de întuneric ce se revărsa greu din toate părțile. Și prezența din umbră. Și vocea, vocea…
A doua zi, a aflat că graficianul P. P. Silivestru fusese găsit mort. Înecat, spuneau autoritățile, deși existau unele ezitări în declarații. Adela, fiica lui, refuza să vorbească despre asta; când Agnes a văzut-o la înmormântare, fata părea a fi în stare de șoc – o stană de piatră, cu buze strânse și privire fixă. Vecinii însă șopteau că, atunci când îl găsiseră, trupul lui Silivestru era îmbibat nu de apă – nu exista strop de apă acolo, la marginea drumului – ci de noroi; un noroi negru ca smoala, cleios și urât mirositor, a cărui proveniență rămânea un mister.
„Avea noroi și în ochi, domnișoară! În ochi, în nas, în gură”, insista un bărbat cu păr alb. „De parcă… de parcă s-ar fi cufundat cu totul în nămol, știți cum zic?… Dar de unde nămol aici, pe seceta asta?!”
Agnes nu putea concepe asemenea grozăvie. Pe Silivestru și-l amintea vesel, plin de viață, purtând mereu un zâmbet șugubăț sub pălărie și un caiet de schițe în buzunar. Se vedeau rar, locuiau în orașe diferite; chiar în țări diferite, în ultima vreme, dar se sunau și își scriau adesea. El o ajutase să vizualizeze personajele din scenariul la care lucra, desenându-i mai multe variante de figuri, siluete și costume. Îi desenase și unele peisaje, clădiri și chiar scene, iar desenele lui ajunseseră pe masa de lucru a producătorilor de film. Artist de modă veche, folosea numai hârtie și creion, pensulă și pânză. „Nu-mi spuneți voi mie, mă copii, că vin roboții să ne înlocuiască. Ce știe robotul ăla, hm? Ăla face numa’ ce-i spui tu să facă, turtește la grămadă niște imagini pe care eu le-am creat deja și-apoi zice c-a lucrat. Ce-a lucrat ăla, mă? N-are imaginație, n-are idei, n-are… Asta-i artă, mă, asta!” zicea el adesea, arătând cu neascunsă mândrie către lucrările lui.
Doamne, câtă dreptate avea! își zise Agnes, copleșită iar de amărăciune. Ce artist murise, ce om! Ce pierdere pentru artă!
Încă se gândea la asta, când telefonul vibră pe noptieră: alarma, setată pentru ora opt; era încă devreme. Ray se ridicase deja din pat și intrase la duș, știind că ei îi plăcea să mai lenevească un pic în pat dimineața. Afară, cer înnorat și zbor grăbit de ciori; se anunța o zi ploioasă, ceea ce o făcu să se cuibărească și mai adânc în moliciunea așternutului. Aveau program lejer în ziua aceea. Ședința foto avea loc abia pe la cinci, iar conferința de presă la șapte. Cu prietenii aveau să se întâlnească ori seara, la cină, ori în zilele următoare.
Timp era destul. Însă coșmarul de adineauri îi tăiase orice chef de a încerca să mai doarmă.
„Să-l ia naiba pe Edgar, cu prostiile lui cu tot!”, răbufni ea în cele din urmă. „Trebuia să o ascult pe Gabriela”.
*
Ultima discuție avută cu Edgar fusese o ceartă. Una din certurile acelea cu caracter definitiv, în care ambii participanți pun dorința de a avea dreptate pe primul plan și preferă să rupă prietenii vechi decât să dea vreun pas înapoi.
Și totuși, gândi Agnes cu un început de iritare, ea nu se arătase destul de supărată. După afacerea aceea cu excursia la Paris și cu Raymond, ar fi trebuit să îl certe ea pe el, nu să îi permită lui să ridice vocea la ea. Cum se face că tot ea se simțea vinovată pentru tot, chiar și acum, deși el era cel care stricase totul?!
… Oh, Paris.
A început cum nu se poate mai frumos. Un grup de artiști geniali, o serie de evenimente culturale – expoziții, dezbateri, prezentări de modă, lansări de carte și de film – totul scăldat în luminile strălucitoare de pe Champs Elysees. Agnes, mezina grupului, numai ce își văzuse un prim scenariu ecranizat de o companie de film independent, cu puțină vreme în urmă. Era naivă pe-atunci… O tânără abia ieșită din adolescență, parcă prea slăbuță, cu membre prea lungi, convinsă mereu că părul îi stătea rău și că nici o haină nu o prindea, veșnic temătoare ca prezența ei să nu facă notă discordantă între celelalte fete; încă nu știa că era una din acele frumuseți care înfloresc odată cu vârsta. Știa doar că avea ceva talent la scris, premiile pentru debut arătau limpede că își merita locul în delegația lui Edgar.
Așa îi spuneau: „Delegația lui Edgar”, deși el nu avea nici un merit în organizare. Nici măcar nu participase la discuții, la propunerea candidaților, la stabilirea itinerariului. Aruncase doar peste umăr un „Să mă țineți la curent” și se întorsese nepăsător la ale lui. Asta o înfuria mereu la Edgar, își aminti Agnes cu ciudă: nu punea niciodată osul la treabă, alături de ceilalți din club. Îi trata de parcă scopul lor, al tuturor, era să lucreze pentru el; și se mai aștepta și ca ei să se arate recunoscători pentru asta. În mintea lui, oamenii existau doar pentru a-i fi subalterni sau fani. Numea el „prieteni” pe mulți, dar, în realitate, nu considera pe nimeni demn de a fi egalul lui.
Singurul om din lume despre care vorbea cu respect, ba chiar cu o oarecare evlavie, era actorul american Raymond de Glasse.
„Prietenul meu, Raymond de Glasse.”
Niciodată doar „Raymond”, sau „știți, tipul care a jucat în…”; nu. Mereu „prietenul meu, Raymond de Glasse”.
Probabil pentru că era cel mai apropiat de idealul de masculinitate al lui Edgar. Adevărul e că omul părea făcut să exceleze în toate: născut într-o familie bună, cu rădăcini în aristocrația europeană, soldat decorat în Afghanistan, actor de talie internațională; frumos, bogat, de succes, dorit de femeile din întreaga lume. Tot ceea ce Edgar nu era, dar și-ar fi dorit să fie.
(Sau, își spunea Agnes adesea, cu un zâmbet malițios, poate pentru că Raymond de Glasse retezase din fașă orice aroganță față de el, iar Edgar a trebuit să se conformeze, dacă voia să păstreze această legătură.)
