Ne era teamă că am putea fi singura națiune din lume fără artefacte zeiești. Se vorbea despre tuneluri pe sub Bucegi, care ar fi portaluri spre alte lumi, despre Cloșca cu puii de aur, care ar putea vindeca orice boală, despre brățările dacice, care oferă frumusețe și înțelepciune, despre coiful regal, care-l obligă pe purtător să spună adevărul și numai adevărul, despre mica statuie a lui Venus, care vindecă infertilitatea, și despre multe altele. Cât despre Gânditorul de la Hamangia și femeia lui, știm cu toții că nu au oferit înțelepciune niciunui conducător. În fapt, toate acestea s-au dovedit a fi artefacte strict omenești, fără nicio valoare supranaturală, având doar o importanță arheologică. Orice încercare de a le atribui proprietăți paranormale eșuase, chiar dacă nu și în ochii pasionaților de conspirații. Aceștia văd minuni și într-o baltă uscată, dar pot ignora un diamant acoperit de noroi.
Asta până acum trei zile, când, pe șantierul unei autostrăzi, un mal de nisip s-a surpat, scoțând la lumină o structură neobișnuită, chiar dacă la început muncitorii au catalogat-o drept o simplă adunătură de trovante.
Erau patru sfere uriașe, fiecare cu diametrul de aproximativ patru metri. Trei dintre ele stăteau lipite una de alta, formând o bază pentru a patra, ceva mai mică și de o altă nuanță. Culoarea lor era cenușie, nisipie, justificând prima impresie a muncitorilor. A patra însă strălucea discret, creând iluzia că e poleită cu mică sau chiar cu diamante, totul depinzând de imaginația și de dorințele privitorilor.
Abia în a treia zi după descoperire s-a putut ajunge la ele, după ce au fost îndepărtate pământul, nisipul și pietrișul acumulate în urma surpării versantului. Lucrările s-au reluat doar după ce poliția și inspectorii de la Protecția Muncii și-au finalizat cercetările. Doi muncitori muriseră în accident, motiv suplimentar pentru a grăbi excavațiile.
Ca o paranteză, curiozitatea merge adesea mână în mână cu morbiditatea. Potrivit credințelor populare, sacrificiul celor doi muncitori a ridicat un presupus blestem, deschizând astfel calea unor noi descoperiri.
Expert în artefacte: „Suntem ultimii din Europa la descoperirea și clasificarea artefactelor! Ce fac românii pe Internet? Cum ne petrecem timpul și care sunt legăturile Casei Regale cu artefactele dispărute?”
INTERVIU – Scriitorul Marius Brăileanu:
„În țara noastră s-a pierdut respectul față de breasla artefactierilor. O meserie cândva apreciată, artefactieria i-a împins acum pe specialiști să plece în Occident, unde continuă să fie respectați. La noi au rămas doar cei bătrâni, iar Moș Ioșca, ultimul din neamul său, a murit acum patru zile.”
Sferele se aflau pe un fel de postament din granit – solid, gros de 3,25 metri, lat de 10,4 metri și lung de 14,9 metri (asta fără a lua în calcul milimetrii). Când construcția a fost complet dezvelită, arăta atât de impresionant, încât a devenit limpede pentru toată lumea că, în sfârșit, avem și noi artefacte zeiești.
Dar ce făceau ele?
Abia după ce totul a fost curățat, lucrurile s-au pus cap la cap și evenimentele s-au precipitat. Cu un bufnet scurt, asemănător tunetului lui Gebeleizis, nisipul întărit de pe sfere a căzut, dezvelindu-le complet.
Artefactele s-au activat, trimițând o invitație mută privitorilor.
Aici intru în scenă eu. Mai bine zis, noi doi: Alin, amicul meu buldozerist, și eu, cel care vă spune povestea. Alin e cel care m-a împins – în joacă, după cum avea să-mi mărturisească ulterior – să mă ofer voluntar, el rămânând simplu spectator. Dacă ar fi să reconsider cele spuse anterior, atunci pot afirma că eu sunt personajul principal, iar Alin e unul secundar, un fel de mână providențială a destinului, cea care mi-a dat necesarul brânci pe scena lumii. Altfel spus, a fost doar un nesimțit care nu s-a schimbat nici mai târziu, deși ar fi avut suficiente motive.
