„Dinozaurii au dispărut fiindcă n-au avut un program spațial.
Și, dacă vom dispărea și noi pentru că n-avem un program spațial, o merităm!”
— Larry Niven
12 mai 1977, 10:30 AM
Planeta Pământ, sistemul Sol
Un Volkswagen Beetle de culoare gri opri în parcarea Spitalului Universitar. Din el ieși grăbită o șoferiță blondă, însoțită de un adolescent de șaisprezece ani ce ținea un caiet de schițe între degetele murdare de tuș.
‒ Fiule, orice om trebuie să-și facă un control la cap din când în când, îi spuse ea în timp ce-și aranja coafura și se îndrepta spre intrare. Nu că te-aș crede nebun, Bobby.
Făcându-și griji despre ce-i putea trece prin cap fiindcă-l adusese la psihiatru, adăugă:
‒ E doar un… control profilactic cu un medic de sănătate mintală.
‒ Mișto! replică băiatul rânjind. Hai să vedem dacă-s psihopat!
Până ce mama lui discută la recepție, el chemă liftul. În timp ce urcau, chicoti.
‒ Era cazul.
Privirea pe care i-o aruncă femeia spunea altceva.
O asistentă îi preluă în dreptul unei sigle pe care stătea scris:
Prof. VASILY D. IVANOV, M.D.
Psihiatru și consilier P.T.S.D.
După ce verifică dacă Bobby era pacientul programat la ora aceea, o invită pe mamă să ia loc pe canapeaua din sala de așteptare, aflată lângă o masă plină cu reviste colorate. Apoi, îl conduse pe băiat în biroul specialistului, fără introducerea prealabilă obișnuită în cazul pacienților veniți pentru prima dată.
Mama studie revistele una după alta, aruncând priviri impacientate ceasului electric de pe peretele opus. După vreo douăzeci de minute, profesorul Ivanov ieși. Își trecu degetele prin părul grizonant, iar mama se întrebă ce găsise în neregulă la băiatul ei.
Bătrânul îi scutură mâna și o invită prin gesturi în biroul său, în timp ce Bobby îi luă locul pe canapea și începu s-o deseneze pe asistentă în caietul său de schițe, zâmbind pe sub mustața subțire, adolescentină.
Experimentatul profesor universitar închise ușa și se îndreptă spre scaunul din fața biroului său de modă veche, din lemn de stejar.
‒ Doamnă – începu el să vorbească cu accent rusesc, în timp ce se așeza – pot să vă întreb de ce credeți că fiul dumneavoastră are nevoie de serviciile mele? În afară de sindromul post-traumatic cauzat de accident și de restul lucrurilor pe care i le-ați spus, la telefon, secretarei.
‒ E artist, răspunse mama ezitant, încleștându-și degetele. Sunt convinsă că i-ați văzut caietul cu schițe. Uneori se comportă ciudat, ca să folosesc un eufemism.
Bărbatul aprobă din cap, înțelegător.
‒ N-o facem cu toții?
Întrebarea fusese retorică, de parcă anii de înțelepciune academică i-ar fi dăruit răspunsul de netăgăduit la ea.
Mama se încruntă ușor, nesigură cum să interpreteze o asemenea replică. Își punea întrebări cu privire la recomandările primite în privința lui. Privirea îi fugi mecanic spre peretele cu diplome și cu pictura unde apărea un individ cu un glob pământesc, într-o încăpere luminoasă.
‒ În lumea asta agitată a secolului XX, continuă enigmatic eminentul specialist, suntem cu toții un pic nebuni. În ziua de azi nu există sănătate mentală perfectă. E un mit, o legendă, mai ales când vorbim despre artiști și intelectuali. Majoritatea geniilor sunt mai curând introvertite.
‒ Păi…
Tânăra mamă nu îndrăzni să comenteze.
Bărbatul își ciocăni tâmpla, zâmbind, încercând să spargă gheața.
‒ „Nu sunt singuri aici, sus”, cum zice un proverb rusesc. În loc să se bucure de viață și să aibă întâlniri la restaurante, ei stau acasă, cu nasul în vopsele, creând ceea ce ei numesc artă de calitate. Vi se pare ceva normal în asta?
‒ Ăăă, nu reuși ea să-și înnoade firul gândurilor. Nu sunt artist, domnule profesor. Sunt doar o bibliotecară. Bibliograf TV, mai precis.
Bătrânul aprobă din nou din cap, convins că exista ceva ce ea nu-i spunea.
