Marvisa ieși din salt cu un scrâșnet metalic greu, produs de motoarele orbitale. Carcasa ei vibra puternic în vreme ce senzorii încercau să recupereze poziția exactă în spațiu. Ecranul bordului, de al cărui control se ocupa copitolul Hex, se umplu de date calculate cu o viteză fulgerătoare. Intraseră deja în câmpul gravitațional al Lureei — o planetă mică, rotundă și cenușie, cu atmosfera învolburată de vârtejuri tușate de fier oxidat, străpunsă de vene groase de praf dens care o traversau pulsând și pete de un alb murdar care anunțau acumulări de aerosoli metalici în straturile superioare. Părea că fumegă încă, deși activitatea industrială fusese redusă considerabil în ultimii douăzeci de ani.
Raven manevră consola cu o precizie de chirurg, înclinând ușor botul navei și pregătind-o pentru a străpunge atmosfera. Panoul de comandă trecu prin mai multe spectre de avertizare, iar vibrația crescu până la intensitatea unei turbulențe serioase. Când atinse stratul superior, totul se schimbă într-o clipă. Motoarele gemură prelung — un răget metalic asurzitor, ca o luptă crâncenă, iar senzorii externi emiseră semnale luminoase, detectând pătrunderea într-un mediu cu particule de metale și reziduuri industriale. Scuturile se înroșiră treptat, pe măsură ce forța de frecare acționa asupra navei care luă forma unei migdale incandescente. Hex își aruncă ochii pe cockpitul din dreapta sa, unde jocul particulelor de metale loveau câmpul protector cu o furie înăbușită, formând filamente de lumină albă și roșie. Aerul era atât de încărcat încât producea mici arcuri electrice între straturile de protecție și marginile fuselajului.
Tot interiorul navei, de la cabina de comandă și pân-n camera motoarelor, vibra încă foarte puternic, astfel că tuturor celor din echipaj, ba chiar și prințului Marze, le era imposibil să stea în picioare sau să desfășoare orice altă activitate. Cei mai mulți se legaseră cu centuri de scaune sau se închiseseră în cabinele personale.
Marvisa coborî în stratul de câmpuri reziduale rămase din epoca în care rafinăriile de pe Lurea pompau în atmosferă milioane de tone de vapori ionizați. Trecuseră mulți ani, și totuși, câmpurile acestea încă persistau, difuze, distribuite inegal între straturile atmosferei, iar în clipele acelea, loveau fuselajul în unde lungi, cu un mare potențial de destabilizare. Ceața industrială a Lureei era groasă, stratificată, iar nava se scufundă în ea ca într-un ocean poluat. Formele și contururile reliefului rămaseră ascunse până la apropierea de sol, semnalate numai de senzorii externi și proiectate pe panoul cu ultrasunete, sub formă de conturui verzi, distorsionate.
Odată cu scăderea altitudinii, atmosfera deveni și mai grea. Șocurile nu erau uniforme, însă nici Raven nu pilota nava de atât de puțin timp încât să nu-i cunoască toate capacitățile. Sub plafonul norilor se deschise perspectiva părții de nord a continentului, acolo unde, pe o suprafață de sute de kilometri, se întindea un lanț de construcții masive, cunoscute de echipaj drept Zona Industrială 7. Halele ei uriașe erau susținute de schelete metalice ruginite, expuse în unele zone din cauza erodării, legate între ele prin coridoare de tranzit suspendate, de care încă atârnau vagoanele pe care oamenii aproape că nu le mai foloseau. Silozurile păreau, de sus, niște ciuperci de metal cu pălăriile fisurate. Un furnal vechi, încă funcțional, arunca fum dens și fâșii de flăcări.
– Pregătim andocarea, îi atrase Raven atenția lui Hex, care începu să tasteze pe ecranul tactil comenzile necesare.
