O aventură plină de umor și suspans, plasată în peisajele sălbatice ale Yorkshire-ului, unde echipa formată din Yorick, Sandy, Arkadi și Lucia, alături de misterioasa dr. Ellen West, pornește pe urmele unor creaturi mitologice. Între tensiunea explorărilor subterane și întâlnirea cu un vasilisc real, povestea îmbină ritmul alert, replicile ironice și atmosfera de thriller fantastic cu savoarea unei expediții științifico-fantastice ieșite din comun.
Peșterile erau magnifice, pline de stalactite și stalagmite, iazuri stranii și formațiuni stâncoase colorate. Erau, de asemenea, reci, iar acum, că Yorick rămăsese singur, păreau izolate, tulburătoare. În zona aceea aflată mai jos de cea accesibilă turiștilor, lumina îngustă a lanternei sale dezvăluia un peisaj ce dădea fiori. Dar cel mai îngrijorător se dovedea mârâitul ce se auzea undeva, în apropiere.
*
Două săptămâni de toamnă în Yorkshire nu reprezentau ceea ce Yorick înțelegea prin distracție, dar măcar ceaiul local era decent. Luase bagaje ușoare, preconizând că se vor muta de câteva ori pe perioada petrecută acolo, dar, în cele din urmă, cartierul lor general rămăsese același hotel murdar de două stele. În dimineața aceea, Yorick stătea în fața singurei și oribilei ferestre din camera sa, scrutând așa-zisa priveliște limitată de banalul cer matinal vizibil printre dealuri și de norii joși. Deschise fereastra, lăsând să intre briza tăioasă ce aducea cu ea miros de mucegai. După nici un minut, atmosfera deveni prea rece pentru a mai fi confortabilă.
O nouă zi, o nouă oportunitate lipsită de strălucire de a lua urma noilor creaturi nedorite ce-și făcuseră apariția în Yorkshire.
În sala de mese, Lucia și Arkadi se înfruptau liniștiți dintr-un meniu simplu: carne rece și brânză, iaurt, fructe și cereale. Săltară amândoi privirea atunci când intră, ridicând fiecare din câte o sprânceană, apoi reveniră la ospăț. Ca de obicei, Sandy se delecta cu clasicul meniu englezesc și încerca s-o atragă pe chelneriță într-o discuție entuziastă despre bioinginerie și problema combaterii dăunătorilor. Acela era titlul seriei de televiziune pe care o prezentase celor de la Channel Four, convins că avea să bată palma cu ei cât de curând: Combaterea dăunătorilor cu Sandy Cum-l-o-fi-chemând.
Yorick se gândea la asta în timp ce introducea două felii în prăjitorul de pâine. Sandy era Sandy și nimic mai mult. Chelnerița, genul de fată fără niciun interes față de fauna sălbatică, în pofida celor două săptămâni de lecții din partea lui, profită de ocazie pentru a evada și a-l întreba pe Yorick dacă dorea ceai sau cafea.
Ceai. Întotdeauna ceai. Îi spusese că nu va fi altceva decât ceai și, totuși, chiar dacă nu erau alți musafiri, părea incapabilă să-și amintească un lucru atât de important. Sau poate că așa era protocolul și fata trebuia să întrebe. O văzu notând cu grijă „ceai” pe notepad, apoi plecând spre bucătărie.
Cu pâinea prăjită unsă cu unt și marmeladă, Yorick se așeză în fața lui Sandy și așteptă să-i fie adusă băutura preferată.
‒ Ce-avem azi pe listă? întrebă.
‒ Păi, răspunse Sandy în timp ce mesteca o bucată de șuncă, verificăm cele două turme de zimbri. Înfipse furculița în omletă, duse o bucată la gură, apoi continuă: Pe urmă, ne ocupăm de ursul de peșteră semnalat în zonă.
‒ Perfect! aprobă Yorick.
Urșii de peșteră erau enormi. Mai mari decât grizzly. Iar în Yorkshire se găseau o sumedenie de caverne. O serie de grupări ce se ocupau cu fauna sălbatică cercetaseră mlaștinile și văile cu ajutorul dronelor, pentru a verifica reclamațiile făcute de turiștii speriați.
