Amintiri din praf, din urme de cretă și culori de acuarelă(timp de citire: 3 minute)

Mi se spune Miau-Miau și am murit. O știu, o știe și Emilia.

Dar încă mă așteaptă. În fiecare seară îmi lasă loc pe pernă, îmi vorbește în șoaptă, îmi promite că mâine vom alerga prin curte, ca înainte. Așa că am rămas. Nu cu totul, doar cât să mă mai prindă cu coada ochiului, cât să îmi mai audă torsul în somn. Cât să-i mai simt și eu respirația caldă, mâna ușoară, sărutul dulce.

Timpul trece ciudat pentru o pisică de felul meu, nici aici, nici dincolo. Nici vie, nici dusă. O văd la școală, cum stă cu fruntea lipită de bancă, cum creionul ei zgârie paginile fără vlagă. Cum abia înțelege cuvintele învățătoarei. Șoapte, îi zic. Viață. Matematică. Cifre, linii, forme fără sens.

Azi m-am săturat să aștept. Îmi adun ultimele umbre și mă lipesc de tăblia băncii, acolo unde degetele ei trasează mereu același cerc absent.

„Miau-Miau?” șoptește ea.

Își trece degetele peste mine, conturându-mi blana desenată din nimic și praf. Din urme de cretă și culori de acuarelă. Din amintiri și lacrimi.

„Ai venit!”

„Niciodată nu am plecat,” îi spun. „Dar azi trebuie…”

Ochii ei se umplu de lacrimi, dar n-apucă să spună mai mult.

„Cu cine vorbești?” Glasul învățătoarei e ca un foșnet de hârtie uscată, de care am învățat să ne temem.

Fetița se încordează. „Cu pisica mea.”

Se face liniște. Creta se oprește din scârțâit. Câteva capete se întorc. Un băiat din ultima bancă chicotește. Învățătoarea își împreunează mâinile.

„Gata. Terminați cu prostiile. Înapoi la lecție!”

Dar eu nu dispar. Mai rezist. Încă un minut. Încă un gând.

A doua oară când Emilia mă strigă, învățătoarea ridică sprânceana. A treia oară, se apropie de bancă, cu pași mari și apăsați. Se vede pe chipul ei că e supărată. Mă zbârlesc. Emilia se crispează.

„Destul cu prostiile,” zice învățătoarea, aplecându-se peste bancă.

Și atunci mă vede. În ochii ei apare o scânteie, privirea i se înmoaie. Mă privește atentă, apoi își ridică privirea spre fetiță, de parcă așteaptă o explicație. Dar nu există nicio explicație. Sunt acolo. 

O clipă, doar o clipă, realitatea se clatină în jurul meu. În învălmășeala dintre cretă, culori, urme de cerneală și firimituri de radiere roz, eu exist. 

Îmi ridic coada. O salut. Se face liniște. Copiii se îngrămădesc în jur. Unii râd, alții privesc curioși. Câțiva par speriați. Fetița își plimbă palma peste mine, ca și cum m-ar putea ține acolo.

„Mai rămâi,” îmi șoptește, iar alături de ea sunt multe alte glasuri de copii, chiar și al învățătoarei.

Dar clopoțelul sună. E timpul. O privesc o ultimă dată, în timp ce încep să mă risipesc.

„Miau-Miau!” strigă ea, încercând să mă prindă, dar degetele îi trec prin mine.

Încă un tors. Încă o atingere. O ultimă privire. Apoi sunt doar praf și lumină. Mă risipesc, ca și cum n-aș fi fost niciodată. Fetița zâmbește printre lacrimi. Și, în sfârșit, acceptă că trebuie să plec.