Undeva spre jumătatea secolului al XXI-lea, ca efect al descoperirii motorului pus în mișcare de cea mai curată energie, și anume diferența de tensiune dintre lumile cuantice, numit de populația cu o înțelegere revoltătoare a cuceririlor științei motorul fără combustibil, omenirea și-a început cu adevărat expansiunea în spațiu, cucerind sistemul solar, apoi brațul nostru galactic și, în continuare, Calea Lactee întreagă. Mă rog, asta știe oricine. De asemenea, știe și că, deși am zburat spre stele, ne-am luat fricile și superstițiile pământene la noi și, pe măsură ce societatea umană se dilata pe firmament, am vorbit tremurat, rând pe rând, de Muma Spațiului, cosmomoroi, falii intergalactice, punctul de unde se vede tot universul, răul de spațiu și multe altele. Printre care, chiar dacă mai puțin cunoscut, s-a numărat și mitul anomaliei matematice, sau al matematicii betege.
Prima atestare a acestuia datează din timpul Războiului Singularităților și este legată de numele generalului de corp ceresc Yoshido van Wotorelli. În urmă cu decenii, acesta salvase Pământul de hidrele din constelația – surprinzător, deși nu ar fi trebuit – cu același nume, care, la bordul unui crucișător intergalactic de dimensiuni fabuloase, erau la un pas să extermine omenirea, ale cărei arme se dovediseră neputincioase. În ultima clipă însă, Yoshido van Wotorelli le aplicase lovitura de grație dând de-a azvârlita în nava hidrelor cu Luna, fentă de biliard spațial și mișcare tactică de geniu, care, e drept, pe de altă parte îi atrăsese în presă vitriolantul articol „Da’ cu mareea ce-ați avut?”. În Războiul Singularităților însă rolul său fusese mult mai redus, Marele Stat Major nemaidându-i sateliți naturali pe mână. Mai exact, trupele generalului sprijineau de la sol flota de astrodrakkare și portcuirasate a președintelui de flotă Dragoljub Kamehameha, coordonându-se în acest scop cu ienicerii spațiali ai agăi Vaßyle Q-ariu. S-a afirmat ulterior că această retrogradare îl demoralizase pe general, rămas cu gradul nejustificat, că în ziua aceea președintele se bucura de un prânz prelungit cu șanse superbe să apuce apusul, dar și că în toiul luptei aga juca Half-Life 19 pe telefon; nu se va ști niciodată adevărul, dar cert este că armata pământeană a fost prinsă în menghină de invadatorii din afara Căii Lactee – roboți minerali care ne amenințau cu o singularitate tactică –, care riscau să masacreze trupele până la ultimul om. În această situație critică, speranța celor un milion de războinici terrani se îndreptase către generalul Van Wotorelli, omul soluțiilor salvatoare in extremis, iar acesta, încă o dată, livrase: fără să stea pe gânduri, o ștersese de sub nasul dușmanului, împreună cu președintele de flotă și aga, prin intermediul propulsorului subreal, care îi transportase instantaneu, pentru câteva ore, într-un pliu asimetric al existenței, o formă de refugiu de urgență rezervată exclusiv comandanților superiori.
Ajunși la destinație, un șes tihnit, punctat ici-colo de desișuri pitice și scăldat liniștitor în lumina care începea discret să scadă a amurgului, uscățivul, dar parcă nesfârșitul în lungime general s-a ridicat din colb, ca și de pe aga Q-ariu, peste care se prăvălise în focul replierii strategice. Ceva mai încolo, președintele de flotă Kamehameha, aterizat în picioare, încerca să-și mențină echilibrul, scop îngreunat de burta impresionantă, care îi conferea un incomod punct de echilibru prea înalt. Când totuși reuși, se apropie de camarazii săi – și atunci se întâmplă. Van Wotorelli, primul care observase ceva în neregulă, le-a spus ulterior că simțise ceva extrem de greșit, dar neclar, ca o mâncărime violentă, însă imposibil de localizat. El a avut nevoie de un minut întreg până să-și dea seama ce îl deranja; era vorba despre cei doi subordonați: președintele, aga și tempotenentul Rafffner.
‒ Domnule tempotenent, ce cauți aici?! întrebase stins generalul.