După micul dejun, se îngrămădiră în Range Rover, cu Yorick consemnat pe scaunul din spate, ca de obicei, și se avântară în sălbăticie.
Norii dădeau semne de împrăștiere, iar văile pline de culoare deveniseră mai strălucitoare. Nu erau prea multe clădiri sau animale, așa că exista suficient loc pentru câteva turme mici de zimbri, cel puțin în teorie. Nimeni nu-și bătuse capul cu acele vite uriașe care, oricum, trăiseră pe insulele britanice până în urmă cu câteva secole. Într-un fel, se putea spune că erau niște creaturi destul de populare.
Yorick se agăță de mânerul portierei când Sandy trecu printr-o groapă cu prea mare viteză. În mod clar, voia să termine cât mai repede cu verificarea turmei, pentru a se ocupa ulterior cu lucruri mai interesante. Marcaseră câteva duzini de zimbri în ultimele două săptămâni, iar acum le monitorizau, cu Sandy trecând de la imaginea de Mare Vânător la cea de Mare Păstor Rural.
În zilele acelea, râsul devenise o prezență obișnuită în Yorkshire, la fel ca alte specii de talie mică reintroduse în regiune, niciuna dintre ele suficient de importantă pentru a fi băgată în seamă de către Sandy. Abundența speciilor noi dusese la o proliferare a taxidermiștilor pe tot cuprinsul insulelor britanice. Yorick se trezise că mica sa afacere ajunsese să se confrunte cu piață suprasaturată, așa că decisese s-o închidă, dedicându-se în întregime muncii alături de Sandy. Șase luni mai târziu, încă nu era convins că făcuse alegerea potrivită.
După douăzeci de minute, Sandy părăsi drumul, urcă o pantă ușoară, ocolind niște aflorimente stâncoase, apoi opri brusc. Yorick ieși în aerul răcoros, încheindu-și jacheta. Zimbrii se aflau la mai puțin de un kilometru, rumegând în tăcere. Cei aflați mai aproape de ei ridicară capetele și-i priviră pe nou-veniți, apoi deciseră că nu reprezentau un pericol și-și continuară dejunul prelungit.
Uriașul Arkadi ridică tableta și compară numerele de pe ecran cu cel al animalelor din teren. Lucia, un pachet compact, ambalat în negru, de abilități mortale necunoscute, se învârtea în jurul mașinii, atentă la apariția unor pericole potențiale.
După câteva minute de discuție purtate pe deasupra tabletei, Sandy se declară mulțumit și intră înapoi în Range Rover, pregătit să pornească spre următoarea turmă. Yorick își descheie jacheta și-și puse centura, pentru a face față condusului haotic al șoferului. Cincisprezece minute mai târziu, repetau operațiunea în dreptul celei de-a doua turme de zimbri.
‒ Bun, spuse Sandy pe când urcau înapoi în mașină. Și-acum, spre peșteri! declamă și demară în trombă.
‒ Era plin de ele în Cecenia, murmură Arkadi.
Goniră nebunește pe drumurile de țară sinuoase, îndreptându-se spre cavernele de la Stump Cross. Yorick trecu în revistă cunoștințele sale despre urșii de peșteră, ceea ce nu-i luă prea mult. Erau mari și făceau parte din familia ursidae. Presupunerea că trăiau în grote se baza pe faptul că se descoperiseră multe oase într-o serie de caverne de pe tot cuprinsul Marii Britanii. Lui Yorick asta îi indica faptul că preferau să moară acolo, nu neapărat că le plăcea să trăiască.
Când se aflau la jumătatea drumului spre destinație, lui Sandy îi sună telefonul. Răspunse, folosind căștile bluetooth, și o făcu în stilul său directorial.
‒ Bună, Drusilla! salută persoana rămasă la birou. Să ne întâlnim?
Acceleră dramatic în curbă.
‒ Specialiști? Nu mai spune!
Modul cum Sandy lăsa să ajungă bucăți de informații din convorbirea lui către ceilalți pasageri avea în el ceva comic.
‒ De la Muzeul de Istorie Naturală?
Trecu printr-o baltă, aruncând o jerbă de stropi.
‒ Azi? Da, se poate.