Spre cinstea lui, Alin m-a urmat curând în aventură, cu diferența că experiența lui a fost foarte scurtă, fiind, alături de mulți alții, respins. Eh, se putea să avem noi noroc până la capăt? Alte națiuni aveau zeci de artefacte complet funcționale, iar noi am găsit unul singur, și acela defect. La așa țară, așa artefact.
În fine, am urcat pe platou și m-am dus la sfera cea mai apropiată. Dacă ați văzut vreodată un trovant, știți despre ce vorbesc și puteți sări direct la următorul paragraf. Dacă nu, să vă explic pe scurt: un trovant este o porțiune elipsoidală aflată într-un strat de nisip sau într-o gresie friabilă, cimentată de apele calcaroase. Termenul provine din italiană (trovante) și, oficial, nu are plural, chiar dacă eu îl voi folosi din plin.
Sfera, privită de la distanță, avea culoarea nisipului; de aproape, însă, părea mai degrabă cenușie. Spre deosebire de trovanți, formați din simple aglomerări de nisip, aceste sfere aveau o proprietate remarcabilă și imediat vizibilă: cu cât mă apropiam mai mult de ele, cu atât suprafața lor devenea mai fină, până când, în clipa în care am pus mâna pe una, am avut senzația că mângâi o catifea de cea mai bună calitate.
Erau delicate și calde. Textura lor putea aminti de iarba fragedă de primăvară, de catifea (cum am spus deja), de mătase sau chiar de pielea fină a unei iubite sau a unui iubit, după preferințe. Senzațiile s-au amestecat în timp, iar acum îmi e greu să vă spun dacă în acel prim moment le-am avut pe toate, doar pe unele sau care dintre ele a fost predominantă. Înclin totuși să cred că senzația de catifea a fost cea dominantă.
Însă nu e atât de important ce am simțit, cât mai ales cum m-am simțit. Și, da, voi fi direct: m-am simțit grozav! Eram eu și totuși altcineva. Sunetele s-au estompat, vântul a încetat să sufle, până și gândurile mele au luat o pauză. Îmi auzeam doar respirația greoaie, deranjantă și pulsul puternic al sângelui în timpane. Am mai auzit cum înghit în sec, conștientizarea gestului venind ulterior, chiar înainte să intru în bilă.
Invitatul: Poate tocmai din această cauză a început deja cel de-al Treilea Război Mondial!
Moderatorul: Avem documente potrivit cărora totul a fost orchestrat de la Cotroceni. Președintele, doamnelor și domnilor, nu este străin de cele întâmplate. Moartea celor doi muncitori – după unele surse, a mai multora – pune sub semnul întrebării deontologia artefactierilor trimiși de Guvern.
Invitatul: Ceea ce readuce în discuție profunzimea tulburărilor resimțite de persoanele cu sensibilități speciale din zona Caraimanului.
Ok. De acum nu-i vom mai zice „bilă”. Sună prea rustic. Bilă de biliard, bilă de popice – bilele nu sunt romantice. Și nici „sferă”, care e o întruchipare matematică a perfecțiunii, ceea ce nu era cazul. Îi vom zice așa cum a fost descrisă de mass-media: sferoid. Sferoide, că sunt patru. În final, Complexul de Sferoide de la Românești. Un nume care a făcut carieră și pe seama căruia eu însumi am devenit celebru.
Revenind la acea primă întâlnire (ați observat că suntem tentați să supraevaluăm tot ce este cu prim, prima, primul? Prima dragoste, prima mașină, primul sărut, prima omletă reușită), trebuie să vă mai povestesc câte ceva. În primul rând despre mine și apoi despre împrejurările care m-au adus aici.