Platforma era o structură grav avariată, cu margini roase, fixată pe piloni masivi din beton armat care văzuseră zile mai bune. Amortizoarele ei bătrâne fuseseră cârpite cu materiale polimerice aduse de pe alte planete. Nava coborî o pantă dulce, trecând cu doar câțiva metri pe deasupra unui turn contorsionat, în care pâlpâiau câteva lumini de un albastru pal. Huruitul scăzu treptat în intensitate, devenind regulat, apoi aproape imperceptibil. Când trenul de aterizare atinse platforma, impactul fu atât de puternic încât Raven aproape că fu ridicată din scaun, în ciuda centurilor de siguranță. Un amortizor al platformei se îndoi periculos, iar nava trebui să preia integral șocul. Structura se lăsă, scârțâind, apoi se redresă lent, găsindu-și centrul de greutate. La baza platformei așteptau o mulțime de oameni îmbrăcați în salopete din kevlar recuperat din vechile vestiare ale fabricilor, cu măști improvizate care le acopereau fie toată fața, fie doar nasul și gura. Fluxul de aer rece care pătrundea sub fuselaj ridica mici vârtejuri de praf alb și ajuta motoarele să se răcească mai repede. Când fu sigură că Marvisa era stabilă pe platforma de andocare, Raven apăsă butonul care depresuriza cabina, comandând în același timp echipajului să deschidă burta navei.
Rampa se extinse cu un șuierat prelung iar echipajul începu să coboare în șir indian. Prințul Marze, vizibil obosit după călătorie, nebărbierit și încercănat, coborî flancat de doi bărbați cu veste reflectorizante și fu izbit de ura generală care mocnea în privirile oamenilor. Înghiți în sec și păși atent, căutând să nu se lasă pradă amețelii caracteristice saltului gravitațional și să nu se împiedice de protecțiile cauciucate ale rampei. O amintire veche i se aprinse în minte ca un felinar și o mulțime de senzații contradictorii îl cuprinseră.
Mai fusese pe Lurea cu aproape cincisprezece de ani în urmă, trimis de Împăratul Lineal într-o misiune diplomatică. Pe atunci, existau mai multe Zone Industriale active, planeta era mult mai populată și producția era importantă pentru ecosistemul galaxiei.
În spatele lui, la distanță de câțiva pași, coborî Alexa, șchiopătând, susținută de brațul vânjos al Bunicului. Privirile celor care așteptau în formație compactă se îmblânziră și se porni o fojgăială măruntă. Un val de șoapte străbătu mulțimea și o persoană își făcu loc, ajungând la baza treptelor platformei. Era un puști.
– Căpitane! salută el formal, cu un gest de o maturitate nebănuită, atunci când o văzu pe Raven coborând, urmată îndeaproape de copilot.
Câțiva îi imitară gestul, iar alții se mulțumiră să dea din cap sau să murmure aprobator. Ajunsă lângă puști, Raven își puse mâna pe umărul lui și-i zâmbi. În ochii lui, la fel de negri ca ai prințului, sticli o urmă de mândrie.
– Totul e pregătit, căpitane, anunță o femeie între două vârste, iar glasul ei, înfundat din cauza măștii pe care-o purta, nu răzbătu foarte departe.
– Să mergem spre hala centrală, aprobă Raven.
*
– De ce m-ai adus aici? Tocmai aici, dintre toate locurile? mârâi prințul Marze, trântindu-se pe scaun.
Scăpă un oftat și-și flexă genunchii pe sub masă de câteva ori, încercând să scape de furnicăturile neplăcute din mușchi. De cealaltă parte a mesei, Raven, cu palmele proptite de muchie, îl privi serioasă.
– O să-nțelegi imediat. Îl așteptăm pe Bunicul să ne-aducă echipamentul, apoi o să intrăm în hale și-o să vezi și singur.
– Dar înțeleg, înțeleg foarte bine. Vrei să pornești o răscoală.
Raven îl măsură rece și, îndreptându-și spatele, își împreună mâinile în față, ca pentru o rugăciune.
– Am încercat de toate, Marze. La început, am luat-o pe cale legală. Am contactat organizații umanitare, am depus cereri pentru activarea fondurilor de urgență, am mers pe calea scandalului mediatic. Însă toate astea ne-au ajutat fix cât negru sub unghie. Încă există, în Imperiul Lineal, șase planete terraformate unde oamenii muncesc ca niște sclavi din secolul optișpte. Nu există resurse suficiente pentru ei, nu au hrană corespunzătoare, nici echipamente de protecție, și totuși, chiar și-n condițiile astea de tot căcatul, ei vă produc pantofii și cuptoarele cu microunde și microcipurile cuantice cu care vă alimentați mașinăriile alea nenorocite care vouă vă fac viața mult mai comodă. Tu crezi că-s nebună?