Visa să-l atragă într-un proiect al său, un film realizat după un scenariu scris de el. În ultima vreme, vorbea despre bunul său prieten celebru cu un aer misterios, dar plin de siguranță, de parcă lucrurile erau deja aranjate. Iar plimbarea la Paris, din punctul lui de vedere, avea loc special pentru ca cei doi bărbați să bată palma în mod oficial. Ceilalți, în special fetele, erau simple accesorii.
Au existat atunci unele voci care să-l ironizeze pe Edgar. Nu mulți îi acceptau atitudinea de șef autoimpus, nici felul în care îi trata pe ceilalți ca pe secretarii săi personali. Agnes nu spusese nimic; încă avea o părere destul de bună despre el și nu voia să fie implicată în vreo ceartă. În plus, între cei opt artiști propuși să reprezinte clubul în cadrul evenimentelor din săptămâna aceea, Edgar era veteranul. Mai multe scenarii ale lui deveniseră episoade ale unui serial în vogă, câștigase ceva premii, avea conexiuni și relații în multe locuri. Îi cunoștea pe oamenii-cheie de la Paris, cunoștea bine orașul, vorbea limba.
Și îl cunoștea pe Raymond de Glasse.
S-au dus la Paris, așadar, într-o excursie de o săptămână. Primele două zile au venit și au trecut așa cum era prevăzut în program. Numai că lucrurile au luat o turnură complet neașteptată în timpul cinei de la Royal, din ziua a treia.
„Iau azi masa cu prietenul meu, Raymond de Glasse”, a zis Edgar către Agnes, în mare taină; „Vii doar tu cu noi. Nu am timp pentru ceilalți”. Suna ca și cum i-ar fi făcut o imensă favoare și trebuia să se simtă foarte onorată. Se simțea onorată. Firesc ar fi fost să o ia pe Elena-Leni, iubita lui din acea vreme, ca însoțitoare; o frumusețe diafană, blondă și foarte dezinvoltă, care atrăgea rapid toate privirile și domina ușor orice adunare. El însă o eliminase rapid din schemă, sub un pretext banal. Asta ar fi trebuit să-i dea de gândit.
În acel moment, decizia lui Edgar de a o invita doar pe Agnes părea cea firească: ei doi erau scenariștii grupului, profesionistul și ucenica; întâlnirea cu Raymond de Glasse căpăta astfel un caracter oficial, de cină de afaceri. În plus, Leni prefera să hălăduiască pe străzi cu Silivestru și Adela, să facă fotografii, să viziteze magazine și cafenele. Iar restul băieților – poetul Damian Martinescu, romancierul Marian Voinea și jurnalistul Oscar Basarab – aveau programul lor de urmat. Nu puteau renunța la evenimente cu prezența deja confirmată de săptămâni în favoarea cinei cu superstarul lui Edgar.
În realitate, avea să înțeleagă ea mai târziu, Edgar doar voia un însoțitor care să-și cunoască locul; care să fie plăcut la vedere, dar șters, retras pe fundal și, mai ales, care să tacă și să asculte, fără să atragă atenția asupra lui. Dintre toți, Agnes era cea mai predispusă să facă exact asta, când se afla în prezența unor necunoscuți.
Primul semnal de alarmă a fost când a coborât în fața hotelului, îmbrăcată în rochia neagră de cocktail și cu părul adunat pe ceafă, împodobit cu un trandafir mare de satin negru. Era convinsă că făcuse alegerea potrivită, în materie de ținută. Se aștepta chiar la un compliment amical, la un „Ei, așa da!”, sau măcar un zâmbet admirativ. Dar, spre surprinderea ei, Edgar a strâmbat din nas, nemulțumit: „Mergem doar la masă, nu la Hollywood. Puteai să-ți pui blugii și un tricou… Și ce naiba ți-ai făcut la păr?!”, apoi n-a mai zis nimic, a urcat în taxi și a tăcut tot drumul, cu o îndărătnicie pe care nu i-o cunoștea. Nici întâlnirea cu Raymond de Glasse nu l-a făcut să se destindă. Conversația lâncezea. Edgar dădea doar răspunsuri scurte și smucite, de parcă ar fi fost adus acolo cu de-a sila, iar artistul părea să se simtă oarecum stânjenit. Atenția lui s-a mutat atunci dinspre Edgar către Agnes și, în scurt timp, cei doi vorbeau și râdeau ca niște vechi prieteni.
Iar când Raymond s-a înclinat ușor către ea, atingându-i întâmplător brațul, Edgar s-a ridicat pur și simplu de la masă și a plecat, fără un cuvânt.
Atunci l-a văzut pentru ultima oară.
După primele momente de consternare, în care nu știa dacă trebuia să-l urmeze sau să-l aștepte, Agnes a constatat cu groază că Edgar o lăsase pur și simplu acolo. Nu ieșise doar ca să dea un telefon, sau doar pentru o urgență personală, sau doar ca să ia niște aer – asta, în ideea că, probabil, se simțea rău, și de aceea se purta atât de ciudat. Plecase, plecase de tot, fără să-i pese că ea nu cunoștea pe nimeni, că nu știa franceză nici cât să cheme un taxi și că nu avea cum să ajungă singură înapoi la hotel.
De vorbit, au vorbit câteva ore mai târziu, la telefon; un schimb furibund de replici, în care ea îi repeta iar și iar că o abandonase lângă un necunoscut, într-un restaurant din mijlocul Parisului, în vreme ce el o certa pentru comportamentul ei „neașteptat de scandalos” și a încheiat discuția, declarându-i că îl dezamăgise „complet și iremediabil”.
Amintirea acelei ultime discuții o umplea și acum de indignare.
Ea îl dezamăgise pe el? De ce, pentru că purtase o rochie elegantă și ruj roșu într-un restaurant de lux…? Pentru că binevoise a se arăta amabilă cu invitatul lui, în vreme ce el făcea pe supăratul într-un colț…? Cu ce drept îi făcea astfel de reproșuri? De unde și până unde tonul acela de părinte/tutore/frate-mai-mare, care își dojenește protejata…?
… Mai bine de cincisprezece ani se scurseseră de la episodul Paris. Multe lucruri se schimbaseră, între timp.