Eu sunt Mihai, încântat de cunoștință, iar la vremea aceea nu aveam mai mult de nouăsprezece ani, trei luni și patru zile. Țin minte asta pentru că, pur și simplu, data mi-a rămas întipărită în minte pe vecie. Este ca un semn din naștere: chiar și după eliminarea lui, locul rămâne să-ți amintească de el. Aș putea aici să aduc vorba despre piciorul tăiat sau măseaua scoasă, dar nu e același lucru. În cazul acesta, data are o importanță suplimentară, și asta pentru că orice am face – și eu am făcut multe în acest sens – nu ne mai putem întoarce la un moment trecut. Timpul, despre care Einstein ne-a spus că e strâns legat de spațiu, are neplăcutul obicei de a fi rebel. E mereu așa cum vrea el, și nu cum vrei tu. Și, pentru că am mai făcut câteva comparații, deci nu poate fi considerată o premieră, voi spune că e ca și cum ai încerca să-ți alegi locul nașterii. Na, asta da, provocare!
Șantierul autostrăzii avea nevoie de muncitori. Avea nevoie și de șoferi. Așa am ajuns eu cu Alin să plecăm într-o zi pentru a ne căuta de lucru. „Să plecăm” e un eufemism. De fapt, am fugit, la propriu! Taică-meu tocmai ne surprinsese, cu doar câteva ore în urmă, hârjonindu-ne în hambarul cu fân. Simple exerciții sexuale, nimic atât de profund încât să necesite schimbarea paradigmei părinților mândri de băiatul lor student la medicină, Timișoara, anul doi. Și totuși, așa cum puteți anticipa, timpul este ireversibil – doar spațiul pare ceva mai generos. În cazul nostru, combinat și cu tinerețea, ne-a creat ocazia de a munci împreună pe un șantier, anonimi, doi băieți un pic prea spilcuiți pentru a fi acceptați în totalitate de ceilalți și un pic prea homosexuali pentru gusturile majorității.
Dar, chiar și așa, zilele erau mai degrabă făcute pentru a munci și mai puțin pentru a filosofa pe marginea supraviețuirii speciei. Așa cum aveam să constat, muncitorii au un fel al lor de a accepta orice: vegetarieni, homosexuali, musulmani sau negri, atâta timp cât taci atunci când e de tăcut, înjuri când e de plâns și bei atunci când te plictisești. Ce poate fi mai odihnitor decât tasarea pietrei sfărâmate, săparea de șanțuri sau nivelarea nisipului? Întrebări, întrebări…
Iar Alin nimerise chiar mai bine, poate pentru că era la Construcții și avea ceea ce muncitorii numeau „vână”, un fel de energie discretă, ce se manifesta vocal prin înjurături inovatoare și sugestii apreciate până și de adevărații ingineri, cei pe care îi admiram și îi uram în același timp. Sau poate eu doar nu-mi găseam locul. Sper că nu asta a fost. Eram cu Alin, departe de părinți, de lumea sofisticată din care făcusem parte, de universitate, de legi, de religie, de toate. Ce-mi puteam dori mai mult?
Neliniștea asta, care pentru mine era reprezentarea sinelui, părea, din exterior, o formă de elitism. Da, ajunsesem să fiu poreclit „domn’ doctor”, însă mai mult în derâdere, vorbe aruncate printre dinți, însoțite de zâmbete și ocheade complice. „Domn’ doctor, haida să vădeți de ce mă doare.” „Unde te doare?” „În cot.” Sau altele asemenea, ca să nu pomenesc de alte părți anatomice în care îi durea uneori. Cum am spus, mă simțeam bine printre ei, dar uneori chiar și binele poate îmbrăca haina disprețului.
Cam așa era viața mea în ziua în care Alin m-a împins discret în față, astfel încât „domn’ doctor” să fie cel care avea să testeze primul calitățile zeiești ale sferoidelor. Cum am spus, prima dată e cel mai complicat, dar și de neuitat.
Jurnalistul: Cum erau supravegheați artefactierii în comunism, în taberele de arheologie artefactieră sau în vacanțe?