Traversă un mic pod de piatră.
‒ Peșterile de la Stump Cross. Da. Ne-ntâlnim cu ei acolo.
Închise teatral și făcu o pauză de pentru a obține efectul dorit. Arkadi și Lucia n-aveau de gând să pună botul, așa că onoarea îi reveni lui Yorick.
‒ Despre ce-a fost vorba?
‒ Ne vedem cu un specialist de la Muzeul de Istorie Naturală…
Yorick se lăsă pe spate și ascultă povestea care, de data aceasta, se dovedi mai completă și, cumva, puse accentul pe importanța afacerii lui Sandy. Istorisirea ținu până ajunseră în parcarea vizitatorilor din zona cavernelor.
‒ Am cunoscut un specialist în Belarus, comentă Arkadi pe când opreau.
Unul dintre ghizii locali le ieși în întâmpinare, un individ cu bluză bej și cravată roșie, al cărui păr grizonant fusese prins în coadă. Pe ecusonul său se putea citi numele Orville.
‒ Urși în peșteri, le atrase inutil atenția.
Sandy se apucă să-i ofere discursul lui profesional de tipul „am venit să rezolvăm problema”, în timp ce Yorick o luă la pas prin parcarea pavată. Arkadi se înarmă cu o serie de echipamente electronice, iar Lucia scoase din spatele Range Roverului o imensă pușcă de vânătoare, neagră, grosolană. Îndesă câteva săgeți colorate în încărcător.
Ceva uriaș se mișcă în depărtare, prin parcare și pe câmpul din vecinătate. Yorick își scoase binoclul din buzunar și încercă să focalizeze. În zilele acelea, nu mai neglija fauna sălbatică ‒ existau prea multe necunoscute. După câteva clipe, depistă în iarbă un mastiff negru. Amușină ceva, apoi se așeză. Faptul că avea un singur cap îl liniști pe bărbat. Auzise zvonuri despre un Cerber zărit în Exmoor.
Cum Sandy și ceilalți doi dădeau semne că ar fi terminat, Yorick li se alătură. Echipamentul său era unul minimal și încăpea în buzunare. Orville îi conduse spre intrarea peșterii, unde descuie o poartă încastrată în stâncă. Coborî un șir de trepte și începu să le prezinte formațiunile geologice iluminate de spoturi. Înăuntru era frig și umezeală.
‒ N-avem nevoie să ne faci turul, spuse Sandy, bătându-l ușor pe braț.
Arkadi păși brusc înainte, iluminând cu raza lanternei ceva aflat în față. Se aplecă și împunse o masă întunecată aflată pe jos.
‒ Rahat de urs, observă, ridicând privirea spre colegii săi. Vrei să-l miroși? îl întrebă pe Sandy. Pot determina specia doar după duhoare.
‒ Nu, mulțumesc, replică Sandy. Putem presupune că e un urs de peșteră.
‒ Unul mutant, aprobă Orville.
Lucia merse înainte, cu capul aplecat într-o parte, de parcă ar fi ascultat cu atenție. Se opri la o bifurcație a peșterii.
‒ Încotro? întrebă.
‒ La dreapta, răspunse Orville, spre Peștera Jderilor.
‒ Jderi? repetă Yorick, storcându-și creierii pentru a-și aminti ce știa despre acele creaturi.
‒ E doar o denumire, îl lămuri Orville. Nu-i niciunul pe-acolo.
Scoase o hartă din buzunarul din spate, o despături și i-o arătă lui Sandy.
‒ Ne aflăm aici. Din ce știu, ursul e în zona aia.
Sandy luă harta și o strecură în buzunarul exterior al tunicii de vânătoare.
‒ Ne ocupă noi de-aici, spuse.
Orville se retrase, părând ușurat. Yorick își urmă colegii.
*
După aproape o oră, ieșiră la suprafață cu mâinile goale. Nu descoperiseră nicio urmă de urs. Orville le prepară ceai și cafea cât timp se încălziră. Nu mai găsiseră nicio urmă a activității urșilor, iar aparatul infraroșu al lui Arkadi nu mai semnalase nicio semnătură termică.