Reflexia din oglindă îi întoarse un surâs roșu-aprins. Chiar și ea parcă era alta, observă mirată; aproape că nu mai rămăsese nici urmă din adolescenta uscățivă și timidă de altădată. Crescuse. Învățase să zâmbească, să țină spatele drept și capul sus. Trupul ei căpătase rotunjimi plăcute la umeri, piept și șolduri, fără să piardă talia minusculă de odinioară. Părul, cândva sălbatic, era netezit cu grijă pe spate, ca o cascadă întunecată. Câteva șuvițe îi cădeau pe lângă obraji, contrastând minunat cu pielea de o paloare mată, uniformă. Iar paharul de vin băut mai devreme îi îmbujorase obrajii, îi umezise buzele, îi relaxase zâmbetul. Vreme de câteva ceasuri, uitase de coșmarul din noaptea trecută…
În spatele ei, răsturnat pe fotoliu, Ray citea mai departe din vraful de foi împrăștiate în jurul lui, într-o ordine știută doar de el. Lucra, lucra fără încetare, uitând și de locul în care se găsea, și de ea, și de sine. Își scosese haina și cravata purtate mai devreme, la ședința foto; apoi, își descheiase și nasturii de sus de la cămașă, de parcă nu urma să dea interviuri în jumătate de oră. Din când în când, întindea mâna către paharul cu vin și lua câte o sorbitură; alteori îl ridica și îl punea imediat la loc, fără să bea. Își schimbă poziția, își trecu o mână prin păr, șopti apăsat niște cuvinte, urmărind cu degetul rândurile negre…
Celebrul Raymond de Glasse.
Cel mai frumos bărbat de pe planetă, spuneau revistele mondene. Sau, cel puțin, în top 5. Și era, într-adevăr, splendid la vedere.
Avea un corp ca de zeu, ca de statuie renascentistă; un colos numai mușchi, parcă sculptat cu migală în marmură de mâna vreunui Michelangelo – urmare a antrenamentelor dure, a dietelor drastice și a unei discipline de fier. Trecuse de patruzeci de ani, dar arăta mai bine decât la douăzeci, înainta în vârstă ca un vin bun. Chipul lui inspira hotărâre și forță, cu fruntea înaltă și netedă, pomeții bine definiți, maxilarul puternic. Părul castaniu, bogat, devenise ușor grizonat pe la tâmple, dându-i un aer distins. Și nu era doar aspectul fizic; avea ceva sofisticat în mișcări, în voce, în zâmbet; ceva înnăscut. Felul în care vorbea, felul în care râdea. Chiar și tăcerea lui impunea respect.
Agnes îl privi o vreme, nemișcată. Uneori, când îl vedea așa serios, cufundat în muncă, avea senzația că îl întâlnește pentru prima oară, și atunci redevenea fetița timidă și emoționată din trecut; cea care nu știa cum să se îmbrace, cum să-și lege părul și cum să-i vorbească unui bărbat ca el. Era însă destul să-i întâlnească zâmbetul blând, ochii de un albastru ireal, ca să-și amintească: la scenariul ei lucra el acolo, la filmul lor. Erau egali ei doi; artiști desăvârșiți, fiecare în branșa lui, gata să ia lumea cu asalt și să devină nemuritori. Și el era al ei, așa cum ea era a lui.
… Negreșit însă, amintirea lui Edgar se întorcea exact în momente din astea să o bântuie.
– Ascultă, Ray, zise ea deodată. Tu ai mai vorbit cu Edgar?
În primul moment, bărbatul nu reacționă. Abia după câteva clipe, ridică fruntea încet dintre hârtii; era încruntat, ca de un gând neliniștitor.
– Edgar…? De ce aș vorbi cu el?
– Ați fost prieteni buni cândva. Poate că îi lipsești…?
El râse scurt:
– „Prieteni”, da… Până când m-a trimis la dracu’ și a dispărut fără urmă. Și nici pe tine nu te-a tratat cu mai multă curtoazie… Încă mă întreb uneori dacă nu cumva era gelos.
„Oh, dragul meu… Era gelos, dar nu așa cum crezi tu.”
– Ce ți-a venit să întrebi de Edgar acum?
– Mi-a scris. Credeam că te-a contactat și pe tine.
– Ce ți-a scris?
– Nu știu, mărturisi ea, după o scurtă pauză. Încă nu am deschis mesajul și, sinceră să fiu, nici nu știu dacă vreau să-l deschid. Eu încă aștept o justificare pentru ce s-a întâmplat atunci…
El clătină ușor din cap.
– Ceva îmi spune că o justificare din partea lui Edgar începe cu „Să știi că e vina ta că m-am purtat ca un măgar”. Blochează-i numărul. Nu ai nevoie de asta acum.
Dar nu numai despre apariția lui Edgar voia să-i vorbească. Erau și alte lucruri care o frământau dureros.
– Am visat urât, Ray…
Tăcerea se lăsă grea între ei; grea, rece, apăsătoare. Lumina candelabrului tremură, înfiorată. Aerul însuși îngheță brusc, ca și cum căldura toată ar fi fugit din încăpere.
Ar fi vrut să-i povestească totul. Să-i descrie străzile întortocheate, și turnul cel negru, și singurătatea, și Bezna hidoasă ce se întindea să o apuce. Și șoaptele.
… Dar ce însemna un biet coșmar izolat al ei, față de toate nopțile lui, de vreo douăzeci de ani încoace? Cum l-ar fi putut impresiona cu o stradă și o clădire urâtă, când el sărea mereu din somn urlând, terorizat de toate acele amintiri de care nu voia să vorbească, și apoi plângea ore în șir la pieptul ei ca un copil?
Nu-l putea învinovăți. Numai la insistențele ei repetate, Ray cedase în cele din urmă și acceptase să i-o prezinte pe cealaltă amantă a lui; acea curvă sinistră care îl viola mereu cu o brutalitate înfiorătoare, hrănind-se cu însăși viața lui.
… Oh, și bietul Silivestru, găsit mort în felul acela cumplit. Și Adela, cu chipul ei drăgălaș desfigurat de groază. Și… și… și…
Un nou val de amărăciune o asaltă pe neașteptate. Simțea nevoia să plângă. Să plângă în hohote, ghemuită într-un colț, departe de orice ochi indiscreți. Să plângă cum nu plânsese nici măcar la înmormântarea lui Silivestru.
Iar el știa, știa. Lăsă hârtiile la o parte, veni lângă ea și o cuprinse în brațe, fără o vorbă, legănând-o ușor ca într-un început de dans. Amândoi erau copii, în momentele acelea; doi copii speriați, înlăcrimați, ce se căutau unul pe altul prin beznă…
– Vrei să ieșim un pic? o întrebă, într-un târziu.
– Dar… interviul?!
– Interviul poate să aștepte câteva minute. Nu vor începe fără noi.
*
Luminile, luminile orașului…
Dansau ca flăcărui vrăjite în ploaia ce cădea lin peste dalele de piatră, peste tarabele acoperite în grabă, peste clădirile bătrâne de veacuri. Strada întreagă lucea, uriașă oglindă întinsă sub un cer de bazalt.
În jur, râsete și voci se împleteau într-o muzică îndepărtată, în ritmul vacanțelor de demult. Pași, alergătură, forfotă ca ziua, deși trecuse bine de amurg.