Vocea ei groasă, autoritară, își prelungi ecoul în camera de control, izbindu-se de panourile de monitorizare.
– Crezi, continuă ea după ce-și trase răsuflarea, că fac toate astea pentru că n-am altă treabă decât să fac pe eroul? Crezi că nu sunt conștientă de consecințe? Sunt foarte conștientă, n-aș fi făcut niciun pas fără să mă gândesc foarte bine înainte. Dar ce altă opțiune ne-a mai rămas? Să cerem o audiență la Împărat? Am încercat și asta, ghici ce s-a-ntâmplat? Nimic. Tatăl tău ne-a respins emisarii ca pe niște musculițe de oțet. L-am deranjat cu problemele noastre mărunte, înțelegi?
Marze își încordă corpul și se trase mai sus în scaun. Păru să-și ia câtva timp de gândire și începu să bată cu buricele degetelor în tăblia mesei. Chiar când trăgea aer în piept, pregătit să-i răspundă lui Raven pe măsura acuzațiilor, ușa se deschise și puștiul intră, purtând pe antebrațe două salopete, în vreme ce în pumn strângea curelele de silicon ale măștilor. Înaintă și le trânti pe masă, foarte aproape de Marze, fără să-l privească.
– Suntem gata să pornim Generatorul 3. Bunicul vă așteaptă în sala de comandă.
– Mulțumesc, Lyon. Poți pleca.
– Ești în regulă? șopti puștiul, aruncând o privire cu coada ochiului spre prinț.
– Cred că mă descurc, zâmbi Raven, încrucișându-și brațele la piept.
Îi făcu semn, ridicându-și bărbia spre ușă și rămase din nou singură cu Marze, care se foia neliniștit în scaun.
– Ăsta-i maximul de protecție pe care pot să ți-l ofer, zise căpitanul, ridicând o salopetă. Nu-ți face griji, nu-i nimic periculos acolo. Oricum nu-mi permit să las să ți se întâmple ceva. Ești ultima noastră șansă.
Marze se îmbrăcă tăcut și cu mișcări mecanice, rumegând posibilitățile unei situații apărute peste noapte. Îl fulgeră gândul că, dacă ar fi putut găsi o cale de comunicare, ar fi putut transmite un mesaj către Consiliul Imperial, să-și anunțe cumva locația. Însă, pe drumul spre hală, nu-i scăpaseră din vedere cei doi sateliți prăbușiți chiar la marginea perimetrului industrial. Era convins că rebelii îi activaseră și-i foloseau cumva ca să îngroape semnalele externe, altminteri, orice patrulă i-ar fi putut descoperi oricând. Tot ei ar fi trebuit să fie cauza pentru care nu reușea să-și activeze neurochimul încă de când aterizaseră pe Lurea.
Odată echipați, Raven îl conduse pe niște coridoare alambicate, un labirint metalic lung care alcătuia măruntaiele halei. În camera de comandă, prințului i se tăie răsuflarea. Uitase, trebuia să-și recunoască, amploarea construcțiilor de pe Lurea, iar acest fapt făcu să resimtă imensitatea locului ca și cum ar fi fost un gândac strivit de bocanc. Sala era înaltă și structurată pe mai multe nivele de palisade suspendate, așezate concentric în jurul unui burlan gros care avea rol de evacuare. Tavanul se pierdea în întuneric, străbătut de grinzi solide și rețele de cabluri, iar pereții erau brăzdați de conducte izolate grosolan cu vată de sticlă, care emiteau constant căldură și praf. Podeaua vibra regulat, iar un zumzet înfundat se tânguia printre structurile balustradelor din titan. De jur-împrejurul burlanului, panouri de comandă vechi, cu cadrane analogice, erau parțial obturate de tablete haptice noi, probabil furate, conectate la sistem prin cabluri fixate cu cleme. O mână de oameni mișuna ca un furnicar în jurul acelor panouri. Bunicul le dădea indicații pe un ton blând, părintesc. Purta numai un maiou decupat, care-i lăsa la vedere brațele musculoase, acoperite cu tatuaje tribale, iar pielea tuciurie îi lucea de sudoare. Când Raven și Marze se apropiară de el, un zâmbet sincer îi răsări de sub mustața albă.