‒ Totuși, ne minunăm cu toții în fața operelor lor din muzee și vernisaje, nu?
Văzând că nu reușea să scoată nicio vorbă de la ea, își scoase ochelarii și începu să-și șteargă leneș lentilele, trecând la un ton profesional:
‒ Aici aplicăm teste standard, doamnă, care ne ajută să determinăm coeficientul de inteligență. Le arătăm oamenilor imagini și, dacă vreun răspuns ni se pare nelalocul său, avem tehnologia necesară pentru a le citi undele cerebrale și a merge mai departe de acolo.
Mama se foi inconfortabil pe scaun, dorindu-și ca doctorul să-i vorbească direct, nu în felul acela ciudat.
‒ Să-nțeleg că… Bobby e bine?
Profesorul Ivanov o privi prin ochelari. Nemulțumit de curățenia lentilelor, suflă asupra lor, apoi le șterse cu o cârpă fină.
‒ Vedeți, doamnă, rezultatele fiului dumneavoastră sunt remarcabile. Are o memorie excelentă, o imaginație bogată, sănătoasă, și un limbaj elevat. L-ați crescut foarte bine. Mă-nclin în fața unui părinte ca dumneavoastră.
Ea zâmbi timid în fața răspunsului evaziv, fără a se relaxa câtuși de puțin.
‒ Mulțumesc, doctore! Am încercat să fac ce am știut mai bine și sper că am reușit.
Observând că femeia nu părea să aibă încredere în el ‒ neștiind dacă să-l numească „profesor” sau „doctor”, ori doar „domnule” ‒ îi zâmbi cald, străduindu-se s-o trateze ca pe un pacient secundar dintr-un caz familial.
‒ Uneori, oamenii cu suflet poetic nu sunt mulțumiți cu realitatea, îi spuse cu tact. Viața e repetitivă: ne trezim, mâncăm, muncim, ne culcăm… Iar când ne plictisim, ce facem? Mergem la filme, la concerte… poate chiar vizităm o galerie de artă ca să ne împrospătăm sufletele încărcate. Nu-i așa, doamnă?
Se ridică și arătă spre pictura clasică de pe perete, invitând-o pe tânăra mamă s-o admire, de parcă ar fi fost curatorul unui muzeu, nu un simplu psihiatru. Ea i se alătură, citind ce era gravat pe placa de bronz prinsă pe ramă: Astronomul (1688) de Jan Vermeer.
‒ Adevărul, continuă el, este că acești intelectuali ne bine-dispun. Ne fascinează cu viziunea și poveștile lor unice, îmbogățindu-ne viețile, încercând să îndulcească traiul nostru banal.
O privi.
‒ Lăsați-vă fiul să viseze, doamnă! Lăsați-l să picteze, să scrie, să facă filme ‒ să creeze orice dorește. Dacă încercăm să-l oprim, s-ar putea să-l împingem în prăpastie.
‒ Știu asta, oftă ea. Dar mă îngrijorează sindromul post-traumatic.
‒ Să știți că unele genii sunt excentrice, căută bătrânul s-o încurajeze. Să-l luăm, de exemplu, pe Van Gogh. Suferă de depresie, își taie o ureche și i-o trimite unuia dintre modelele sale ‒ o prostituată care n-a vrut să se mărite cu bietul artist. Picturile lui se vând acum pe milioane, iar despre poveste se spune că n-ar fi adevărată. Sau Picasso. Musulman comunist, un poligam care desena ca un copil furios. Sau Hemingway, care s-a sinucis pentru că-și pierduse încrederea în umanitate. Nu spun că astea sunt lucruri normale, ci că… Bobby are nevoie de libertate pentru a crea.
Privirea bătrânului se defocaliză. În minte îi reveni amintirea evenimentelor petrecute în acel birou cu câteva minute înainte.
*
‒ Ce vezi aici, Bobby?
Tânărul artist studie cu ochi mijiți pata Rorschach.
‒ O molie?
Profesorul îi arătă altă imagine.
‒ Și aici?
‒ O scară.
‒ Urcă sau coboară?
Adolescentul zâmbi.
‒ Merge-n ambele direcții, firește. Ce-i asta, o-ntrebare capcană?
‒ Foarte bine, fiule!
Rusul așeză planșa lângă caietul deschis al băiatului, ale cărui pagini erau umplute cu desene reprezentând astronauți, nave cosmice, baze lunare și stații spațiale. Nu erau desene tipice revistelor de bandă desenată, ci, mai curând, viziuni SF ale viitorului.