Și ei doi, singuri încruntați într-o mare de veselie, înaintau în pas domol, cu privirile pierdute în zare. Când Biserica Neagră le răsări în cale, bărbatul se opri vreme de câteva clipe; o privi îndelung, parcă încercând să-și amintească de ceva, dar scutură ușor din cap și porni mai departe.
– O să spui că sunt nebun, dar… încep să cred că nu a fost o idee bună.
Agnes ridică ochii spre el, bănuitoare. Ce vedea? La ce se gândea? Nu cumva, prin absurd, silueta întunecată a uriașului edificiu se suprapunea în mintea lui peste o altă imagine, din altă realitate…?
Nu. Asta ar fi prea de tot.
… Dar dacă…?
Și râse; un râs tăcut, nervos, care o făcu să se cutremure.
– Mda, făcu el, pe un ton ironic. Mă bucur că ești de-acord.
– Oh, nu, Ray, nu râdeam de tine. Mă gândeam doar așa… Mă gândeam cât de mult îmi plăcea să vin aici, pe vremea când eram copil. Acustica din biserică e splendidă. Poate venim la un concert de orgă într-o zi, vrei?
Și râse din nou, ca și cum ar fi i-ar fi prezentat, în glumă, cel mai stupid plan cu putință.
El însă nu râdea. Inspiră adânc, la fel ca atunci când făcea un efort imens pentru a-și stăpâni furia – sau, poate, frica – și vorbi încet, pe un ton calculat:
– Agnes… Eu nu o să intru în afurisita aia de clădire nici dacă viața mea depinde de asta.
Era clar; atinsese un nerv.
Poate că, dacă altcineva ar fi folosit acel ton față de ea, Agnes s-ar fi simțit în pericol și s-ar fi distanțat rapid. Pe Ray însă îl cunoștea bine; nu avea obiceiul să explodeze, să spargă, să trântească, nici măcar să ridice vocea. Avea doar momente când se crispa și se închidea în sine însuși, ca într-un cocon, până când se simțea pregătit să înfrunte situația cu zâmbetul pe buze. Uneori, dura câteva clipe; alteori, zile întregi. Tonul acela al lui nu era o amenințare, ci un avertisment: atenție, mă retrag; vorbim când mă întorc.
În mod normal, l-ar fi lăsat să-și iasă din carapace în ritmul lui. Acum însă, era hotărâtă să spargă carapacea; vremea pentru suferință individuală, în mare secret, trecuse.
– Nici tu, eh? aruncă ea într-o doară, fără să-l privească. Aproape că îți amintește de o clădire care n-ar trebui să fie acolo, la capătul unei alei întunecate…
Râdea în continuare, incontrolabil, cu lacrimi șiroindu-i pe obraji.
Ray o apucă pe neașteptate de umeri și o întoarse cu fața către el.
– Ce-ai spus??
– … Și drumul plin de niște bălți negre, ca de smoală, care ți se lipesc de tălpi și de haine…
– De unde…?
– Și nu ești singur acolo; oh, nu. Mai e cineva cu tine, o prezență oribilă care îți spune niște lucruri… De unde știu?!… Visez asta de câteva nopți, Ray! Fiecare vis începe diferit, dar se termină la fel. Și mereu se întâmplă la…
– … La Paris, rosti el sumbru.
Mâinile lui se încleștară în carnea brațelor ei, într-o mișcare spasmodică.
– De asta m-ai întrebat de Edgar.
Stabiliseră toate detaliile, deci. Oftă din străfunduri, peste măsură de obosită.
– Hai să ne întoarcem. Deja am întârziat mai mult decât permite bunul simț…
Făcură încet cale-întoarsă către hotel, unde îi așteptau jurnaliștii, camerele de filmat și lumina reflectoarelor.
… Și nu știau că undeva, în altă parte a orașului, poetul Damian Martinescu tocmai sărea jos din autobuz și o pornea grăbit pe o străduță îngustă, cu rucsacul în spate. Nu avea mult de mers. Găsise cazare la o pensiune, undeva aproape de Centrul Vechi, și gazda îi promisese o cină copioasă.
Tresări ușor când o umbră se lăsă asupra lui: un stâlp de beton cu felinar, plin de lujeri de ceva plantă agățătoare. Mai multe fire atârnau libere, fluturând în bătaia vântului ca șuvițe lungi de păr. Damian trecu mai departe, cu o ridicare din umeri: într-un moment de visare, i se păruse că stâlpul mișcă.
Zâmbi. Cum se numea creatura aia care seamănă cu un stâlp?… Agnes trebuia să știe; dintre toți, tocmai ea era fascinată de monștri din ăștia urbani. Greu de crezut, când o vedeai – o fătucă numai păr și ochi, veșnic înfiptă în același model de blugi negri și cu o cămașă lălâie, înflorată, fluturând pe un corp prea subțire.
Cel puțin, așa și-o amintea de la ultimele întâlniri, iar alea avuseseră loc cu ani în urmă, pe vremea când încă mai exista clubul. Pe femeia frumoasă și elegantă, care apărea mereu în presă la brațul lui Raymond de Glasse, încă nu o cunoștea.
… Șapte erau, pe vremuri, în gașca lor veselă; și cu Edgar, opt.
Edgar a fost ultimul care să li se alăture. Un individ înalt, spătos, dar – în mod ciudat – cu o înfățișare de șoarece. Ba nu, nu de șoarece; șoarecii sunt micuți și drăgălași. Ăsta era un șobolan sadea, albicios, dezgustător, cu cărnuri revărsate peste cutele unor haine tocite de prea mult purtat, cu păr rar de culoarea nisipului și niște ochi mici, apoși, de te făcea să te întrebi ce naiba văzuse Leni la el. Și mai era și incredibil de arogant pe deasupra. Se lăuda încontinuu cu oamenii importanți pe care îi cunoștea și actorii mari cu care plănuia să colaboreze; în special cu de Glasse, „Ducele” din serialul ăla cică istoric, cum naiba îi zicea…
… O porcărie de serial, dacă stătea să se gândească. Personaje hipersexualizate, costume fanteziste și dialoguri proaste… Dar dădea bine pe sticlă și prindea la public; în special gagicile erau înnebunite după băieții din rolurile principale – parcă pe Adela a lu’ Silivestru o auzise prima dată vorbind cu înflăcărare despre de Glasse, că „vai ce bărbat frumos” și toate alea – și apoi începuse și Edgar de colo că „ah, prietenul meu Raymond”, umflându-se în pene de parcă el ar fi fost obiectul discuției, nu americanul. Singură Agnes stătea deoparte la aceste dezbateri, cu buzele ușor strânse a dezaprobare; iar când au întrebat-o, într-un sfârșit, ce părere are, ea a zis că nici nu-l remarcase pe individul în cauză, că o interesa doar povestea reginei, dar… Și a urmat o întreagă tiradă împotriva producțiilor ce se pretind a fi „istorice”, dar nu respectă adevărul istoric.