– Ați venit la fix, tocmai ne pregătim să începem.
– Cum stăm? se interesă Raven, trecând în dreapta lui și survolând cu privirea ecranele.
– Treaba grea nu e să-l pornim, dar să-l pornim fără să ne prăjim infrastructura internă. Drăcia asta e foarte puternică, papă o grămadă de resurse, dar eu zic c-o să merite.
Marze îndrăzni să facă și el câțiva pași și se apropie de panouri. Acele cadranelor vechi, care măsurau presiunea și temperatura, se zbăteau într-o sincronicitate pe care îi era greu s-o înțeleagă, mai ales având în vedere că întreaga structură era mai degrabă improvizată. După câte putea să-și dea seama, aveau nevoie de energie stabilă, constantă și, de preferat, regenerabilă, într-un fel sau altul, o sursă din care să alimenteze halele fabricilor.
– Să nu ne grăbim, zise Raven. Generatorul ăsta n-a mai funcționat sub o sarcină constantă de ani buni.
În clipa aceea, Marze realiză că generatorul era de fapt situat sub podea și că burlanul în jurul căruia stăteau ei, împreună cu alți rebeli care mișunau, prinși de activitățile lor, era numai partea superioară. În dreapta lui, un bărbat scund, fără mască, încălțat cu niște botine care păreau prea mari, anunță că urmează să pornească turația, apoi începu să tasteze frenetic pe un ecran. Brusc, vibrația care se simțea în podea se intensifică.
– Încetișor, Jano, ai grijă.
– Nu produce nimic, se auzi altă voce. Rotorul e sus, dar tensiunea e moartă.
Bunicul își ridică bărbia, fără să se clintească. O venă îi zvâcnea în tâmplă, ramificată până spre colțul sprâncenei stufoase și sure.
– Verificați alternatorul.
Marze se apropie de masa cu bateriile. Îi atrase atenția un cablu improvizat, prea subțire pentru cât trebuia să ducă.
– Nu cred că-i o idee bună să dai drumul la sarcină acum.
Bunicul se întoarse spre el cu sprâncenele arcuite. Fruntea lui era brăzdată de linii adânci, scoase în evidență de expresia mirată. Își drese vocea, căutând un ton cât mai conciliant:
– Și ce propui să facem?
– Dacă puneți excitatorul pe un circuit separat, pe urmă puteți dirija fluxul spre sursa principală.
Bătrânul nu răspunse imediat. Își coborî privirea spre acele cadranelor, apoi întinse degetele spre cablul subțire, a cărui izolație era fierbinte.
– Jano, adu-mi unul de 5. Și mută pe circuitul de jos. Hai să vedem dacă merge așa.
Raven decise să nu stea cu mâinile în sân, astfel că, împinsă mai degrabă de soluția propusă de Marze, de benevolența lui, se lăsă pe vine și deschise ușile unui dulăpior din care scoase un cablu mai gros pe care Jano i-l luă din mână și reconfigură traseul energiei. O altă persoană coborî în sala generatorului și puse buffer-ul între baterii și excitator. Tremurul neregulat începu să se strângă într-un ritm adânc, constant, iar parametrii afișați pe ecranele panoului arătară în sfârșit valorile corespunzătoare.
– Îți merge mintea, spuse Bunicul, privindu-l apreciativ pe Marze. Se vede c-ai lucrat cu așa ceva.
– A fost demult, nu mai contează, se apără prințul, stânjenit dintr-odată de reacțiile oamenilor.
– Orice lucru, oricât de mărunt, contează. Chiar și un Imperiu se poate împiedica de-un grăunte de nisip, rosti Raven, convinsă.
– Asta dacă grăuntele e făcut din plasmă activă, râse scuturat Bunicul, apoi se întoarse și-l bătu bărbătește pe spinare pe Marze.