‒ Dă-mi voie acum să-ți pun niște întrebări standard.
Doctorul îndepărtă un elastic din jurul unui set de cartonașe pentru determinarea IQ-lui și citi cu voce tare de pe prima:
‒ Adori să folosești pasaje subterane? Răspunde cu Da, Nu, sau Nu știu.
‒ Dacă ador?
Bobby se holbă la el, comparându-i instinctiv fața cu cea a astronomului din pictură. Lumina cădea pe ele aproape în același fel, blândă și caldă, transformându-le ca prin magie în obiecte de artă. Își mută privirea spre fereastra zăbrelită, pe unde soarele intra în încăpere la fel ca în tablou, deși razele nu erau la fel de frumos delimitate, nici nu aveau aceeași strălucire. Era un fascicul compact, obișnuit, banal…
Profesorul își drese glasul.
‒ Deci?
‒ Nu…
Tânărul artist reveni în prezent, întorcându-se cu privirea asupra bătrânului.
‒ Nu cred că termenul „a adora” e potrivit în cazul acesta, domnule.
‒ Serios?
Specialistul îl examină pe deasupra ochelarilor.
‒ Dar cum ai formula dacă ai fi în locul meu?
‒ Păi… „Preferi”, sau, pur și simplu, „Folosești pasajele subterane”. Nu cred că pot „să ador”, ori chiar „să-mi placă” să merg prin ele. E ridicol.
‒ De ce, Bobby? Te deranjează întunericul?
Fața tânărului se strâmbă în fața întrebării simpliste.
‒ Nu, doar că nu văd cum ai putea adora ideea de a folosi un pasaj subteran. Asta ar implica faptul că, imediat ce văd unul, mă reped ca un nebun spre el. De ce? Ca să-mi satisfac pornirea „romantică” față de el, sau cum? E aiurea.
‒ A, înțeleg ce vrei să zici, oftă profesorul, ascunzându-și zâmbetul. Și de ce n-ai putea folosi, în schimb, termenul „a plăcea”?
‒ Ce e de plăcut la ele? chicoti adolescentul. Nu vorbim despre o persoană, ori un stil arhitectonic. E un simplu un pasaj cu rol funcțional. Ok, unele au magazine de suveniruri, sau cafenele, poate chiar mici galerii de artă. Totuși…
Ridică din umeri, lăsând fraza în aer.
‒ Să-nțeleg că nu poți răspunde cu Da, Nu, sau Nu știu?
Bobby zâmbi cu o urmă de nervozitate.
‒ Pot, cu condiția să fie o cerință mai clară.
Psihiatrul clătină din cap, amuzat. Îl interesa să afle de ce tânărul nu răspunsese pur și simplu la întrebare, ca să treacă mai departe. De ce se apucase să disece cuvintele, ca un tocilar? Exista ceva acolo care-l deranjase profund, provocând resentimente și încăpățânare. Doctorul știa despre ce era vorba, firește, dar trebuia ca pacientul să admită singur lucrul respectiv. Îl provocă, sperând că se va deschide la nivel emoțional.
‒ Mai clar în ce sens, Bobby? Explică-mi!
Tânărul își feri privirea, iritat. Era evident că nu voia să dea impresia, în biroul unui psihiatru, că ar fi un ciudat.
‒ Dacă spun „nu”, se poate interpreta că urăsc pasajele. Dacă spun „da”, înseamnă că simt o atracție pentru ele. Dacă spun „nu știu”, e o minciună, pentru că știu. Dacă întrebarea ar fi fost „Ai risca să folosești pasajele subterane în caz de ploaie torențială?”, sau „Preferi să le folosești când te grăbești, chiar dacă e întuneric în ele?”, ar fi avut sens și aș fi răspuns imediat. Dar să le ador? De ce? Îmi pare rău, da-i o aiureală. Cunosc oameni care spun „Ador înghețata”, ori „Ador filmele”. Totuși, cine poate adora un pasaj? Duhnește a urină de la bețivani, ca să nu spun mai urât.
Profesorul izbucni în râs.
‒ Auzi, băiete, mama te-a adus la control, sau tu ai adus-o pe ea?
Lăsă jos cartonașul și tuși în pumn pentru a-și îneca hohotul de râs.
‒ Bobby, ești perfect sănătos, mi-e clar asta. Dar aș vrea să vorbim un pic despre moarte și desenele tale.
Își recompuse o mină serioasă.