Apoi, în anul cu evenimentele de la Paris, s-au trezit față în față cu omul.
Ce-i drept, el nu-l crezuse în nici un moment pe Edgar că îl cunoaște pe artist; prea suna ca una din poveștile alea trase de păr pe care le turna mereu. Numai fătucile se uitau la el ca babele la popă și-l ascultau cu gura căscată, pesemne le lovea brusc orbul găinii când începea ăla să vorbească. Altminteri istețe foc, nimic de zis; păcat însă că nu erau istețe până la capăt. Mai ales splendoarea aia de Leni…
Și tot drept era că nu Edgar venise în mijlocul lor cu de Glasse atârnat de toartă, în seara aceea. De fapt, Edgar nu mai dăduse nici un semn de-atunci. „Ducele” își făcuse apariția între ei din senin, alături de Agnes; Agnes, așa cum nu o mai văzuseră niciodată, în rochie de catifea, pantofi cu toc și cu ruj roșu pe buze, dar plânsă toată, turuind într-o romgleză absolut obositoare cum Edgar plecase fără să anunțe și o lăsase acolo singură…
„Dar nu ai fost singură, tu copilă; ai fost cu omul ăsta!” a râs atunci Silivestru, în felul lui caracteristic, și a arătat cu un gest teatral către păpușa masculină din spatele ei.
Oh, Silivestru nu-l suporta pe Edgar nici cât negru sub unghie; fugea de el ca de dracu’ și îi tot bătea apropo-uri Adelei, spunându-i lucruri precum „Să nu te prind că-mi aduci acasă vreun papițoi ca ăsta, că te dezmoștenesc!”. Iar acum, că Edgar lipsea, Silivestru se arăta și mai vesel ca de obicei.
„No, păi lasă că vine el, când i-o fi foame!” a zis el cu nepăsare. „Și băiatu’ ăsta ce hram zici că poartă?” s-a întors apoi iar către de Glasse, care aștepta, zâmbind, să i se adreseze cineva într-o limbă pe care o cunoștea. Agnes a făcut prezentările, după ce i-a mai venit un pic inima la loc; în momentul următor, de Glasse și Silivestru deveneau cei mai buni prieteni, chit că vorbeau limbi diferite. „Atâta trăncăneau acolo, că îi dureau mâinile pe amândoi”, după cum comenta amuzat Marian Voinea.
Ar fi trebuit să fie măcar un pic îngrijorați. Edgar nu o abandonase doar pe Agnes, la restaurant; abandonase întregul grup în mijlocul Parisului și se făcuse nevăzut, urcând în primul avion spre București fără să anunțe pe nimeni. Nu lăsase vorbă nici măcar pentru Leni, care în zadar se chinuia să dea de el la telefon.
Dar nu i-au simțit lipsa, pentru că Raymond de Glasse i-a luat locul în mai puțin de o clipă.
După ce a adus-o pe Agnes la hotel, s-a apucat să dea telefoane, să vorbească cu ceva trepăduși de-ai lui, apoi i-a invitat pe toți la un pahar de vin la ceva cafenea boemă. Aveau să afle mai târziu că își amânase zborul spre Los Angeles și câteva întâlniri importante, ca să le poată sluji drept ghid în zilele următoare. Probabil se simțea responsabil pentru întreaga situație, naiba știe; ăsta era făcut din alt aluat decât așa-zisul lui amic. Și nici măcar nu se aștepta ca lumea să-l trateze cu plecăciuni și cu săru-mâna, ca alții… Ceea ce era ironic, dat fiind nivelul lui de celebritate. Vorbea foarte puțin despre sine, și asta numai dacă era întrebat ceva concret; chiar și atunci, evita cu dibăcie subiectele sensibile și întorcea discuția către altceva. În schimb, se arăta interesat de fiecare membru al grupului în parte. I-a acordat un interviu amplu lui Basarab, i-a sugerat lui Voinea să-și traducă romanele în engleză, a cerut să vadă fotografiile Adelei și schițele lui Silivestru, a încurajat-o pe Leni să-și urmeze pasiunea pentru modă. Lui Damian i-a oferit datele de contact ale unui celebru compozitor de muzică de film, spunându-i că respectivul căuta un textier pentru următorul proiect.
Dar cel mai mult părea să prefere compania lui Agnes; nu era deloc subtil în legătură cu asta. Se ținea mereu de coada ei cu un rânjet larg, ca de Golden Retriever scos la plimbare, în vreme ce ea se făcea că nu înțelege ce vrea omul de la viața ei.
„Pentru tine a rămas, tu, copilă! Nu mai fi prostuță!” i-a strigat atunci Silivestru, exasperat, ceea ce de altfel gândeau toți. Iar Agnes, fată deșteaptă în general, dar aiurită rău exact atunci când nu trebuia, a binevoit totuși să asculte și să nu mai fie prostuță…
… Păcat însă de Silivestru, gândi cu tristețe. El era sarea și piperul fiecărei întruniri… Biata Adela.
Un miros neplăcut îl făcu să strâmbe din nas: nu ținea minte ca străzile Brașovului să aibă asemenea duhoare. Și nici asemenea noroaie, mârâi el cu necaz, când călcă din neatenție într-o băltoacă lipicioasă, neașteptat de adâncă. Se opri sub un felinar, ca să-și curețe mizeria de pe bocanci și să verifice traseul pe telefon. Ciudat; era convins că știe bine drumul și că nu are mult de mers, așa arăta harta din aplicație. Și totuși, parcă mergea la nesfârșit prin ploaia asta păcătoasă… Sigur luase o cotitură greșită la un moment dat, pierdut cum era în amintiri și în vise, și acum ajunsese pe ceva străduțe mărginașe pe care nu le cunoștea nici naiba. Deh, minte de poet… Mai bine ar fi luat un taxi. Doar i-au zis de acasă: Damiane, ia și tu un taxi când ajungi, că nu ți se întâmplă nimic. Dar el nu, el trebuie să-și facă numărul de pași… Enervat, trânti rucsacul de pământ, își aprinse o țigară și se apucă să butoneze după hartă, măcar să-și dea seama pe unde se afla. Mesageria prinse deodată a pâlpâi în colțul ecranului; aproape că scăpă telefonul din mână, când văzu numele expeditorului.
Edgar!
