Originea unui concept plurivalent precum cel al utopiei este greu de identificat și de demonstrat, având în vedere virtutea istoricistă a demersului, forma sa actuală fiind rezultatul ideației a două milenii de gândire filosofică și politică. Prin urmare, pentru o cercetare cantitativă, utopologul este nevoit să ia în considerare faptul că utopia nu poate fi redusă la o manifestare artistică.
În 1516, Thomas Morus, influențat de un alt gânditor de seamă al Umanismului, Erasmus din Rotterdam, publică o lucrare în două părți, pe care o numește Libellus aureus nec minus salutaris quam festivus de optimo reipublicae statu deque nova insula Utopia – Cartea de aur a lui Thomas Morus, pe cât de utilă pe atât de plăcută, despre cea mai bună întocmire a statului și despre noua insulă Utopia, prototipul ne-locului sau a locului perfect1, care va deveni modelul imitatorilor scrierilor de gen.
În ediția din limba engleză, titlul a fost prescurtat, volumul fiind intitulat Nuquama (din latinescul nusquam, „nicăieri”). Mai târziu, în urma jocului lingvistic provocat de același Erasmus (Economicum Moriae – moriae/moria2– cel din urmă înseamnă „prostie, sminteală” și este derivat din numele lui Morus), englezul optează pentru construcția grecească oú (adverb) și substantivul topos – loc, adică „țara de nicăieri”.3 Astfel, denumirea s-a încetățenit, devenind un substantiv comun, care a definit, în scurt timp, un gen literar, deși literatura ne-locului exista în diferite forme încă din antichitate. Ea fusese anticipată de Platon, iar înainte de el, de Hippodamos din Milet – menționat de Aristotel drept părintele „organizării orășenești” 4, care visa la o cetate de 10.000 de locuitori, bărbați, împărțiți calitativ între meșteșugari, agricultori și războinici.
În Republica se vor concretiza alte câteva aspecte importante ale viitorului gen literar. Callipolis (una dintre cele trei cetăți ideale descrise de Platon, alături de Magnesia în Legile și Atena în Critias) va fi guvernată de un rege filosof, (apelul la înțelepciune, care îl va face pe Popper să pună totalitarismul secolului al XX-lea pe seama interpretării eronate a programului politic propus de Platon5 – voi reveni), munca va fi divizată după necesitate, bunurile, femeile și copiii vor fi parte a unui comunis, tinerii vor beneficia de educație similară, populația va intra sub control demografic, iar controlul personal se va face prin practica ostracizării – ostrakismos.
Prin urmare, Platon se află la originea cartografierii spațiului ideal, model din care au derivat, în Antichitate și în perioada creștinismului timpuriu, numeroase alte lucrări similare. Printre acestea se numără De republica a lui Cicero, care evocă o Cartagină desăvârșită și reia, în Somnium Scipionis, Mitul lui Er într-o formă adaptată. De asemenea, Istoria sacră a lui Euhemer propune o utopie politică ce explică originea umană a zeilor. În același registru, Hesiod, în Munci și zile, plasează desăvârșirea morală și biologică în timpurile primitive, în celebra Vârstă de Aur de pe Insula Fericiților, temă reluată ulterior și de Lucian din Samosata în Istoria adevărată.
Mai târziu, datorită exclusivismului (și milenarismul) său, se alătură acestei liste deloc exhaustive și lucrarea Sfântului Augustin De Civitate Dei contra Paganos – Cetatea lui Dumnezeu, al cărui principiu singular și relevant este adeziunea la credință, similar, de exemplu, cu atributul principal al dobândirii cetățeniei în polis – însușirea necondiționată a religiei cetății.6
Totuși, utopia ajunge la desăvârșire în perioada imediat următoare Renașterii și Clasicismului, apoi Iluminismului, începând, după cum spuneam, cu Thomas Morus, influențat decisiv de lucrările sus-menționate.