*
Ghereta se afla la marginea perimetrului industrial, lipită de structurile construite în jurul sateliților prăbușiți. Era o construcție mică, din panouri groase de tablă care nu rețineau deloc căldura și cu o ușă din lemn care se umflase din cauza umezelii și care protestă și se opuse atunci când Alexa o împinse gâfâind. Efortul o lăsă fără vlagă și se sprijini cu o mână de toc, trăgând hulpavă pe nări aerul călduț al Lureei și expirând prelung pe gură. Amețeala i se risipi lent, bătăile inimii i se sincronizară în cele din urmă cu durerea pulsatilă de sub claviculă și, în fine, pătrunse în spațiul întunecat. Acolo persista un miros îmbâcsit și greu, care-i provoca greață. Un panou de mentenanță ocupa aproape tot peretele din stânga, acoperit de conectori uzați și porturi inactive. Sub el, un fost banc de lucru, pe care încă se mai vedeau răsfirate tot soiul de unelte, avea să-i servească pentru a monta unitatea din servieta de piele jupuită.
Întâi de toate, își făcu puțin loc pe bancul de lucru, îndepărtând uneltele, cleștii, fierăstraiele, cuiele și rindelele. Găsi o ladă din plastic ros, decolorat, pe care-o întoarse cu gura-n jos și pe care se așeză, trăgându-și răsuflarea. Cu toate că i se recomandase să nu se forțeze prea mult, nu voia — nu putea — să stea pur și simplu cu mâinile în sân și să zacă în pat, mai ales nu când erau atât de aproape. Hotărâse, deci, că dacă tot nu-și putea ajuta colegii la munca din fabrici, la pornirea generatorului care ar fi trebuit să alimenteze cele trei unități furate pe care urmau să instaleze programele AI avansate, atunci măcar putea avea grijă de un aspect la fel de important, dar care să n-o obosească atât de tare.
Desfăcu servieta și scoase unitatea care, deși compactă, era destul de grea. Conectă unul din porturile legate la satelit, o aprinse și se logă prin neurochim. Ochiul minții îi fu obturat de un ecran cuprinzător, puternic luminat, pe care se rostogoleau secvențe de date ale uneia dintre rețelele Imperiului. Instinctul fizic o îndemna să plonjeze înainte, dar nu putea risca să se imerseze în rețea, chiar de-ar fi ales rute ocolitoare. Ajustă parametrii prin comenzi scurte, pentru a lăsa să treacă doar pachetele destinate publicului larg. Cum sateliții creau benzi de frecvențe care puteau fi alterate astfel încât să creeze orificii controlate, dar fără a lăsa să se scurgă vreun cod VPN sau orice alt fel de tracker, Alexa știa că ceea ce alesese ea să facă era cea mai sigură cale.
Datele se filtrau greu din cauza buffering-ului. Cele mai vechi fuseseră publicate cu douăzeci de zile în urmă, iar cele mai nou n-aveau nici câteva ore, după ora locală. Le captă și le stocă în unitate, mișcându-se de parcă manevra un aluat nedospit. Odată ajunse într-un spațiu sigur, în care putea cu ușurință să le desfacă și să le reasambleze fără riscuri, își folosi neurochimul pentru a le filtra. Nu avu nevoie decât de câteva minute pentru a trage o concluzie înfiorătoare: nu exista niciun comunicat oficial. Singurele știri legate de prințul Marze titrau participarea lui la congresul diplomatic de pe Mixun, iar zvonurile complementare menționau că se retrăsese într-o binemeritată vacanță, undeva pe Sylba. Limbajul mediatic steril, calculat și lipsit de urgență o făcu să-și muște buza de jos și să se chircească pe lada de plastic. Când fu sigură că obținuse destule informații, închise conexiunea și opri unitatea care se stinse cu un bâzâit sec.
Alexa își dezactivă canalul neurochimului și rămase câteva minute bune nemișcată, ascultând vibrația slabă a sateliților de afară. Ar fi trebuit să se ridice, să se ducă s-o anunțe pe Raven. Ceva nu era bine și-o simțea până-n măduva oaselor, mai mult decât ar fi putut explica în cuvinte.
Și-apoi, în spatele zumzetului de gânduri, pulsa și teama că putea fi oricând găsită pe baza amprentei epigenetice, căci lăsase totuși în urmă cel puțin câțiva stropi de sânge. Desigur, numele ei nu era înregistrat nicăieri, avea la dispoziție o mulțime de identități false pentru a le folosi la nevoie, dar nu se îndoia de faptul că Imperiul poseda tehnologii atât de înalte încât ar fi putut-o găsi, dacă ar fi vrut.