Damian pufni în râs, teribil de amuzat: ia uite, e viu golanul. Ce dracu’ vrea la ora asta?!
Nu voia nimic. Era un singur mesaj, din patru cuvinte: Ne vedem la Brașov. Și nici măcar nu era nou; fusese trimis cu săptămâni în urmă. Cum de nu-l observase până acum?… Dar nu mai conta, oricum aveau să se întâlnească toți în zilele următoare…
Mirosul deveni mai puternic, în ciuda țigării aprinse. Un miros de gunoi, de mucegai, de putred. De carne stricată, și sânge, și resturi în descompunere. Deasupra, lumina tremură ușor, ca mișcată de vânt, apoi se stinse pe neașteptate. Bărbatul ridică ochii, mirat, numai ca să vadă cum stâlpul de lângă el îl privea.
Și nu apucă nici măcar să țipe când valul cel negru se prăbuși greu asupra lui, înghițindu-l.
*
– … Ei, nu vă deranjați, dragilor.
Marian Voinea păși cu îndrăzneală în separeul ocupat de Agnes și Raymond. Deși topiți în penumbră, îi remarcase încă de la intrare: frumoși amândoi de să înnebunești de dragul lor, cu aceeași expresie visătoare, oarecum pierdută pe chip, mână în mână, frunte lângă frunte, gângurind te miri ce, ca doi adolescenți aflați la primul amor. Așa îi văzuse ultima dată, așa apăreau și acum, de parcă nici nu trecuseră cincisprezece ani la mijloc.
Poate că altcineva în locul Voinea ar fi ezitat să le întrerupă conversația; prea era intim acel moment al lor, cu priviri înstelate și șoapte picurate la ureche, dar Voinea nu era omul care să se rușineze. În plus, după cum îi cunoștea, existau șanse să îi găsească în exact aceeași ipostază în orice alt moment.
Iar acum îl așteptau; cel puțin, așa stabiliseră cu săptămâni înainte.
Se proțăpi, așadar, în fața lor și îi salută cu un gest larg, dramatic:
– Permite-mi, dulce domniță… Respectele mele, dragă domnule…
Se îmbrățișară ca pe vremuri; ca atunci când erau șapte – opt, cu Edgar, dar el nu făcuse niciodată parte cu adevărat din echipa lor – și erau prieteni de nedespărțit. Prieteni erau și acum, nu-i vorbă, însă anii și viața îi împrăștiaseră pe toți în cele patru zări.
Primul plecase Edgar; cu nervi, supărări și uși trântite. Se ciocnise de el în fața hotelului, în acea ultimă zi petrecută împreună la Paris; avea valiza în mână și mârâia ceva despre târfe ieftine, dușmani și trădare, făcând spume la gură. Voinea l-a întrebat în glumă dacă intenționa să se apuce de manele, sau ceva asemănător, iar Edgar s-a înverzit și mai tare la față și a sărit într-un taxi, fără să răspundă. Nu se mai văzuseră de-atunci.
Ceilalți au rămas, pentru o vreme. Dar apoi, Leni și-a deschis casă de modă și a plecat definitiv în Franța; Damian s-a mutat pe undeva prin State, Adela și Oscar călătoreau oriunde prindeau contracte. Asta mică, Agnes, s-a dus după artistul ei; nu mai era nici ea mică, devenise mare goangă în lumea filmului…
Iar Silivestru îi părăsise de tot, luând cu sine o întreagă lume.
Ar fi trebuit să se adune toată vechea gașcă – mai puțin Edgar; la naiba cu individul ăla, oricum nu-l plăcea nimeni! – la locul obișnuit. Acesta fusese planul inițial al lui Voinea. Spera că sosirea lui Agnes și Raymond la Brașov, în cadrul turneului de promovare a filmului, avea să-i adune pe toți la o masă plină de mâncare bună, vin și veselie. Soarta însă a făcut ca moartea fulgerătoare a lui Silivestru să vină prima, iar asta le-a cam tăiat tuturor pofta de întruniri. Unul după altul, au transmis că urmau să se vadă într-un fel sau altul în zilele următoare, dar nimeni nu voia să promită nimic.
În seara aceea, aveau să fie doar ei trei acolo. Și asta nu era singura veste proastă.
– E vorba despre Oscar, vorbi Marian Voinea, posomorându-se. A dispărut, pur și simplu. E de negăsit de săptămâni întregi.
Agnes încercă să-și amintească de ultima interacțiune cu amicul jurnalist; se întâmplase cu peste două luni în urmă, când el îi ceruse un interviu în exclusivitate pentru ceva publicație britanică. Rămăsese că aveau să stabilească detaliile pe parcurs, nu era grabă. Și apoi, nimic. Dar ei nu i se păruse nefiresc acest lucru; erau amândoi ocupați, nu se întindeau zilnic la povești. Uneori, trecea chiar și o jumătate de an până să apuce să se întrebe reciproc de sănătate.
– Ești sigur că s-a întâmplat ceva rău? întrebă Agnes, cu inima strânsă. Posibil să fie doar prins cu munca…
– Nu înțelegi, Agnes. Nu e o situație de „nu răspunde la mesaje, pe facebook”; e știre oficială. Îl caută poliția.
Se aplecă spre ei și vorbi în continuare, cu glas scăzut:
– Acum o lună și jumătate, s-a întors la Brașov. Stătea tot în apartamentul ăla de pe Șchei, îl știți. Vorbisem cu o seară înainte să ne vedem la el, la masă. Când am ajuns acolo, ușa era deschisă, dar el nicăieri. În schimb, am văzut niște urme de ceva mâzgă scârboasă prin toată casa; ceva ca noroiul, dar foarte negru și puțea înfiorător. Și i-am găsit telefonul pe birou; recunosc, am fost nesimțit, l-am deschis și am umblat prin el, înainte să-l predau celor de la poliție. N-o să ghiciți cine i-a scris, cu exact câteva ore mai devreme…
– Edgar, răspunse Raymond într-o doară.
– Edgar! Îi propunea o întâlnire, aici la Brașov, deși nu-și mai vorbiseră de când cu nebunia aia a lui de la Paris. Ah, și mai e ceva ce probabil nu știți. Legat de Silivestru. Mi-a zis Adela, acum vreo câteva zile, că s-a apucat să caute ceva poze prin telefonul lui tat-su. Și a găsit…
– … Mesaj de la Edgar…? chicoti iar Raymond.
– Mesaj de la Edgar!… Dar știți care e cireașa de pe tort?
Voinea își deschise propriul telefon și îl puse pe masă, în fața lor.
– Ia uite aici. Mesaj de la Edgar: „Ne vedem la Brașov”.
Raymond făcu o grimasă, apoi se întoarse către Agnes.