‒ Sunt multe peșteri dedesubt, spuse Orville. Voi ați fost doar în cele deschise publicului, dar ele continuă mai jos. Aveți nevoie de echipament special ca să coborâți acolo.
Pe când sorbeau din băuturi, o altă mașină opri în parcare, scrâșnind pe pietriș. Era un Volvo vechi, murdar de noroi. Din el coborî o femeie înaltă. Anchilozată în urma multor ore de condus, se apucă să-și miște umerii și brațele.
‒ Presupun că ăsta-i specialistul nostru, anunță Sandy, părând foarte mulțumit de sine.
Yorick își amintea că vorbise despre el la persoana a treia plural. Probabil voise să-i surprindă cu faptul că era vorba despre o femeie, de parcă jucau într-un film din anii ‘80.
Specialista scoase o geacă scurtă din mașină și și-o puse peste puloverul pe gât. Părea a fi tunsă scurt, asta dacă nu cumva părul nu era băgat pe sub guler. Se îndreptă spre cafenea, scrutând cerul.
Sandy se ridică atunci când o văzu intrând și-și semnală prezența. În timp ce făcea asta, își dădu seama că nu mai exista nimeni acolo, ca să-i confunde.
‒ Doctor Ellen West, de la departamentul de criptozoologie al Muzeului de Istorie Naturală, se prezentă ea, întinzând elegant mâna cafenie, pe care o scuturată pe rând.
‒ Alexander Grantham, șeful expediției. Lumea îmi spune Sandy.
‒ Arkadi, zise Arkadi.
‒ Lucia, spuse Lucia după o scurtă pauză, de parcă i-ar fi displăcut obligația de a se prezenta.
Yorick își reveni la timp ca să-și spună și el numele.
‒ Eu sunt șeful, adăugă Sandy în stilul său pompos.
‒ Ceai sau cafea? întrebă Orville din spatele tejghelei.
‒ Ai și de fructe? întrebă dr. Ellen West, apoi se apucă să verifice.
‒ Sandy vine de la Alexander? reveni Yorick la partea șocantă a prezentării lui Sandy.
‒ Dar de la ce credeai?
Yorick silabisi în tăcere numele Alexander, apoi aprobă.
‒ Credeam că de a faptul că ai părul nisipiu1.
‒ Da’ nu-i nisipiu! observă Sandy și-și scoase pălăria pentru a-și sprijini afirmația cu ajutorul părului său castaniu închis.
‒ Așa-i, acceptă Yorick. Dar nu cred că te-am văzut fără pălărie până acum,
‒ Ba da. Nu stau cu pălăria pe cap la micul dejun.
Doctor West reveni cu o cană plină cu un lichid al cărui miros era, probabil, mai bun decât gustul.
‒ Ce-ați găsit până acum? întrebă, apoi luă o gură din băutura fierbinte.
‒ Nimic legat de urșii de peșteră, răspunse Sandy. În schimb, o grămadă de zimbri. Care e aria ta de interes?
‒ Criptozoologia, veni răspunsul. Ființe mitologice, legendare. Cu ceva vreme în urmă, mă preocupau zvonurile și documentele. Acum caut creaturile în carne și oase.
‒ Stai așa! interveni Yorick. Doctor West… Nu cumva tu l-ai căutat pe yeti în Snowdonia?
‒ Ba da, răspunse ea, apoi o umbră de tristețe îi trecu peste chip. Mai luă o gură de ceai, apoi adăugă: Și aș prefera să-mi spuneți Ellen.
‒ Ei bine, comentă vesel Sandy, n-am găsit nimic de genul ăsta prin Yorkshire.
‒ Yorkshire-ul e mare, observă Ellen, așezând cana pe masă. Dar acum nu mai sunt interesată de yeti. Vreau să găsesc un vasilisc.
‒ Interesant, observă Yorick.
La fel ca celebra sirenă împăiată care se dovedise a fi pe jumătate maimuță, pe jumătate pește, vasiliscul era o creatură mitologică hibridă, având corpul unui balaur cu două picioare și capul de cocoș. Văzuse un exemplar mic într-o colecție privată. Ființele legendare aveau reputația a fi fost mult mai mari.
‒ E o creatură destul de hidoasă.