‒ Raportez că domnul general de corp ceresc mi-a ordonat să mă alătur dânsului în propulsor, răspunsese tânărul ofițer cu glas la fel de pierit, o combinație nucleară cu exoftalmia sa înnăscută, care îi dădea un aer năuc și fără motive metafizice.
‒ Așa e, mă? verificase generalul și cu ceilalți doi militari, care încuviințaseră din cap, pe chipul lor Van Wotorelli ghicind aceeași sfioșenie spăimântată care îi înmuia și lui picioarele.
Generalul se scărpinase în cap, își frecase ochii, executase două genuflexiuni pe care ceilalți nu le înțeleseseră, apoi își dresese vocea și grăise:
‒ Trebuie să înțelegem ce se întâmplă. Să recapitulăm: am plecat trei de pe câmpul de luptă, nu? Eu, tu și tu.
Spre stupefacția lor, nu mai erau patru; erau, iarăși, trei. Tempotenentul mereu holbat era lipsă la apel. Ba mai mult, odată dispărut, și-au dat seama că, de fapt, generalul nici nu-l invitase în propulsor.
‒ Dar cum e posibil? se întrebase Van Wotorelli. Să fie un spion mineral, deghizat în om?
‒ Nu cred, mai curând e vorba despre retrocauzalitate, spusese pe un ton enervant aga Q-ariu, celebru pentru faptul că nu admitea în haremul său decât femei care înțelegeau mecanica cuantică. Observarea stării unei particule influențează starea anterioară a acesteia.
‒ O explicație penibilă, dăduse din mână președintele de flotă, la rândul lui celebru pentru faptul că nu admitea în haremul său femei care înțelegeau mecanica cuantică.
‒ Aveți una mai bună?
‒ Sunt militar, domnule agă, răspunsese țepos Kamehameha. Eu nu-mi explic, eu execut. Iar până atunci, sunt cu ochii pe Holbea…
Nici minutele următoare nu fuseseră mai blânde cu cei trei războinici. La un moment dat, aceștia se depărtaseră câțiva pași unii de ceilalți, cu aer nepăsător, dar suspectându-se reciproc, când urechile lor instruite captaseră un foșnet suspect în tufișuri (dovedit ulterior a fi un biet șoarece) și se regrupaseră cu o iuțeală nebănuită – cu care ocazie constataseră că tempotenentul era iarăși între ei. Da, cel convocat de general în propulsor, atâta lucru știau și ei… Nimeni nu-l văzuse apărând, el pur și simplu era acolo.
Militarilor le-a luat destul de mult ca să înțeleagă ce se întâmpla, revelația venind după ce, la inițiativa dezinteresată a președintelui de flotă, au purces la inventarierea rațiilor alimentare disponibile. Cu tempotenentul trimis de general la vreun kilometru distanță („Mai bine să fim siguri decât să ne pară rău dup-aia!”, explicase Van Wotorelli), aga și-a pus kitul alimentar pe o foaie de cort, generalul n-a pus nimic pentru că nu luase niciunul cu el, iar rotofeiul președinte de flotă a depus două, așa că s-au făcut patru.
Atunci au realizat că nu era vina lui Rafffner, că acesta nu suferea, cum sugerase generalul, de materializare isterică – în acel loc, pur și simplu, 2 + 1 = 4. Au încercat felurite calcule, rezultatele au fost, pentru toate, conform așteptărilor – mai puțin 2 + 1. Cumva, 2 + 1 și 1 + 2 nu făceau 3, ci, întotdeauna, 4. Atunci când trei obiecte erau la un loc, când se adunau 1 + 1 + 1, erau trei. Dacă însă la două se alătura încă unul (sau invers), rezultau patru. Şi cel mai tulburător era faptul că nu percepeau imediat acel al patrulea obiect, ca și cum ar fi fost firesc să fie patru și nu trei, însă îi încerca aceeași jenă metafizică pe care o trăise și generalul mai devreme și, uitându-se mai bine, constatau că, în loc de trei obiecte, erau patru.
‒ În locul ăsta matematica s-a fărâmat, observase președintele de flotă. Mi se pare mai periculos decât câmpul de luptă… Şi nici nu e nimic comestibil aici!
‒ Lăsați, domnule președinte de flotă, că ați mâncat destulă bătaie în luptă… ricanase aga printre buzele sale răsfrânte, parcă menite să facă declarații insolente.