– Dă-mi telefonul tău, îi ceru.
Ea i-l întinse, cu o mână tremurândă.
– Doar nu crezi că…
– În momentul ăsta, cred tot ce e mai rău.
Deschise mesageria, apoi apăsă pe numele lui Edgar. Ecranul verde-fosforescent arăta aceleași patru cuvinte ce se vedeau și în telefonul lui Voinea. „Ne vedem la Brașov”. Agnes îngălbeni.
– Suntem cu toții de-acord, deci, că nu sunt nebun. Se întâmplă ceva al naibii de ciudat aici, mai zise Voinea, lăsându-se pe spate.
Nu, nu era nebun. Marian fusese mereu cel mai treaz dintre ei, cel mai atent la detalii. Dacă exista cu adevărat ceva necurat în toată acea poveste, el era primul care să vadă.
– Sună-le pe fete, Agnes. Vezi dacă le-a scris și lor. Eu îl sun pe Damian. Trebuie să dezlegăm misterul ăsta.
Adela răspunse imediat. Era acasă, împreună cu Leni; comandaseră pizza și se uitau la filme. Într-adevăr, și la ele ajunsese mesajul buclucaș de la Edgar, dar hotărâseră să-l ignore cu desăvârșire. Leni, pentru că nu mai voia să aibă nimic de-a face cu individul și îi era absolut indiferent motivul pentru care el ar fi încercat să ia legătura cu ea; Adela, pentru că încă era amorțită în urma morții tatălui ei și reacționa greu la ce se întâmpla în jurul ei.
În cazul lui Damian însă, lucrurile stăteau diferit. De trei ori îl sună Voinea, și de trei ori apelatul acceptă convorbirea, ascultă câteva secunde, după care închise, fără a spune un cuvânt. A patra oară, din receptor se auzi ceva ca un pleoscăit umed, urmat de un hohot drăcesc de râs.
Palid ca un mort, cu părul ridicat în vârful capului, Voinea lăsă telefonul pe masă.
– Trebuie să ajungem la fete, hotărî el, când reuși să articuleze un cuvânt. Trebuie să ajungem la ele înaintea lui. Ray, dragule… fii bun, cheamă tu un taxi.
*
Mirosul îi întâmpină încă de la intrare. Miros de descompunere, de abator părăsit, de mlaștină care înghițise o mie de vieți.
Văzură apoi urmele de noroi de pe jos – acel noroi negru ca smoala, vâscos, care se lipea de tălpi și se impregna în țesătura hainelor.
Lumina felinarelor stradale tremura.
– Prea târziu, murmură Voinea, în vreme ce Agnes se lipi înfrigurată de brațul lui Raymond. Am ajuns prea târziu, fir-ar a dracului de treabă…
– Sau poate că nu, șopti bărbatul mai tânăr, ascultând cu atenție.
Se auzea un sunet slab dinăuntru, ca un scâncet de femeie. Orice se întâmplase acolo, cineva aflat înăuntru era încă în viață, iar Raymond avea de gând să îl scoată afară întreg. Artistul dispăruse fără urmă; între ei se găsea acum soldatul în misiune, cu toate simțurile încordate, pregătit pentru orice.
– Rămâneți în spatele meu, le ordonă el, cu un ton pe care nu-l mai folosise de douăzeci de ani.
Dârele întunecate duceau către ușa rămasă deschisă, printr-un coridor îngust și către camera de zi, unde televizorul mergea în gol pe un canal fără semnal.
Adela zăcea pe covor, într-o baltă neagră, cu fața în sus și ochii sticloși. Murise sufocată, după cum arăta culoarea albăstrie a chipului ei și gâtul îngroșat. În gura întredeschisă și în nări se vedea noroi. „Avea noroi până și în ochi!” își aminti Agnes, și abia se stăpâni să nu vomite.
Leni, ghemuită lângă perete, plângea cu fața în pumni, tremurând din tot corpul. Avea și ea urme de noroi pe mâini, pe haine și în părul blond, și era în stare de șoc, dar încolo părea teafără.
– Vrea să ne omoare, țipă ea, după ce o ridicară de jos. Vrea să ne omoare pe toți!
Și începu să plângă și mai tare, isteric, cu ochii măriți de groază. Instinctiv, Raymond se întoarse și îl văzu.
Pe o margine de scaun, sprijinit în baston, stătea un omuleț galben ca fierea, cu buzele negre, ochii înfundați în orbite și pielea atârnând flască pe ciolane. Pe creștetul pătat se vedea un rest de păr de culoarea nisipului. În jurul lui, o umbră densă ce părea să izvorască din el.
– Iată-vă, în sfârșit, rânji stârpitura. Bunii, dragii mei prieteni. Cât mă bucur să vă văd!
Un lichid maroniu îi curse din gură, printre dinții stricați, și i se prelinse pe bărbie. Mirosul deveni de nesuportat. Mânată de curiozitate, Agnes înaintă câțiva pași, fără să-l scape din ochi. Brațul lui Raymond, întins brusc în fața ei, o împiedică să se apropie mai tare, dar continua să privească la straniul personaj cu un amestec de fascinație și repulsie.
Nu, nu se poate. Nu se poate ca ăsta să fie…
– Edgar…?
În spatele ei, Leni scânci, înnebunită, în vreme ce Voinea mormăia ceva pe un ton liniștitor.
– Voi… De ceilalți nu mi-a păsat niciodată, dar pe voi v-am iubit cel mai mult pe lume. Și tocmai voi m-ați trădat. Iubita mea frumoasă, care visa mereu la altceva, dar niciodată la mine… Mentorul meu, care a găsit de cuviință să mă ia la zeflemea în timp ce eu mă înecam în suferință. Și… ucenica mea… Fetița cu chip de Madonă și apucături de bacantă, care a vrut doar să se folosească de mine, să-mi ia locul…
Vorbea cu mare greutate, tușind și scuipând mereu, dar părea să savureze momentul. Întunericul deveni mai greu, mai dens.
– Și tu… Prietenul meu, Raymond de Glasse… Cel mai bun prieten. Nu te credeam așa de slab, încât să alergi, salivând, după prima cățea în călduri. Erai nobil cândva…
Nu asta s-a întâmplat și o știi bine! ar fi vrut Agnes să-i strige, însă ceva îi spunea că Edgar – sau oricine o fi fost acela și răspundea la numele lui – nu avea să o asculte. Nici Ray nu spunea nimic; arbora în continuare detașarea calmă a soldatului care privise moartea în ochi și care nu se lăsa impresionat prea ușor.