‒ Pe mama ta o deranjează că vorbești așa de mult despre deces, că-ți sperii prietenii. Se teme să nu ajungi un singuratic bântuit de gânduri sumbre, sau, mai rău, să n-ai porniri suicidale. Uită că sunt psihiatru! Hai să vorbim ca de la bărbat la bărbat. Spune-mi: ce te macină? De ce nu te bucuri de viață?
Expresia lui Bobby se întunecă. Frânturi de imagini din accidentul de mașină trăit la treisprezece ani îi invadară mintea: ambulanța, salonul de la urgențe, linia aplatizându-se pe monitor… apoi medicii încercând să-l resusciteze. Fusese martor la întreaga scenă, privind de undeva, de sus, plutind sub tavan.
‒ Suntem cu toții pe lista neagră a morții, doctore, nu-i așa? mormăi retoric, frământându-se în fotoliu. Oamenii sunt muritori. Viața însăși e cea care ne ucide, iar noi ne prefacem că nu ne pasă. Ăsta nu-i un paradox teribil?
Psihiatrul îl privi pieziș, încercând să-i ghicească adevăratele intenții, analizându-i cuvintele, limbajul trupului și tonul vocii.
‒ De-aia pictezi? Ca să găsești înțelesul vieții, scopul ei?
‒ Exact.
Bobby se liniști, o dovadă clară că arta avea asupra lui un efect pozitiv.
‒ Am devenit artist pentru că toată lumea se comportă de parcă nu va muri. Evită cele mai importante întrebări existențiale. E o prostie, o șaradă. Viața reprezintă totul.
Specialistului i se păru că răspunsul era inadecvat, lipsit de relevanță. Frunzări caietul de schițe al lui Bobby, reevaluându-i desenele SF care aminteau de invențiile renascentiste ale lui Leonardo, împânzite de note criptice. Unele fuseseră trase în tuș negru, altele apăreau în tonuri sepia, adumbrite pe alocuri. Doar câteva erau pastel sau fuseseră colorate cu acuarele, în special peisajele de pe planete deșertice și de pe sateliți plini de cratere, fiind retușate cu marker roșu sau punctate cu sumedenie de asteroizi. Bătrânul își scărpină favoriții, studiind în continuare. Ceva nu se potrivea în imaginea de ansamblu. Acelea nu erau mâzgăliturile unui adolescent instabil psihic. Reprezentau ele studii tehnice?
‒ Hm, nu-nțeleg cum poate fi moartea o inspirație pentru tine, Bobby! Desenele tale au o frumusețe interioară: planete străvechi, nave spațiale, nebuloase colorate ce dau naștere stelelor… chiar și câteva fete drăguțe în scafandre spațiale. Nu văd niciun extraterestru însetat de sânge, ori vreun monstru teribil din benzile desenate. În arta ta spațială e o doză sănătoasă de optimism.
Îi arătă o nebuloasă colorată, împânzită de stele, ce umplea două pagini. Băiatul folosise un stilou acrilic alb, tipic mașinilor de scris ‒ oferind o viziune spectaculoasă a explorării spațiale realizată de o navă ce gonea prin cadru.
Artistul nu răspunse. Specialistul lăsă caietul pe masă și-l descusu în continuare:
‒ Sunt convins că știi că totul moare: oameni, plante, stele… Bogați sau săraci. E legea naturii, e ceva normal.
Adolescentul îl fixă cu privirea.
‒ Normal? Atunci de ce mai vindecăm pacienții? Să-i lăsăm să moară! Pentru mine, moartea e o boală ‒ cea mai periculoasă dintre toate.
Rusul își dădu seama că redeschisese o rană mentală. Exploră mai adânc, dornic să găsească „vinovatul” care-l traumatizase pe băiat la o vârstă atât de fragedă.
‒ Oamenii mor dintotdeauna, constată calm. E unul dintre darurile naturii: cercul vieții, cum i se zice.
‒ Un dar? rânji Bobby batjocoritor. Este circul vieții! Ne-ntoarcem în pulbere, iar generațiile viitoare se vor hrăni cu noi la propriu, mâncând din roadele pământului. Vi se pare ceva normal? E o nebunie, doctore!
‒ Bobby, îi spuse bătrânul pe un ton părintesc, acum vorbim despre oameni în general, sau despre experiența ta de la Urgențe?