‒ De ce nu creează ființe pe care oamenii chiar le apreciază? comentă Sandy. Cum ar fi unicornii, de exemplu.
‒ E un fermier în nordul Spaniei care crește unicorni, îl lămuri Ellen. Iar Europa de Est e plină de ei. Chiar și lângă Inverness a fost văzută o cireadă de unicorni Shetland.
‒ Unde e vasiliscul? întrebă Arkadi.
‒ L-am urmărit prin satelit până a coborât undeva, în zona asta, răspunse Ellen. Credem că s-a ascuns sub pământ.
‒ Adică s-ar putea afla în peșterile astea? întrebă Sandy.
‒ Se întind pe o suprafață mare. Pot fi oricâte creaturi în interiorul lor.
‒ Și ce căutăm, mai exact? ceru detalii Sandy, scoțându-și tableta pentru a lua notițe.
‒ Vasiliscul din legende te poate ucide cu privirea sau cu respirația lui, explică Ellen.
Arkadi scoase de undeva o mască de gaze.
‒ Considerăm destul de improbabil ca persoanele care l-au creat să-l fi dotat cu aceste caracteristici, continuă doctorul, dar știm sigur că poate zbura, că are cioc și ghearele ascuțite ca niște lame.
‒ Gheare și cioc…, mormăi Sandy scriind. Dimensiunea?
‒ Cam un metru înălțime.
‒ Înseamnă că încape în spațiile strâmte.
Orville îi pregăti pentru peșterile inaccesibile turiștilor obișnuiți. Costume roșii, protecții pentru genunchi, curea, cască dotată cu lanternă, cizme impermeabile. Yorick îmbrăcă echipamentul și se simți, dintr-o dată, mai profesionist.
Ghidul îi conduse înapoi prin peșterile deschise publicului și le indică un coridor lateral. Dezlegă sfoara care bloca accesul, lăsându-i să treacă. După ce o făcură, prinse sfoara la loc.
‒ Verificați luminile căștilor înainte să mergeți mai departe, le spuse, apoi acționă un comutator care stinse luminile din proximitate.
Singura sursă de lumină rămăsese o sclipire gălbuie ce venea de după colț. Fețele palide ale lui Sandy și a Luciei se zăreau în întuneric, în timp ce barba o făcea pe a lui Arkadi greu de distins. Cea a lui Ellen era invizibilă, iar Orville apărea ca o siluetă pe fondul luminii slabe venite din spate. Unul după altul, își porniră lanternele și se orbiră reciproc cu razele lor albe.
‒ O să țin ceainicul pe foc, spuse Orville și se îndepărtă ca o stafie.
Arkadi preluă conducerea grupului, bazându-se, după spusele sale, pe experiența de speolog militar dobândită în Azerbaidjan. Sandy verifica traseul pe hartă, iar Ellen manipula dispozitivul de urmărire. Yorick ținea la îndemână camera, înregistrând periodic secvențe scurte. Lucia forma ariergarda, rămânând câțiva pași mai în spate pentru a acționa în caz că erau atacați. De câte ori se uita Yorick peste umăr, părea că făcea și ea la fel.
‒ De unde-a apărut vasiliscul ăsta? întrebă Sandy în timp ce coborau o pantă abruptă.
În secțiunea respectivă, peștera nu era amenajată, nici nu fuseseră săpate trepte.
‒ De unde vin toate ființele? replică Ellen.
Lampa de pe cască se clătină când se aplecă pentru a trece pe sub un prag, avertizându-l pe Yorick că trebuia să procedeze similar.
‒ Din ce știm, continuă ea, există câteva laboratoare semi-mobile care merg continuu între zonele industriale și depozite.
Traversară o băltoacă, iar cizmele plescăiră, stropind în jur.
‒ Nu par a avea legătură unele cu altele.
‒ Așa zice și Drusilla, aprobă Sandy. Persoana de contact de la biroul nostru.
‒ Mai departe mergem târâș, anunță Arkadi și lumina sa coborî la jumătate din înălțime.