Specialistul: În perioada comunistă, nu doar artefactierii erau spionați în timpul lucrului, ci și copiii care mergeau în tabere școlare. Ochii și urechile Securității erau chiar profesorii racolați, care îi însoțeau pe cei mici, sau ofițeri ai regimului, infiltrați sub diverse pretexte printre elevi și studenți.”
Prima dată, nu am observat nimic ciudat. Am introdus o mână în artefact, apoi piciorul stâng, pe urmă capul. Dincolo, dacă pot spune așa, se întindea o câmpie acoperită cu iarbă și flori sălbatice. Orizontul era învăluit în ceață, la fel și marginile din stânga și din dreapta. Auzeam totuși voci și sunete de mașini. Nu eram chiar într-o sălbăticie, dar nici în mijlocul civilizației. Curios, am întors capul și am văzut mai multe chioșcuri – din unele ieșea fum – alături de mese și bănci. Pe lângă ele șerpuia un drum asfaltat. M-am uitat în jur și, din ceață, au ieșit stânci, un versant, iar în dreapta, ceva ce părea a fi o râpă.
Am căutat peste tot sferoidele; dispăruseră. Într-un final, mi-am luat inima-n dinți și m-am apropiat de zona cu oameni. Eram, așa cum ajunsesem să bănuiesc, într-un popas de pe Transalpina. Nu era nici rău, nici bine. În straniile călătorii ce aveau să urmeze, acest prim salt s-a dovedit a fi unul dintre cele mai inofensive. Nici măcar nu ieșisem din timpul prezent, sau nu cu foarte mult. Mă aflam la doar două luni în viitor și la câteva sute de kilometri mai la est.
Ce pot spune? Dacă ați trăi pe una dintre liniile posibile în care am apărut eu, ați ști despre Sferoide și, mai ales, despre mine. Dar voi trăiți în cea mai puțin plăcută versiune de viitor. Știți prea bine: nu aveți nici sferoidele, nici măcar alte artefacte zeiești. De fapt, spre surpriza mea continuă, nici nu ați auzit de ele. Cum e posibil așa ceva? Cum de zeii nu au trecut și pe la voi?
Da, poate cea mai stranie întrebare retorică – în definitiv, nici nu aveți cum răspunde la ea – este cum de ați ajuns atât de departe tehnologic fără artefactele zeilor. Observ unele înapoieri, desigur. Nu folosiți cele mai comune artefacte: baia tinereții fără bătrânețe (folosită la noi doar de cei mai înstăriți); cușetele de străbătut spațiul, din care pot fi survolate planetele Sistemului Solar, sateliții și chiar Soarele (care vin cu o ofertă turistică atractivă, din păcate, mult prea scumpă pentru majoritatea populației); sau scorburile care transformă tot ce arunci în ele în aur (bine, trebuie spus că, deși s-au găsit multe, ele au fost confiscate de guverne și păstrate în siguranța seifurilor). Nu doar ele, ci și multe altele ar fi putut să vă ajute să înaintați tehnologic și social, așa cum ne-au ajutat pe noi. De aceea mă mir că, în lipsa lor, sunteți la fel de avansați ca noi.
Uneori, zilele păreau stranii. Iar lumea voastră mi se pare de-a dreptul uluitoare. Și dacă, așa cum îmi susură chiar acum la ureche noul meu iubit, zeii nu sunt decât o rezultantă a imaginarului colectiv, atunci trebuie să recunosc că imaginația voastră e mult mai vie decât a noastră. Fără artefacte adevărate, v-ați descurcat chiar mai bine decât noi. Tare mi-aș dori să vă fac cunoștință cu lumea mea!
Infractor italian periculos, urmărit internațional, prins în România după ce a depășit limita de viteză.
Urmăriri și bătăi ca-n filme pe străzile din Buzău. Ținta agresorilor: un activist civic, bătut chiar sub ochii polițiștilor | VIDEO.
Din jurnalul secret al unui arhitect despre Casa Poporului: „Toată construcția parcă e concepută de un dement.”