‒ Despre amândouă, domnule. Dacă moartea ar fi ceva firesc, de ce m-au resuscitat? De ce nu m-au lăsat să mor, pentru a mă incinera ulterior? Eram în moarte clinică. De ce ne luptăm cu moartea, la fel cum o facem cu boala, dacă e un „dar al naturii”?
‒ Fiindcă ești tânăr, Bobby! îi zâmbi cu simpatie bătrânul. Ai întreaga viață înaintea ta.
‒ Și atunci, cât vom aștepta ca oamenii din jur să moară în acest „cerc al vieții”? se lamentă băiatul. De ce ne mințim? Iertați-mă, dar, ca s-o spun pe-a dreaptă, e o stupizenie. Nu-nțeleg lumea, e o nebunie! Nu-mi găsesc cuvintele ca să exprim ce simt!
Sesizând unde era problema, psihiatrul se jucă o vreme, anxios, cu creionul său mecanic. Apoi îl puse în buzunarul halatului de laborator și încercă o altă abordare.
‒ Spune-mi, fiule, cum propui tu să „rezolvăm” problema pe care o are omenirea cu moartea? întrebă cu seriozitate. Presupun că ai câteva idei pentru asta, nu?
Îi arătă din nou artistului caietul cu schițe, ridicând o sprânceană.
‒ Adică… ceva mai mult decât niște desene, dacă pot să fiu franc, la rândul meu.
Adolescentul se relaxă, observând că nu era atacat pentru sentimentele spontane și credințele sale ciudate.
‒ Arta nu ne va ajuta, doctore.
Se deschise, în sfârșit.
‒ Avem nevoie de o știință serioasă, una care nu crede că e „normal” să murim. Una care poate crea „miracolele” transplantului de organe ori de câte ori cedează o parte a corpului. Mai mult, care să forțeze ADN-ul să producă tot ce avem nevoie: de la dinți căzuți la plămâni, rinichi, ficat, inimă… Poate chiar, într-o bună zi, creiere și corpuri complete, neperisabile. Să transfere conștiința în clone sintetice. Ba chiar…
‒ Ho, ușurel, fiule! îl opri bătrânul, ca și cum ar fi fost un cal în galop. Vorbești de parc-ai fi doctorul Frankenstein. Și dacă nu se va întâmpla nimic din fanteziile astea SF, ce vom face?
‒ E ceva pentru care merită să ne dedicăm viețile, insistă tânărul. Ne dă un scop, nu rămânem simple jaloane. Cu tot respectul, domnule, nimic inteligent nu poate apărea dacă nu se implică cineva. Niciunul dintre desenele mele nu se desenează singur. Pacienții dumneavoastră se vindecă singuri? Se zice că „Unde există voință, se va găsi o cale”. Dar dacă vom crede că moartea e „normală”, atunci am pierdut lupta cu ea. Sau poate că n-am purtat-o niciodată. Și-atunci, de ce am mai trăi? Ca să ajungem unde? La cimitir?
Făcu o față mucalită și ridică din umeri.
‒ De ce-i permitem cu atâta ușurință morții să ne revendice? Nu pricep.
Psihiatrul nota de zor în carnețel.
‒ Dacă nu știai, Bobby, comentă în timp ce scria, asta se numește filozofia supraviețuirii. E ceva mai complicat decât un desen SF.
Îl privi.
‒ De ce crezi că e greșit faptul că murim? Se știe că bătrânii părăsesc această lume pentru a elibera locul pentru generațiile care vin din urmă. E logic, nu?
Adolescentul desfăcu brațele, neînțelegând unde bătea interlocutorul.
‒ Dacă sunt o ființă inteligentă, doctore, de ce să accept distrugerea mea? Tânăr sau bătrân, nu contează. Unde e logica sănătoasă a ideii de a nu mai exista?
Profesorul zâmbi.
‒ De-aia oamenii cred în Dumnezeu și au speranța unei vieți eterne în Rai. Nu-ți poți găsi alinarea în vreo religie, ori o formă de spiritualitate, dacă arta nu e suficientă? De ce toată lupta asta interioară?
Băiatul zâmbi, la rândul său.
‒ N-am nimic cu credința oamenilor într-o viață eternă mai bună, dar cred că ne scapă ceva. Trebuie ca viața să însemne mai mult decât să mănânci, să dormi, să muncești și să mergi spre groapă. Cred că omenirea are o menire pe această planetă.
Doctorul își încrucișă tacticos brațele, înclinându-și curios capul, dar în ochi păstră o doză de sarcasm.
‒ Cum ar fi…?