Odată șocul inițial disipat însă, cei trei vajnici luptători au simțit că aveau nevoie de puțină destindere. De aceea, după o idee a agăi, se așezau la câțiva pași unul de celălalt, apoi Q-ariu se apropia de Kamehameha sau invers – și, când Van Wotorelli se uita la ei, erau nu doi, ci trei, tempotenentul apărând, veșnic năuc, din neant. Pentru o clipă, tuturor celorlalți li se părea cumva firească prezența lui, ca și cum ar fi fost acolo de la bun început – după care simțeau mâncărimea transcendentă și vertijul filosofic.
‒ Acum! poruncea apoi generalul și persoana care se apropiase se îndepărta, iar Rafffner nu mai era – și o clipă se întrebau sincer ce naiba căutase acolo. După care o luau de la capăt: se apropiau – Rafffner apărea; se îndepărtau – Rafffner dispărea. Rafffner da, Rafffner ba. Uite Rafffner, nu e Rafffner. Iar figura acestuia exprima progresiv tot mai multă obidă, reprimată de rangul inferior atât de caraghios încât camarazii săi se tăvăleau de râs în timp ce se foloseau de rânduielile firii din acest loc ca să se joace „ba-i aici, ba nu-i aici” cu bietul tempotenent.
‒ Bun, am râs, ne-am amuzat, gâfâise generalul, dar de-acum înainte stăm tot timpul împreună, să nu mai avem surprize!
Stadiul următor a fost cel creativ. Desfăcuți la vestoane, cu centiroanele aruncate neglijent în iarbă, au purces a găsi anomaliei utilizări marțiale. Generalul a fost primul: o unitate de luptă rămasă cu foarte puțină muniție putea cere propulsarea în acest spațiu pentru un minut, deoarece în loc de, să zicem, trei lăzi cu muniție, ar fi dispus pe loc de patru lăzi cu muniție.
‒ Acest lucru i-ar da posibilitatea surprinzătoare să preia inițiativa în teatrul de luptă și să controleze narativul, încuviințase președintele de flotă, scormonind aparent nonșalant, dar de prea mult timp, printre ambalajele kiturilor alimentare folosite.
‒ Avantajul tactic ar fi brutal, fusese de acord generalul.
‒ Pe de altă parte, n-ar costa mai puțin să aducem patru lăzi de la bun început? remarcase aga, atrăgând însă priviri balistice din partea superiorilor săi.
‒ Ideea e aplicabilă și în marină, propusese apoi Kamehameha, care, înainte de a conduce flote printre stele, se remarcase în dramatica bătălie de pe oceanul de lavă al satelitului jovian Io, pe care o câștigase datorită ideii sale de a construi submersibile magmatice. De pildă, pe un submarin încolțit, rămas cu numai trei torpile, dacă una este scoasă și depozitată în fundul submersibilului, vor fi în total patru. Una e lansată și rămân două, iar dacă torpila cealaltă e adusă la loc, vor fi iar patru, deci submarinul va avea muniție la infinit!…
Dar timpul petrecut în compania prietenilor și a ideilor înălțătoare trece repede, iar momentul întoarcerii acasă începea să preseze minutele rămase. Așa că, în pofida aplicațiilor ostășești pe care le găsiseră infirmității matematice din acest pliu al existenței, generalul, știindu-se cu bube în cap, realizase că dezvăluirea descoperirii i-ar fi cimentat definitiv imaginea de bătrân dement, așa că le poruncise solemn să nu sufle niciun cuvânt nimănui și, după întoarcere, să șteargă locația din memoria sistemului.
‒ Mai avem cinci minute, domnilor. Dumneata ești bine, domnule tempotenent? Da? Mă bucur să aud. Ştii, mă roade o întrebare. Ce făceai înainte să apari aici inexplicabil?
‒ Nu știu ce să raportez, domnule general. Când sunt aici, știu că m-ați chemat în propulsor. Apoi mă trezesc deodată pe câmpul de luptă, îmi amintesc că vin de aici, dar cumva nu am în cap invitația în propulsor. Mă chinuie că nu înțeleg ce se întâmplă…
‒ Lasă, nu te mai amărî. Te-ai dovedit un soldat exemplar. Dacă te întreabă cineva de ce tot dispăreai și apăreai, îl trimiți la mine, oricine ar fi el. Mă bat pentru tine și cu însuși directorul general al Pământului!
‒ Vă mulțumesc, domnule general de corp ceresc, grăise impresionat tempotenentul.