După un timp, călătoriile au început să se schimbe. Dar să închei mai întâi povestea primei călătorii, cea despre care s-a vorbit cel mai mult.
Când am apărut printre mesele pline cu grătare ale turiștilor de pe Transalpina, am fost imediat recunoscut. Oamenii m-au îmbrățișat, m-au sărutat. Două luni fusesem subiectul tuturor ziarelor din lume. Savanți și cercetători renumiți își dăduseră cu părerea, ba chiar se făcuseră sondaje, iar China inundase lumea cu păpuși Mihai. Da, sau mda, cele cinci minute de glorie. După aceea au venit adevăratele întrebări: cum funcționează, de ce așa, și nu altfel și, mai ales, cum mă afectase pe mine toată afacerea. Eram oare mai tânăr cu două luni sau procesul de îmbătrânire era relativ?
Pentru mine, totul se desfășurase pe repede înainte. Acum eram lângă șantierul autostrăzii, iar peste câteva minute rătăceam nedumerit pe un platou din Carpați. Cum ajunsesem acolo, prin ce proces fizic, erau întrebări ce țineau de teofania artefactelor zeiești – disciplină care nu mă atrăsese niciodată.
În tot acest timp, Alin se simțise vinovat și își ceruse scuze pentru „gluma” lui, adică pentru gestul nesăbuit care mă transformase într-un cobai mioritic fără voia mea. Îl iertasem din toată inima, dar faima risca acum să ne îndepărteze, așa că nu mai aveam timp de pierdut.
Sferoidele au fost găsite inițial lângă șantierul autostrăzii, dar ulterior au fost descoperite din nou într-un alt loc: într-o mină de suprafață, după prăbușirea unui mal de râu, aproape de Anina. Cele două locații păreau să se suprapună cumva, fără să fie identice. Deseori rememoram primul Complex al Sferoidelor, cel de lângă autostradă: vedeam utilajele galbene – excavatoare, buldozere, basculante. Cele din mina de suprafață îmi apăreau neclare, insuficient fixate în memorie. Primele amintiri erau mai puternice, iar ultimele îmi provocau confuzie și nesiguranță.
Începusem să mă tem că faima îmi distruge relația cu Alin. Un arhitect renumit de la Universitatea din Timișoara ne-a propus un experiment: să intrăm împreună în sferoide. „Să vedem”, am spus eu. „Sunt de acord”, a confirmat Alin.
Liderii G7 adoptă o poziție mai dură față de artefacte. Reacția Breslei Artefactierilor: „S-au dus de mult zilele când un grup restrâns decidea soarta lumii.”
Interviu cu Mihai Alexandru Doboș, unul dintre cei mai apreciați tineri artefactieri europeni: „Timp de o lună, am vizitat Marile Artefacte Zeiești făcând autostopul. A fost o experiență minunată.” Citește întreaga știre: „Există și alte porți; rămâne doar să le descoperim.”
Nu știu ce sperau. V-am spus că Alin mă urmase imediat. L-am întrebat cum a fost, ce-a văzut, iar el de fiecare dată a ridicat din umeri. Intrase cu totul, nu ca alții, care se loveau ca de un zid – pentru ei sferoidele nefiind altceva decât simpli trovanți –, dar doar atât. A intrat pe o parte și a ieșit pe cealaltă. Ca și cum ar fi trecut printr-o ușă, nimic mai mult. Profesorul despre care v-am povestit credea că împreună vom putea răspunde la întrebările tot mai numeroase. Așa că ne-am împreunat palmele, ne-am încrucișat degetele și am intrat.
Aveam să aflu mai târziu că Alin ieșise pe cealaltă parte a sferoidului, în timp ce eu dispărusem. M-au căutat un an, trei luni și opt zile înainte să mă găsească hoinărind prin parcul Yellowstone din SUA. Pentru mine, totul durase doar trei zile petrecute în lungi plimbări și dormit sub cerul liber. Spre cinstea profesorului, de data asta, eram echipat cu batoane nutritive, apă și mai multe conserve. Uneori, e bine să fii prevăzător.