Bobby considera că răspunsese deja la asta, dar acceptă provocarea, ca și cum acela ar fi fost un duel.
‒ La un moment dat, se considera că nimic mai greu ca aerul nu poate zbura. Acum, zborul e ceva comun. Se credea că nu putem trăi în spațiu. Acum trimitem astronauți pe Lună și sonde pe Marte. Cine stabilește regulile și limitele? Noi. Atunci, de ce nu distrugem „gena morții”, îmbunătățindu-ne, așa cum ameliorăm vița ca să obținem struguri mai bun la gust, sau modificăm genetic usturoiul ca să nu mai miroasă? Cred că viața așteaptă ca noi să ne recoltăm posibilitățile naturale. Ce facem noi, în schimb? Otrăvim planeta și ne plângem de cancer. Mâncăm gunoaie și murim ca niște gunoaie. De ce, doctore? De ce nu creăm un pasaj pentru problema asta?
Intrigat, specialistul se trezi într-o dispută cu adolescentul de șaisprezece ani.
‒ Și ce facem cu suprapopularea? Cum vom hrăni și vom îmbrăca miliarde și, mai târziu, trilioane de oameni care nu mai mor? Cum vom rezolva problemele energetice? Și, când vom rămâne fără hrană și combustibil, ce vom face atunci, tinere?
Băiatul îl cadorisi cu o privire compătimitoare.
‒ Colectăm energie solară gratuită și producem mâncare artificială sau clonăm carne și legume. Soarele oferă de 800.000 de ori mai multă energie decât are nevoie zilnic omenirea. Suntem nebuni să n-o folosim? Putem face atât de multe lucruri pentru a ne ușura viața! Putem construi insule artificiale, putem extinde continentele în ocean pentru a rezolva problema suprapopulării. De ce avem creiere? Ca să devorăm totul ca niște lăcuste și pe urmă să murim, sperând la o viață de apoi mai bună? Asta e sinucidere, doctore!
Tânărul se ridică și se apropie de birou, unde răsfoi caietul.
‒ Uite aici!
Îi arătă bătrânului la ce se referea.
‒ Așa văd eu lucrurile. Știința și medicina trebuie să se preocupe de mai mult decât simpla susținere a vieții. Avem nevoie de explorarea spațiului, pentru propria supraviețuire cosmică. Așa cum Columb a descoperit America, trebuie să găsim planete pe care să le terraformăm și să le colonizăm. De ce să suprapopulăm Pământul până când ne va ucide cu poluarea și clima distrusă? Putem construi stații spațiale și să ne mutăm industriile pe orbită, ridicând povara secolelor de abuz de pe umerii mediului nostru muribund. Oamenii pot lucra în spațiu timp de o lună, apoi să-și facă vacanța acasă, într-o pădure curată, sau să viziteze insulele artificiale din oceanul cu apă pură. Îmi doresc prea mult?
‒ Se numește utopie, fiule, oftă rusul, sătul de discuție.
Dar tânărul nu se opri. Viziunea sa asupra zilei de mâine era prea vie pentru a păli în fața câtorva cuvinte aruncate de cineva a cărui viață era pe două treimi dusă.
‒ Așa să fie, insistă, dând mai departe paginile cu concepte futuriste. Putem terraforma Luna și să construim module spațiale, ca să nu mai consumăm combustibil pentru a scăpa de atracția Pământului. Pe urmă, putem să terraformăm Marte și alte planete, ba chiar să construim planetoizi artificiali pe orbita solară. În cele din urmă, omenirea va ajunge să posede tehnologia necesară zborului interstelar și se va ocupa cu mineritul tuturor asteroizilor din galaxie. Cine sau ce ne poate opri?
‒ Banii și politica, bineînțeles, i-o reteză abrupt rusul, îndemnându-l să ia loc și să se oprească din a gesticula ca un poet nebun.
‒ Ce?
Entuziasmul băiatului se domoli după ce se așeză.
‒ Adică dacă nu ne vom ucide unii pe alții mai întâi și nu vom distruge planeta asta frumoasă, îi explică psihiatrul. Intențiile bune nu sunt suficiente, Bobby. Uită-te la imaginea de ansamblu: lumea noastră e în plin Război Rece. Ca să realizăm ce ai spus, trebuie să ne unim și să punem toți banii laolaltă. Dar sub al cui steag? A cui ideologie? Societatea globală va fi condusă de comunism, sau de capitalism? Sau de ceva intermediar? Socialism, poate.
Flutură din mână.