În 1602, Tommaso Campanella scrie Civitas solis, Poetica idea republicae philosophicae, Orașul Soarelui, în care un călugăr ospitalier dialoghează cu un marinar genovez despre o colonie din India condusă de un lider-preot, cunoscut drept Metafizicianul – „el este căpetenia tuturor în cele temporale și spirituale; toate treburile publice și procesele sînt supuse, în ultimă instanță, hotărîrii sale.”7, ai cărui supuși venerează Soarele.
Un alt exemplu faimos este preambulul tratatului medical Anatomia melancoliei. O societate sănătoasă, netulburată temperamental, spune Robert Burton, se opune dereglării melancolice. Ordinea lumii este restabilită de „indignarea și râsul satiric”8.
În 1627 apare postum și neterminată Sylva Sylvarum: or a Naturall Historie. In Ten Centuries, cunoscută și drept Noua Atlantidă, scrisă de Francis Bacon. El descrie o societate fericită, guvernată de un organism singular numit Casa lui Solomon (apelul la înțelepciune), care deține puterea juridică, religioasă și științifică. Lucrarea se află la intersecția dintre istoria naturală, istoria literaturii (prin numeroasele referințe la literatura engleză), filosofie și știință și este, potrivit Danei Jalobeanu, „una dintre sursele de inspirație în încercările de fundamentare, reformare sau legitimare a noului discurs științific în a doua parte a secolului al XVII-lea.”9
Fred E. Baumann consideră că scrierile cu caracter utopic (Morus, Bacon, Campanella etc.) prezintă un trunchi comun de caracteristici: umorul lor se pretează unei specificități satirice, proprie umanismului, care va întâmpina literatura începând cu perioada Renașterii; ele evită disonanța excesivă și ascetismul și acceptă, în spirit ludic, varietatea existenței. Utopia lui Morus tinde să refuze interpretările singulare, fiind reflecția fidelă a spiritului umanistic.10
În fine, literatura secolelor XV-XVIII consemnează o mulțime de exemple (Harrington – Oceana, Sidney – Vechea Arcadie, Morelly – Basiliada etc.) care vizează noi orânduiri sociale, economice și politice, mai ales influențate de noile descoperiri geografice, dar granița dintre utopie și proiect utopic devine, potrivit lui Sorin Antohi, tot mai greu de trasat.11
Antiutopia, un studiu de Cristian Vicol
Titlu: Antiutopia, un studiu
Autor: Cristian Vicol
Editura Universității de Vest
Descrierea autorului
După câțiva ani de cercetare și câțiva ani de detașare, a venit momentul acestei cărți — un studiu despre literatura refuzului (utopii, distopii, ucronii) în Europa Centrală.
O să găsiți între paginile ei opinii, idei și analize despre literatura secolului trecut din România, Ungaria, Cehia, Polonia etc. (adică Bodor, Zweig, Koestler, Kraus, Hofmannsthal, Čapek, Baconsky, Frigyes și alții), trecute atât prin filtrul criticii literare, cât și prin cel al istoriei, psihologiei și sociologiei.
Totodată, pentru că Europa Centrală este o zonă a nevrozelor istorice, a confesiunilor nostalgice, a dezagregării morale, a fatalismului cultural și a fanatismului naționalist, central-europenii au fost (și încă sunt) ușor de sedus de gândirea utopică — lucru pe care îl vedem și azi. Asta face ca, sper, volumul de față să fie relevant pentru cititorul anului 2026, prins între promisiunile fantasmatice ale unui viitor totalitar (în care vom fi „condamnați la fericire”) și prezentul (democratic), imperfect.
În fine, o să descoperiți voi mai multe citind cartea.
Pe această cale le mulțumesc editoarei Mari Tudor și Editurii Universității de Vest pentru faptul că au făcut posibilă apariția acestui volum, precum și pentru interacțiunea excelentă și munca profesionistă pe care au depus-o.
Știu, volumul arată excelent, iar asta i se datorează în întregime fotografei Ana Popescu, care a realizat fotografia mișto de pe copertă.