Ați crede că, de data asta, diferențele au fost mai mari. În realitate, totul s-a petrecut exact ca prima dată. Complexul de Sferoide se mutase, rămânând în România, dar mai spre est, aproape de Brăila, unde tocmai se lucra la sistemul de irigații. Sferoidele fuseseră descoperite accidental, când doi muncitori au alunecat pe pământul umed și au căzut într-o groapă.
La Brăila, lucrurile au decurs ceva mai diferit. Oamenii, furioși din cauza accidentului și a faptului că, la fiecare „redescoperire”, mureau oameni, au dat năvală pe șantier. Până când s-au mobilizat autoritățile, câteva zeci de persoane trecuseră deja într-un „dincolo” necunoscut. Unele doar pășiseră nervos dintr-o parte în alta, altele se loviseră de zidul de nepătruns al materiei dense, iar câteva, foarte puține, rămăseseră blocate în sferoide, cu câte o mână sau un picior spânzurând grotesc în exterior.
Atunci s-au auzit primele voci care cereau distrugerea artefactului. Cât de puțin ne-a trebuit ca să trecem de la bucuria descoperirii primului artefact zeiesc la furia distructivă!
Toate acestea se petreceau în timp ce eu eram dat dispărut, motiv în plus pentru noi îngrijorări. Sentimentele acestea nu s-au domolit nici după reapariția mea și nici după ce medicii au stabilit că, deși trecuse mai mult de un an, eu eram neschimbat. Aveam aceeași vârstă ca în urmă cu un an și trei luni, cel puțin biologic, dacă nu și mental. Înțelegeți voi unde bat. Un punct pentru mine, aș spune.
BREAKING NEWS
Un incendiu violent a izbucnit în sala de expoziții a Muzeului Prado, care adăpostea o colecție de artefacte bizare. Poliția efectuează cercetări după ce camerele video au surprins silueta unui necunoscut care a părăsit sala cu puțin timp înainte de izbucnirea incendiului.
Un băiat de 16 ani a scăpat ca prin minune după ce artefactul care oferă clarviziune i-a blocat capul mai bine de o oră. Doar intervenția promptă a unor artefactieri experimentați l-a salvat.
Au urmat mai multe salturi – așa le numeam mai nou. Profesorul fusese discret dat la o parte, iar acum lucram cu o echipă mixtă româno-americană, în care erau mai mulți băieți cu ochi albaștri decât specialiști. Dar ce mai conta? Alin mă părăsise după ultimul salt, care durase trei ani. Mi-a spus că nu-și pierduse niciodată speranța că mă voi întoarce, numai că se simțea ca un prizonier.
„Nu”, l-am contrazis eu, „eu sunt prizonierul. Tu doar trebuie să mă aștepți!”
„Te înșeli”, mi-a explicat el. „Eu sunt și una, și alta. Nici măcar nu știu când sau dacă vei reveni vreodată!”
„Crezi că pentru mine e ușor? Eu trebuie să intru acolo.”
„De ce trebuie?” m-a întrebat el șoptit și abia atunci am realizat cât de mult se îndepărtase de mine, cât de mult îmbătrânise. Inițial, eram mai mare cu doi ani, dar acum, salt după salt, între noi se căscase o diferență de cincisprezece ani. Iar contorul nu se oprise, la fel cum timpul părea să nu curgă decât înainte.
L-am lăsat să plece, să-și împlinească destinul hărăzit de zei, în timp ce eu îmi căutam încă rostul, salt după salt, mereu același într-o lume aflată în continuă schimbare.
Mai multe gropi cu oseminte au fost descoperite pe șantierul Complexului Sferoidelor din Bunești, județul Vâlcea (VIDEO).
Procuratura Militară a preluat cazul cimitirelor, demarând o anchetă amplă. Cât timp cercetările sunt în desfășurare, accesul în zonă a fost restricționat.