Când îi veni rândul, Yorick se strecură prin secțiunea aceea lungă de șase metri, trezindu-se într-o încăpere atât de înaltă, încât lumina lanternei nu-i dezvăluia bolta. Prin centrul ei trecea un firicel de apă încadrat de două maluri de piatră un pic mai late de o jumătate de metru. Membrii expediției înaintară indeciși preț de încă un minut.
Un mârâit gros se auzi din față. Sau, poate, din spatele lor. Înghețară.
‒ Scannerul nu indică nimic, șopti Ellen.
După câteva clipe, porniră din nou. Tunelul cel înalt se bifurca, partea dreaptă păstrând un aspect similar drumului de până la el, în timp ce stânga necesita cățărarea pe un povârniș stâncos.
‒ Se-ntâlnesc din nou mai încolo, le comunică Sandy. Ar fi bine să ne-mpărțim în două echipe, ca să nu ne trezim luați prin surprindere.
Arkadi o luă spre stânga, în timp ce Sandy începu să se cațere pe pietre și grohotiș. Ellen o luă după Arkadi. După câteva momente de indecizie, Yorick porni în patru labe pe urmele lui Sandy. Lucia o luă pe celălalt drum, iar întunericul învălui tunelul în spatele lor.
‒ Ce aventură! exclamă Sandy de undeva, de deasupra.
Yorick mormăi un răspuns și se concentră pe luminarea locului unde urma să-și pună mâna. Ajunseră la un prag unde Sandy se dezmorți, apoi continuă traseul. Pietricelele cădeau în beznă. Sandy dispăru după un cot și lumina sa păli instantaneu. Yorick, care stătea inconfortabil pe un morman de pietricele, își trecu picioarele de partea cealaltă, pentru a coborî. Se suci și se răsuci până izbuti manevra, luminându-și calea de coborâre cu ajutorul lanternei.
Coborârea păru să dureze mai mult decât urcușul, dar ajunse în cele din urmă jos și se răsuci să privească în față. Se afla într-o peșteră joasă, lată de trei metri, complet goală. Nu vedea nici o urmă a colegului său.
‒ Sandy? îl strigă.
Îi răspunse doar ecoul. De ce se îndepărtase tovarășul său atât de mult?
Mai făcu câțiva pași și-l strigă din nou. Nimic. Niciun răspuns, nicio urmă de lumină. După ce mai merse un pic, peștera se îngustă la aproape un metru.
‒ Sandy?
În sfârșit, primi un răspuns. Unul care-l îngrijoră peste măsură: un mârâit.
Yorick făcu câțiva pași în spate. Ori Sandy se prefăcea că e un urs, ori animalul îi făcuse de petrecanie, ori Yorick greșise drumul la coborâre, nimerind în alt sector al labirintului de grote.
Concluzionă că ultima variantă era cea mai optimistă, așa încât porni înapoi și urcă panta. Aproape de vârf, văzu că mai exista un traseu, care cobora spre altă zonă. Se târî prin el, alegându-se cu câteva vânătăi și zgârieturi.
Ajuns jos, văzu o lumină la câțiva metri în față. Era lanterna lui Sandy.
‒ Ai auzit? îl întrebă acesta.
‒ A-ha, se îndepărtă Yorick de pantă. Cred că e un urs.
‒ Da. Poate era mai bine să nu ne despărțim. Hai să-i găsim pe ceilalți!
Colegii săi nu avuseseră parte de alte bifurcații, așa încât se reuniră după câțiva metri.
‒ Îmi apar mici forme de viață în peștera următoare, citi Arkadi pe scanner.
‒ Cred că am găsit ursul, îi informă Sandy.
‒ Vasiliscul e mai important, i-o reteză Ellen și se avântă în beznă înainte ca Sandy să poată riposta.
Yorick se trezi la coada grupului.
Vasiliscul nu-i așteptă să-l găsească. Trecuseră abia câteva minute, când se auzi un țipăt straniu, niște zgârieturi care făceau părul măciucă și un fâlfâit de aripi. Tunelul era destul de îngust în zona aceea, iar Yorick rămăsese la trei metri în urmă, meșterind la setările camerei. Nimeni nu apucă să facă altceva în afară de a se ghemui, a striga și a da din mâini. Nici măcar Lucia nu avu nici timp, nici spațiu pentru a ridica pușca.