‒ Aaa, tu ești prea tânăr ca să vezi problemele din interiorul acestui butoi plin cu viermi. De-asta nu există pace și unitate globală, tânărul meu filozof. Și de-asta oamenii de pe tot globul emigrează și aleg să trăiască în exil.
‒ Înțeleg…, oftă băiatul, de parcă el ar fi fost cel mai vârstnic din încăpere. Și de-asta oamenii vor muri în continuare ca muștele. Și-i mai bine c-o fac de bătrânețe, decât într-un război nuclear, nu? Păcat.
Doctorul mormăi aprobator la această ultimă afirmație.
‒ Dă-mi voie să-ți spun o întâmplare adevărată, fiule. În 1884, Nikola Tesla, plecat dintr-un sat amărât din Serbia, a sosit în America și i-a spus milionarului J.P. Morgan: „Domnule, pot furniza electricitate fără fir, gratuit, pentru întreaga planetă. Sunteți de acord să-mi finanțați proiectul?” Omul de afaceri i-a răspuns: „Dacă nu punem contoare și nu vindem energia clienților, nu sunt interesat.” Și acum, Bobby, ultima mea întrebare: Poți trăi împreună cu noi, ceilalți, într-o lume incorectă și nebună, sau nu?
Adolescentul aprobă.
‒ Nu vreau să mă sinucid, doctore! Dimpotrivă, iubesc viața. Am devenit artist pentru a schimba concepția oamenilor asupra ceea ce înseamnă a trăi. Dacă nu voiam asta, aș fi fost interesat să devin inginer în industria rachetelor. Arta e cel mai bun mod de a stimula gândirea oamenilor și imaginația lor limitată. E un limbaj internațional, care n-are nevoie de traducere. Le vorbește tuturor oamenilor de bun simț. Asta e ceea ce-mi doresc, domnule.
Doctorul Ivanov își consultă ceasul și închise caietul. Ședința se terminase. Văzând degetele pătate cu tuș ale băiatului, îi veni o idee.
‒ Știi ceva, Bobby? De ce nu scrii despre asta? Cuvintele sunt mai puternice decât arta. De ce să comunici folosind simboluri, când ai putea-o face în romane?
‒ Romane? repetă, ca un ecou, artistul. Adică… romane grafice?
Rusul zâmbi îngăduitor, satisfăcut de simplitatea soluției găsite.
‒ Mă refer la literatură. Povestiri futuriste. Ficțiune speculativă serioasă, cu coperte atractive și, poate, câteva ilustrații interioare.
Se ridică, trecu în fața biroului și continuă să vorbească de parcă ar fi fost un profesor universitar, nu un medic de sănătate mintală.
‒ Cuvintele îți vin natural. Ești făcut să fii scriitor. Înapoindu-i caietul cu schițe, completă: Am prieteni sus-puși. Cine știe, poate vor asculta ce vrei tu să transmiți lumii.
Întinse mâna, încântat:
‒ Batem palma?
‒ O batem! se lumină fața lui Bobby în timp ce scutura viguros mâna bătrânului.
Nu avusese nevoie decât să vadă că exista o persoană în lumea aceea care înțelegea transformarea sa de după experiența din aproprierea morții.
‒ Mă bucur că v-a plăcut ideea mea, domnule.
‒ Dacă mi-a plăcut? chicoti bătrânul. O ador, fiule!
Îl bătu pe umăr, chicotind în continuare, și-l conduse spre ușă.
‒ Ăsta e un pasaj prin care o să trec oricând îmi apare-n cale.
*
Amintirea se estompă. Academicianul rus o privi pe mama lui Bobby, zâmbind cald, și concluzionă:
‒ Cei ca fiul dumneavoastră, doamnă, au un destin al lor. Îi numim „vizionari” și nu-i putem abate de la calea lor. Bobby nu va putea lucra la bandă, ambalând cutii cât e ziua de lungă, mulțumit că-i plătit bine. Nu, doamnă, fiul dumneavoastră are nevoie de aripi pe care să-și poarte imaginația și să-și elibereze sufletul de lipsa de sens a existenței. Îi pasă de omenire ‒ de noi toți ‒ nu doar de el. Visează la drumul nostru printre stele. Sincer, invidiez optimismul cu care vede viitorul. E plin de vigoare, de viață, lucru rar în zilele noastre. Chiar nu găsesc nimic în neregulă la el.
Luată pe nepregătite, mama rămase interzisă în fața entuziasmului neașteptat al bătrânului, care nu părea potrivit vârstei și statutului său.