‒ Ești un militar brav și curajos, îl bătuse pe umăr aga. Care e numele tău mic?
‒ Cățânghe, domnule agă.
‒ Frumos nume! De unde ești?
‒ Raportez că m-am născut în Republica Monarhistă Catalunya, dar mama e din Rossmânia.
‒ Bravo! Auzi, dacă ți-e foame, că ai tot țopăit în și din lumea asta, ține aici, scosese președintele de sub veston un kit alimentar nefolosit. Ce să fac, îmi place să mănânc! admisese el către ceilalți doi militari. Dar, dragă Cățânghe, îmi pari trist. Nu te bucuri că ne întoarcem acasă?
‒ Ba da, însă ceva nu-mi dă pace. Experiența asta pe domniile voastre v-a făcut mai buni, dar pe mine, nu. Dumneavoastră mi-ați cedat propriul kit, și știu cât de mult vă place să mâncați. Domnul agă, pentru prima dată de când am venit aici, a vorbit cuiva cald, prietenos. Mie. Iar domnul general a avut amabilitatea să mă întrebe ce mai fac. Numai eu am rămas cu defectele cu care am ajuns aici. Parc-am fi într-un film! Doar că…
‒ Doar că ce, fiule? supralicitase generalul.
‒ Doar că nu e un film.
Van Wotorelli, Kamehameha și Q-ariu se priviseră deodată peste capul lui.
‒ S-a ginit fraierul! exclamase generalul. Pe el!
Două minute mai târziu, tempotenentul Cățânghe Rafffner aducea cu o șuncă uriașă legată fedeleș cu centiroane, curele și șireturi.
‒ Îmi pare rău, îi spusese totuși generalul. Am încercat să te luăm cu ușurelul, ca să nu recurgem la violență, dar te-ai prins… Te rog să înțelegi, nu putem risca să te fi văzut lumea acasă cum te tot bâțâiai între lumi și să afle că aici 2 + 1 = 4. Ar tulbura întreaga suflare, ar fi în joc însăși soarta logicii umane, îți dai seama ce catastrofă ai putea provoca?!
‒ Este o soluție grea, dar bărbătească, încuviințase din cap președintele de flotă.
‒ A venit momentul să dai dovadă de onoare militară, ridicase din epoleți și aga.
În apărarea sa, tempotenentul le ținuse un discurs scurt dar curajos, în care le demontase afirmațiile punct cu punct și îi pusese față-n față cu propriile lor defecte – din păcate însă, călușul îi înăbușise complet vorbele. Dar oricum nu mai conta, pentru că se materializase propulsorul subreal – o incintă de lumină în unghiuri drepte, plutind în aer la douăzeci de pași de ei.
‒ Nu uitați, intrați pe rând, la zece secunde distanță. Nu vrem să înfundăm duza de admisie, le reamintise generalul și o zbughise către propulsor, dispărând în peretele de lumină.
Vaßyle Q-ariu pornise fix la intervalul menționat, intrând cu succes. În urma lui, la secundă, Dragoljub Kamehameha executase un acces perfect, trecând prin strălucirea albăstruie, și înăuntru Van Wotorelli și Q-ariu zbierau îngroziți.
‒ Doi plus unu egal trei! gemu președintele flotei, în facepalm.
Dar nu mai avură timp să facă nimic, bezna înghițise incinta o clipă și apoi erau din nou pe câmpul de bătălie, trași în realitatea inițială de propulsorul subreal, care de data aceasta funcționase ca un aspirator cuantic.
Teatrul de război era pustiu, părăsit de supraviețuitori și înțesat de cioburile singularităților, care se resorbeau jupuind fâșii înguste și lungi din realitate. Aceasta din urmă își închidea cicatricile ontologice deformându-se ca într-o oglindă strâmbă, iar liniile peisajului erau alungite ireal înainte de a reveni spre perspective ceva mai familiare pentru mintea umană prin jocuri aidoma apelor unui giuvaer gigantic.
‒ Lasă naibii nemurirea sufletului, ago! se trezise Q-ariu cu un ghiont renal din partea generalului. Hai să-l dezlegăm p-ăsta!
‒ Ne-am nenorocit, o să vorbească, prezisese gâtuit președintele.
‒ N-are nimic! E tempotenent, are parte de atâtea substituiri temporale în virtutea gradului, că dac-ar zice că 2 + 1 = 4, lumea ar crede că s-a țăcănit.