Alertat de agitația din fața lui, Yorick ridică aparatul, filmând zborul vasiliscului în toată splendoarea sa, cu aparatul setat pentru lumină scăzută și rezoluție maximă. Filmul dură doar câteva secunde, dar îl urmări de zeci de ori în zilele care urmară, retrăindu-și momentul de glorie. Aproape fu călcat în picioare de restul grupului, care o luase la fugă înapoi prin pasaj, urmărind creatura.
Le luă douăzeci de minute să ajungă înapoi la intrare, iar în partea finală auziră zgârieturi înnăbușite, de parcă vasiliscul, obosit și iritat, abia mai avea chef să facă vreun zgomot.
Îl zăriră în timp ce urcau prevăzători scara ce ducea spre aer curat. Yorick îi dădu pe toți la o parte, în afara Luciei, peste umărul căreia continuă să filmeze.
Orville închisese prevăzător poarta și, probabil orbit de lumina soarelui după atâta timp petrecut în subterane, vasiliscul se înfipsese în ea, cu gâtul înțepenit între două bare. Abia mai flutura din aripile, iar una dintre ele părea grav rănită, abia mai ridicându-se de la sol.
‒ Bietul de el! îl căină Ellen, înghesuindu-se în spatele lui Yorick. E rănit.
Lucia ridică pușca, ochi și trase.
‒ Poate avea răsuflarea otrăvită, explică ea, ridicând din umeri.
Ellen o dădu la o parte și se apropie precaută de bestia aproape inconștientă, care mai bătu o dată din aripi, în timp ce îngenunchea lângă ea.
‒ E remarcabil! exclamă.
Yorick înregistră încercarea lui Ellen și Sandy de a extrage vasiliscul din capcană, ajutați de Arkadi care îndoi ușor barele. În cele din urmă, trecură cu toții de poartă.
‒ Poți să ne ajuți, Lucia? întrebă Sandy.
Femeia coborâse până la jumătatea scărilor.
‒ Mă uit după urs, explică ea.
Yorick simți cum i se strângea stomacul. Uitase că mai exista o creatură periculoasă care bântuia prin bezna dinapoia lor.
Le luă destul de mult timp să ducă și să așeze animalul în mașina doctorului West, iar Orville profită de ocazie ca să pregătească băuturi pentru toată lumea. Se așezară să bea în jurul Volvo-ului.
‒ Nu știu cum am fi putut scoate ursul de peșteră, chiar dacă l-am fi găsit, observă Yorick.
‒ Nu cred că am fi reușit, aprobă Sandy, sorbind din cafea. Acum, că am văzut cum stau lucrurile, sunt de părere că trebuie să-l momim spre intrare, să-l convingem să iasă și să-l tranchilizăm.
Lucia ridică pușca, într-un acord tacit.
‒ Mai avem nevoie și de utilaje ca să-l putem căra la grădina zoologică.
‒ O să vă fac turul intrărilor, se oferi Orville.
Dr. West aruncă resturile de fructe din ceai și-i întinse ceașca.
‒ Vreau să duc creatura asta în Lumea Tropicală, spuse. Au spații potrivite și asistență veterinară ca să se ocupe de ea o vreme.
‒ E singura? întrebă Yorick.
‒ Nu cred, răspunse femeia, pescuindu-și cheile din buzunar. Tot felul de ființe s-au răspândit acum prin lume.
‒ Vin din realități paralele, explică Arkadi.
Îl priviră mirați cu toții.
‒ Am auzit și eu teoria asta, admise Ellen. Poate fi o variantă.
Urcă în mașină.
‒ Mulțumesc pentru ajutor!
Închise portiera și porni încet de pe loc.
‒ Ce altceva mai poate trăi într-o lume paralelă? întrebă Yorick.
‒ Hai, să mergem! îi ignoră Sandy nedumerirea. Urși de prins, cafea de băut, Yorkshire de salvat.
Yorick mai trase un cadru cu Volvo-ul doctorului West pierzându-se dincolo de creasta dealului.
‒ În regulă, spuse.
Își termină ceaiul și porni după Sandy.
1. Sandy (engl)
Traducere de Lucian-Dragoș Bogdan.