– Mi-am făcut alt prieten, continua el, parcă mestecând cuvintele. L-am creat din țărână și apă, i-am dat viață din viața mea și l-am hrănit cu sângele meu…. Vă place?… El… nu o să mă părăsească, așa cum ați făcut voi, ingraților… Nu o să mă trădeze…
Slobozi un hohot de râs, care aducea mai degrabă a horcăit. Ridică o mână scheletică, descompusă; în același timp, umbra care îl învăluia – care izvora din el – se înălță până la tavan. Prindea contur, ca o siluetă vagă ce se materializa din beznă. Avea membre. Avea chip. Și chipul acela privea la ei cu ură.
Agnes deschise gura ca să țipe, când se pomeni dintr-o dată împinsă în lături și propulsată prin aer până în celălalt capăt al încăperii. Dădu să se ridice, contrariată, dar trupul zdrobit de forța izbiturii refuza să o asculte. Cine…? Ray?!… Nu, nu se poate. Ray nu ar fi lovit-o niciodată; era cel mai blând om din lume, cel mai delicat prieten, cel mai tandru amant, omul ăla n-ar fi fost în stare nici să ridice vocea, cu atât mai puțin mâna… Și totuși, pe el îl văzu acolo, încordat, cu picioarele înfipte în pământ și cu mâinile încă întinse după ce o aruncase pe ea la o parte, ca pe o minge.
– Ray! gemu ea, șocată.
Apoi, valul de nămol negru îl înghiți întreg.
– Ray!!
Abia atunci înțelese. O ceață i se lăsă pe ochi; încercă să se ridice din nou, cu dureri în tot corpul, dar căzu iar la pământ, amețită. Auzea în jur un amalgam de țipete, urlete, izbituri și pleoscăituri, care se amestecau cu vâjâitul din urechi. Un țipăt ascuțit – al lui Leni. Răcnetul de urs întărâtat al lui Voinea. Pleoscăitul greu al apelor revărsate, aducând cu sine noroaie, mizerie și mortăciuni. Vocea ca un gâlgâit a stârpiturii; râdea oare, sau plângea?… I se păru chiar că îl aude strigându-l pe Ray pe nume, apoi mormăind un fel de incantație, cu glas tărăgănat. Alte pleoscăituri, alte urlete… Și nu mai auzi nimic.
– Agnes? Mă auzi?… Hai, încearcă să te ridici.
Deschise ochii. Văzu o figură cu ochelari și chipiu albastru de paramedic; mai încolo, barba mare și căruntă a lui Voinea, pe Leni plângând alături și, deasupra, pereții stropiți cu negru.
– Mă doare… scânci ea, când omul o sili să se miște.
– Da, știu că te doare, dar trebuie să te ridici, înțelegi? Hai, încet.
Mirosul îi provoca greață. Încăperea arăta ca după război; mobile răsturnate, nămol pe jumătate uscat, dâre de murdărie peste tot. O masă amorfă, gelatinoasă zăcea pe podea, lângă scaunul pe care tronase Edgar mai devreme. În cele din urmă, privirea i se opri asupra colosului prăbușit în mijlocul încăperii, în jurul căruia trebăluiau mai mulți oameni în albastru.
– Ray…?
Voinea o apucă de braț, scuturând încet din cap: Nu. Nu te duce acolo.
– Vreau să-l văd. Vreau să-l văd, fir-ar să fie! țipă ea, dar bărbatul o ținea bine.
Voia să fie acolo, lângă el; să-i ia capul pe genunchi, să-și treacă degetele prin părul lui, să-i sărute buzele încă o dată. Să-i ceară iertare că se îndoise de el, chiar și pentru o clipă. Voia să-i spună lui Voinea toate astea, să-l convingă să-i dea drumul la braț și să o lase să se ducă, dar nu reuși să articuleze nici un cuvânt. În schimb, izbucni într-un plâns cu sughițuri, alăturându-se hohotelor disperate ale lui Leni.
– Agnes…
O șoaptă, slabă ca o părere. Un suspin întretăiat. O încercare de tuse. Și nu știa dacă lumina aceea albăstrie îi juca feste, sau dacă erau doar urmările loviturii la cap. Dar îl auzi dintr-o dată pe medicul îngenuncheat lângă trupul bărbatului, strigând peste măsură de mirat:
– Mă, ăsta-i viu! Am nevoie de oxigen aici!
Oxigen. Adrenalină. Glucoză. Un ventilator. Și uniforme albastre ce roiau în toate părțile, cărând în grabă de colo-colo tuburi și mașinării, pregătind injecții și perfuzii.
– Gata, e al nostru, se auzi iar. L-am stabilizat. Cum îl cheamă?… Raymond…? Ești cu noi, Raymond? Hai, pe targă; unu, doi… Unde e soția?… Hai, doamnă, poți să te apropii. Vii cu noi, cu ambulanța.
Scăpată din strânsoarea lui Voinea, Agnes se repezi în sfârșit la targă, de unde Ray o urmărea avid cu privirea.
– Am visat urât, Agnes…
Ea râse, printre lacrimi, cu degetele încleștate în mâinile lui.
– E un miracol că a supraviețuit, comentă paramedicul, în drum spre mașină. Ca și cum se aștepta să-i cadă tavanul în cap și a știut exact ce să facă, cum să cadă și cum să-și protejeze căile respiratorii. Numai la militarii de profesie am văzut așa ceva.
Raymond schiță un zâmbet palid și închise ochii. Agnes doar se încruntă, fără să răspundă; știa că el nu voia să vorbească despre asta. Dacă ar fi putut, i-ar fi spus că Raymond numai ce retrăise cea mai cruntă experiență a sa de pe front, cel mai cumplit coșmar al său: acela de a fi îngropat de viu.
Un alt paramedic arătă către Leni:
– Doamna…?
– Elena Manciu, răspunse Voinea, în locul ei. E în regulă, o duc eu acasă. Am chemat un taxi.
Tânărul își scoase chipiul și își trecu mâna prin păr, oftând. Își aprinse o țigară.
– Dar ce dracu’, Doamne iartă-mă, s-a întâmplat aici? întrebă el cu mirare, ca și cum atunci vedea locul pentru prima dată.
Marian Voinea își aprinse și el o țigară și trase cu sete. Ce să-i spună țângăului, când nici lui nu-i era tocmai clar ce văzuse în noaptea aceea?… Își aminti apoi cum, în cazul lui Silivestru, se declarase că a fost „moarte prin înec”, deși nu era nici o lingură de apă lângă el. De bună seamă, la fel vor spune și de Oscar, și de Damian. Probabil același lucru scria și pe certificatul de deces al Adelei, își spuse, și îl buși un râs nebun.
– Ce dracu’ să se întâmple, doctore? Inundație, fir-ar mama ei de treabă!