Numai că, după toate aparențele, nu voia. Împăratul nu se speriase, așa cum speraseră ei. Nu se lăsa intimidat și nu deschidea calea spre negocieri. Varianta în care nu aflase încă de răpirea fiului său cel mare nu era nici ea exclusă, doar puțin probabilă. Și-atunci, ce le mai rămânea de făcut?
Oftând din rărunchi, se ridică și puse unitatea înapoi în servietă. Se strecură afară și traversă tronsonul marginal, mergând pe buza unui șanț de colectare de fundul căruia încă se mai vedeau pete oxidate. Urcă treptele platformei cu lentoarea unui melc — câte un pas pe rând, apoi pauză, apoi încă un pas, trăgându-și corpul ca pe un rebut, simțind o greutate imaterială și totuși strivitoare, cum o apăsa pe umeri și pe ceafă.
Când își ridică privirea, îl zări pe Lyon la intrarea în hala principală. După poziția corpului și privirea crâncenă, înțelese c-o aștepta.
– Mama vrea să-ți vorbească, o anunță el, pe un ton calm, contradictoriu față de încruntătura severă care-i stăpânea fruntea fină.
Alexa îi răspunse cu un zâmbet îndoit de griji și-l urmă.
Lyon fusese născut și crescut pe Lurea, iar Raven nu fusese niciodată de acord ca el să devină un membru al echipajului Marvisei și să călătorească împreună cu ceilalți prin galaxie, să participe activ la misiuni, să meargă în prima linie de atac. Era de înțeles, dacă se gândea că Lyon era, totuși, copilul ei biologic. În schimb, el rămăsese printre oamenii care încă activau în fabrici și muncise alături de ei pentru a menține complexul Zonei 7 într-o stare de funcționare relativă. Era un puști isteț și ambițios, astfel că ajunsese, în timp, mâna dreaptă a mamei sale. În lipsa ei, atunci când echipajul era plecat, Lyon era cel care coordona activitățile oamenilor, cel care lua cele mai importante decizii. Una dintre ele fusese să înceapă să folosească puținele resurse pe care le aveau la dispoziție — fier, cupru, metan, alte metale grele și substanțe toxice prelevate din sol, să le combine cu apa reciclată și filtrată în permanență prin turnul bazinului principal, să mobilizeze oamenii apți de muncă, totul pentru a produce armele de care aveau nevoie.
Tot ce nu puteau produce pe Lurea, erau nevoiți să fure, și furau fără scrupule și fără vreun cârcel de conștiință, fiind siguri că o făceau în numele unei cauze nobile. Sau, cum ar fi zis Raven, scopul scuză mijloacele.
Când Alexa intră în sala de comandă a reactorului, chipul obosit și ars de soare al lui Raven se lumină. În dreapta și-n stânga ei, Marze și Bunicul discutau aprins despre oarece mecanisme de funcționare ale reactorului, prea complicate pentru ca Alexa să încerce măcar să le pătrundă înțelesul. Se răsuci cât să privească în urma ei, dar nu-l mai văzu pe Lyon, așa că se duse lângă Raven.
– Ai găsit ceva?
Înainte să-i răspundă, Alexa înghiți în sec, simțind că nu putea s-o privească în ochi. Încercă să se adune, să-și amintească de ce era important să-și țină firea, să facă abstracție de șubrezirea psihică pe care incidentul din timpul răpirii lui Marze i-o adusese. Își trase umerii în spate, îndreptându-și coloana și-i zise căpitanului ce avea de zis.
Marze prinse o frântură din cuvintele ei și se întoarse cu o privire îngrijorată.
– Dacă sperați să-i forțați mâna tatălui meu, n-o să meargă. La cum îl cunosc, ar fi în stare să ridice din umeri la vestea răpirii mele și să spună că, dacă într-adevăr așa-i situația, atunci ar trebui să mă descurc singur, să scap și să mă întorc acasă, să demonstrez că sunt demn de a fi moștenitorul Impreiului Lineal.
– Sunt convinsă că așa a și zis, replică Raven, ușor amuzată. De fapt, pe asta mă bazez.
Se întoarse spre Alexa, pe care-o găsi ușor contrariată și-i luă mâna într-ale ei.
– Suntem bine. Urmează să punem unitățile în funcțiune.