Echipa de recuperare se apropiase în fine de ei, îi informase că Pământul învinsese, după intervenția salvatoare a temutelor forțe speciale de yeti high tech din centura Kuiper, și îi transportase la cazarmă.
Timp de douăzeci de ani, Kamehameha, Q-ariu și Rafffner au respectat ordinul generalului, începând să vorbească despre tărâmul aritmeticii defecte numai după încetarea din viață a acestuia, într-un atentat cu cuvinte explozive comis de un terorist lexical. Inițial, destăinuirile bătrânilor ofițeri au fost privite cu sprâncene arcuite nicholsonian, cu atât mai mult cu cât nu puteau prezenta niciun fel de dovezi. Nu la mult timp după aceea însă, deținuții de pe cometa penală Haugen-Bourbaki, rezervată celor acuzați de erezie matematică, înlănțuiți acolo fără niciun fel de cifre, care le fuseseră interzise prin lege, au declarat că nu era neapărat imposibil și au cerut ca planeta aritmeticii beteșugite să fie găsită, sperând în secret ca astfel să fie și ei absolviți de acuzații. Cererea lor a fost însă respinsă, motivându-se că găsirea acesteia ar fi echivalat cu identificarea de către un nevăzător a unui ac dintr-un car cu fân ascuns pe o pagină a cărții de nisip a lui Borges.
Posibilitatea existenței unui loc în care matematica ar șchiopăta a mai făcut câteva titluri în presă atunci când un cercetător antibiologic de pe planeta Canis Major e România din sistemul solar Sirius A din constelația Canis Major a emis ipoteza șocantă că 2 + 1 = 4 nu este doar posibil într-un fald al existenței, ci este chiar varianta corectă în univers a calculului. Conform acestuia, 2 + 1 fac 3 numai și numai în perimetrul nostru cuantic, în rest fac 4 și această aparent mică nepotrivire trimite unde de șoc în întreaga arhitectură a realității din lumea noastră, astfel explicându-se de ce există mistere matematice încă nerezolvate, cum ar fi conjectura lui Hodge, ipoteza Riemann sau problema celor trei corpuri; ba chiar s-a afirmat că 2 + 1 = 3 explică în întregime masa universului, fără să mai fie nevoie de scoaterea din joben a rușinii numite materia întunecată.
Ultima zvâcnire a mitului calculului greșit a fost consemnată câteva decenii mai târziu. Abdul al-Weissman bin Herschcovici, conducătorul Irankului, a afirmat că în țara sa ar exista o petroglifă uitată care oferă indicii despre planeta aritmeticii stricate. O cursă pentru identificarea petroglifei s-a declanșat la nivel mondial, însă Sudanul de Sud de Nord, în virtutea sa de superputere, a recomandat tuturor părților să abordeze problema cu calm, să evite generarea unor inutile conflicte diplomatice și, în aceeași seară, a spulberat Irankul prin intermediul unui atac cu rachete purtătoare de ogive inversoare, care desfac materia dinăuntru spre afară, pentru a eradica supărătoarea legendă. Spre deosebire de alte ocazii însă (cum ar fi atunci când Sudanul de Sud de Nord dirijase nori încărcați cu vapori adezivi deasupra regiunii separatiste Sudanul de Sud de Nord de Sud, iar ploaia, care la altitudini de sub 50 de metri se transforma în gelatină oxigenată, prinsese un milion de oameni ca pe niște insecte în chihlimbar, doar că aceștia puteau respira în voie, astfel jandarmul mondial motivând că acțiunea pacificatoare nu făcuse nici măcar o singură victimă și că aceștia puteau fi liberi în nici 20 de ani), Sindicatul Statelor Oprimate de Sudanul de Sud de Nord n-a mai protestat, posibil și datorită concesiilor făcute de SdSdN, care, după câteva generații, a permis, de pildă, tinerilor din țările oprimate să facă facultatea pe prestigiosul TikTok. Ca urmare, proaspeții experți matematicieni din SSOSdSdN nu numai că n-au condamnat spulberarea SdSdNdS, dar chiar au fost de acord că o abominație cum ar fi 2 + 1 = 4 era mai bine să nu existe și chiar dacă totuși, printr-un capriciu al naturii, ar fi existat, era mai bine să nu știm că există și să rămânem la opinia noastră de până atunci că 2 + 1 = 600.