„Călătorul Original” (Mihai Alexandru Doboș) a fost contactat pentru declarații, însă momentan refuză să comenteze situația. Există suspiciunea că descoperirea osemintelor are legătură directă cu activitatea Sferoidelor.
Nu, nu e vorba doar despre timp. Am observat că, după fiecare salt, lumea era diferită. Câteodată, schimbările erau evidente imediat: orașe cu nume modificate, conducători de care nu auzisem niciodată, râuri cu alt curs sau locuri schimbate inexplicabil. Alteori, diferențele erau subtile, vizibile doar după interogatorii minuțioase ale echipei de cercetători. În general, erau modificări mici, aproape imperceptibile.
Dar existau și excepții, salturi pe care le-am numit „schimbări masive”, când realitatea era complet bulversată. De exemplu, într-un salt am găsit o hartă cu râuri care nu existau în realitatea mea. Altă dată, orașe întregi lipseau sau își schimbaseră poziția geografică. Într-o ocazie, am nimerit într-o lume unde Germania hitleristă câștigase Al Doilea Război Mondial, iar într-alta, Statele Unite erau în colaps total. Într-o altă realitate, România nu exista, în locul ei aflându-se un stat straniu, cu o limbă pe care abia am putut-o înțelege.
Aceste situații erau rare. De obicei, după o „schimbare masivă” urma o serie de salturi mai scurte și cu diferențe mai subtile, până când realitatea revenea aproape de punctul inițial. Indiferent de amploarea schimbărilor istorice, tehnologia era mereu asemănătoare celei din lumea mea. Niciunde nu am întâlnit civilizații unde progresul să fie radical diferit.
Sigur, existau mici variații: într-un salt, lumea era dominată de energia solară, în altul, de cea atomică, iar într-o altă realitate, alternativa energiei gravitației era folosită la scară largă. Într-o lume, Germania nazistă încă stăpânea planeta după Al Doilea Război Mondial, iar într-alta, Uniunea Sovietică domina lumea. Dar niciuna dintre aceste realități alternative nu părea fundamental superioară lumii mele inițiale.
De fiecare dată reveneam însă tot eu, mereu același, observând cu stupoare cum totul se schimbă subtil sau violent în jurul meu.
Cetățeni sancționați, giganții Big Tech protejați: Autoritățile române, acuzate că aplică sancțiuni diferite în cazul utilizării artefactelor.
VIDEO Entuziasm la Londra, după descoperirea unor noi artefacte în subsolul Turnului. Oamenii s-au urcat pe case, iar mașinile s-au oprit pentru fotografii.
Mi-ar plăcea să vă povestesc mai mult despre diferențele dintre lumea mea – cel puțin așa cum am cunoscut-o eu – și lumea voastră. Sau poate ar fi corect să spun „lumile mele”. Nu pretind că știu multe despre realitățile timpului meu inițial. Nu uitați că aveam doar nouăsprezece ani atunci când am intrat prima dată într-un sferoid și că de atunci s-au scurs zeci de ani, timp în care lumea a evoluat constant.
Profesorul despre care v-am vorbit, cel dat discret la o parte, a fost primul care mi-a explicat conceptul de călătorie în timp-spațiu. După el, ceilalți cercetători au părut indeciși, nehotărâți între a numi experiențele mele „călătorii în timp” sau „călătorii între timpuri”. Înțelegeți voi subtilitatea.
Schimbările cauzate de trecerea firească a timpului puteau fi distinse de cele provocate de salturi. Cele firești erau constante, chiar dacă nu întotdeauna clare imediat. În afara momentelor de maxim, când variațiile erau semnificative, realitățile aveau tendința să revină la un anumit echilibru. În aproape toate scenariile, anumite tehnologii sau servicii apăreau inevitabil: CD-urile existau mereu, fie că mă aflam într-o lume dominată de plante, de energia solară, de aburi sau într-o realitate alternativă, unde puterea atomică era totul. Televizoarele cu plasmă, serviciile de streaming sau chiar Facebookul păreau să urmeze aceeași diagramă de probabilitate.