‒ Profesore Ivanov, replică ea, rezervată, mi-ați fost recomandat ca fiind cel mai bun în domeniul tulburării de stres posttraumatic. Vreți să spuneți că l-ați încurajat să se cufunde și mai mult în depresia lui SF?
Bătrânului nu-i scăpă faptul că femeia aproape scuipase abrevierea genului, mai mult ca sigur asociind-o cu filmele horror, nu cu explorarea spațiului.
‒ O, dar nu-i vorba nici de depresie, nici de vreo tulburare!
O însoți spre ușă, dându-și seama că n-o va face să-și schimbe părerea așa ușor.
‒ Dimpotrivă, doamnă, fiul dumneavoastră mi-a readus speranța pentru civilizația noastră ilogică. Bobby a trezit vocea rațiunii, cea pe care o pierdusem în anii de război și sărăcie. De-aia i-am recomandat să scrie o carte despre viziunile sale futuriste. Lumea trebuie să asculte ce are el de spus.
‒ Sunteți sigur, profesore? întrebă ea înainte ca el să-i deschidă ușa, cu îngrijorarea citindu-i-se pe față. E dislexic. Abia poate citi.
Bărbatul își scărpină lobul urechii.
‒ Parcă vă numiți Tonia, nu? Și aveți treizeci și cinci de ani?
Ea aprobă.
‒ L-am făcut imediat după liceu, explică. Tatăl lui ne-a părăsit.
‒ Atunci cu siguranță nu vă amintiți de cel de-Al Doilea Război Mondial.
Îi luă mâna într-a lui.
‒ Am vârsta tatălui dumneavoastră, așa că dați-mi voie să vă împărtășesc asta: benzile desenate și science fictionul ne-au dat speranță în timpul bombardamentelor și distrugerilor. Înainte de asta, ne-au ajutat să depășim Marea Criză. Mulți s-au sinucis, dezamăgiți de societate. Nu i s-a spus „criză” doar din motive economice. În acele vremuri, aveam nevoie de vizionari ca Bobby al dumneavoastră. Avem nevoie și acum, ca să pună capăt Războiului Rece și să construiască un viitor luminos pentru omenire. Fără speranța lui, suntem pierduți.
‒ Vă mulțumesc, spuse ea, fără a fi convinsă de diagnosticul lui ciudat.
Deschizându-i ușa, el adăugă:
‒ Până la urmă, fiul pășește pe urmele dumneavoastră. Sunteți bibliotecar TV, nu? Ce-ar mai fi de adăugat? La revedere!
Mama își studie printre gene fiul care se ridicase de pe canapeaua vizitatorilor, pregătit să meargă acasă. Îl luă de braț și ieși grăbită pe coridor, unde șopti:
‒ Ce i-ai făcut bătrânului, Bobby? Acum spune prostii la fel de mari ca tine. Alt aiurit SF.
Tânărul ridică din umeri, neștiind ce să-i răspundă mamei când îi vorbea așa. În timp ce așteptau liftul, profesorul alergă spre ei și-i înmână adolescentului o carte de vizită.
‒ Ai aici telefonul editorului meu, Bobby. Sun-o!
Îl atenționă cu degetul.
‒ Și nu uita, vreau cartea ta cu autograf!
Tânărul artist luă cartea de vizită. Bătrânul îi privi plecând, de parcă ar fi fost oaspeți dragi veniți în vizită tocmai din Rusia.
‒ Doctor Ivanov, îl strigă asistenta, care deja verifica lista cu programări, să-i spun următorului pacient să intre?
El se duse către ea, cu mintea în altă parte.
‒ Megan, știi că putem construi orașe pe orbită, că putem să mutăm industriile acolo, ca să terminăm cu poluarea mediului?
Intră în birou și se duse glonț la portretul astronomului ce trona pe perete, vorbindu-i de parcă nu i-ar fi despărțit atâtea secole:
‒ Putem terraforma Luna, Marte, iar într-o zi vom popula galaxia…
‒ Doctore? întrebă asistenta, care-l vedea pentru prima oară așa de bulversat.
El suflă pe placa inscripționată de pe ramă și o șterse cu mâneca albă.
‒ Doamne, Bobby, șopti, privind cu ochi înlăcrimați pictura lui Vermeer, sper să ai dreptate, fiule! Ar putea fi un viitor atât de glorios… dacă-l vom face vreodată să fie așa.
Traducere de Lucian-Dragoș Bogdan.