Artefactele însă se comportau altfel. Mult mai imprevizibile, mai volatile, ele păreau să sfideze orice logică a probabilităților.
Artefactierul: Aceste artefacte de mici dimensiuni, sub forma unor broșe sau agrafe de păr, care sunt descoperite peste tot în lume, creează o tensiune neobișnuită. Ne așteptăm la o schimbare de paradigmă.
Moderatorul: Să înțelegem că nu știm ce vor face zeii în continuare?
Artefactierul: Nu, nu știm. Suntem însă convinși că trebuie să fim atenți. Artefactele nu apar întâmplător, iar tensiunea actuală provine din faptul că omenirea e încă nepregătită pentru impactul lor. Nu putem controla efectele, dar putem măcar să încercăm să le înțelegem.
L-am reîntâlnit pe Alin acum trei salturi. După revedere, au avut loc un salt scurt, unul lung, iar apoi vârful în care mă aflu acum. La al doilea salt l-am căutat cu disperare; cuvintele lui mă urmăreau încă. „Mereu am sperat că tot tu vei reveni”, mi-a spus atunci, „dar de fiecare dată s-a întors altcineva.”
„Cum adică altcineva?”, am repetat eu, neînțelegând sau poate refuzând să înțeleg. El a dat din cap și n-a mai zis nimic. Era foarte bătrân – după timpul lui, avea optzeci și doi de ani, iar eu abia îmbătrânisem cu câțiva ani, dacă se poate spune așa.
Pentru mine, timpul încetinise.
Pentru el, timpul se accelerase cumplit.
Eram tânăr, iar el – bătrân. Acum vedea totul dintr-o perspectivă diferită. Cândva, fuseserăm împreună, egali. I-am prins degetele reci și ridate, încercând să-i transmit dragostea pe care încă i-o purtam, dar el și-a ferit privirea și și-a retras mâinile. Dacă aș fi știut că aceea avea să fie ultima noastră întâlnire…
Abia după saltul următor am înțeles că sunt prins aici, într-o lume fără artefacte zeiești. Un vârf temporal în care zeii nu mai trăiesc printre oameni, nici măcar sub forma unor obiecte uitate. Cum mă voi mai putea întoarce acum în lumea mea, ca să-i spun că dragostea nu ține cont de timp și de spațiu?
Titlu: Corpuri de închiriat
Autor: Daniel Timariu
Coperta: George Ionescu (asistat de AI)
Nr. pag.: 226
ISBN 978-630-6685-08-0
Colecţia: Colecţia Science-Fiction, #157
Descrierea editurii
Corpuri de închiriat cuprinde șaptesprezece texte SF și fantastice pe care îți vei dori să le recitești iar și iar, fiindcă îți vei aminti mereu de ele!
Acțiunea povestirii care dă numele volumului se petrece într-o colonie umană sufocantă, situată la marginea centurii de asteroizi, unde mersul pe jos a devenit nu doar o obligație, ci un ritual impus de sistem. Acolo, Cosmin Barbone duce o existență de-a dreptul mecanizată, între muncă și supraviețuire.
Într-o lume în care visatul este un act de rebeliune și liniștea ascunde un vuiet de nemulțumire latentă, o reclamă ciudată – ”Închiriem corpuri!” – începe să îi bântuie drumurile și gândurile.
Între suspiciuni despre androizi înlocuitori și o populație amorțită, Cosmin Barbone pornește într-o căutare care nu este doar a adevărului din spatele mesajului misterios, ci și a propriei identități.
O distopie viscerală despre alienare, conformism și fragila graniță dintre om și android.
Volumul conţine povestirile:
- Victime colaterale
- Omul de oțel
- O vizită neașteptată
- Puștiul
- Ionia, ucenica
Corpuri de închiriat - Droid Roland
- Flecarul
- Locomotiva imposibilă
- Și așa am avut grijă să fii împăcat
- Un loc ideal pentru a nu fi
- Eroare de călătorie
- Artefactele
- Planeta șopârlelor
- Prădătorul suprem
- Poveste de la marginea orașului
- Ultimul om
