În limba-țesută yagori, numele Shalaa-Siquer însemna Lumina-ce-împrăștie-negurile și se credea că aduce noroc. Pentru fată constituia mai curând un blestem; din cauza lui, era mereu aleasă pentru a culege pietre de leac de pe coasta abruptă, periculoasă, dinspre Vârfu’ Orei.
Shalaa-Siquer nu privea cu ochi răi însărcinările, ci le îndeplinea întotdeauna plină de bucurie. Ele îi arătau că ieșise din copilărie, devenind o tânără de nădejde a comunității. E drept că prefera să meargă la cules în zilele însorite, nu în cele când negurilor ce înconjurau Tărâmul Tin-al-Bayem le creșteau degete de fum, infiltrându-se în toate cotloanele, limitând vederea la câțiva pași. Atunci era cel mai periculos.
Dar pietrele de leac trebuiau adunate în anumite perioade ale anului, pentru a-și păstra proprietățile magice, așa că tânăra n-avea ce face decât să se piardă în ceață, pășind atentă să nu alunece pe mușchiul umezit. Dacă s-ar fi dezechilibrat s-ar fi rostogolit în vale – un hău al cărui fund nu-l văzuse nimeni. Sau, mai precis, nimeni nu se-ntorsese să povestească, după ce căzuse în el. Chiar și în zilele cele mai senine apărea acoperit de neguri – fuioare ce se mișcau leneșe fără-ncetare, colorate în alb-lăptos dimineața, galben-portocaliu în vremea amiezii, trandafiriu sau mov spre seară și strălucind în verde fosforescent pe timpul nopții.
Aceea le era culoarea și atunci, chiar dacă se apropia chindia.
Ceața desena deja tușe întunecate pe coastă, trezind la viață povești demult apuse: vremea înțelepților țesători yagori, ce legaseră legendele într-o pânză trainică; prigoana merenă, când tărâmul ne-nceput fusese spart în bucăți ce plecaseră, plutind prin neguri, spre alte zări; conflictul ghofian, trimițând atâtea suflete în surghiun.
Nu trebuia să mai piardă mult timp pe coastă. Putea fi păcălită de jocul de lumini și umbre, pășind greșit și riscând să-și piardă viața. O vorbă înțeleaptă din bătrâni spunea că, atunci când începi să vezi născându-se imagini mișcătoare în jurul tău, când fiecare lucru pare a prinde viață, e vremea să te adăpostești. Altfel, sufletul tău va începe să rătăcească, iar tu nu-ți vei mai găsi drumul spre casă.
Shalaa-Siquer și-ar fi dorit să culeagă mai multe pietre, dar vremea aceea ascundea pericole. Petalele de pe chip stăteau ofilite, strânse aproape dureros, slăbindu-i vederea. Ar fi fost mai înțelept să plece acasă. Poate natura avea să se îmbuneze și a doua zi urma să fie frumoasă.
Își aranjă mai bine pe crenguțele umerilor coșurile cu pietre și porni înapoi spre sat, pe urmele propriilor pași. Negurile aveau și părțile lor bune, una dintre acestea fiind că umezeala păstra tălpile bine desenate pe sol. În timp ce mergea concentrată, simți o gâdilătură pe petalele obrazului drept. După modul cum textura lor se schimbă, devenind mai catifelată, își dădu seama că o rază de lumină își croise drum printre cețuri. Își îndreptă fața spre ea. Într-adevăr, soarele aflat la apus reușise să facă o mică spărtură în masa lăptoasă. Fata o urmări cu privirea ochilor ce lăcrimau din cauza intensității luminii și i se păru că, în depărtare, se schița conturul unei insule ce atârna cu susul în jos.
Auzise de mică povești despre așa ceva. Pesemne, când zeii făuriseră lumea, ridicând-o dintre neguri, îi creaseră un talisman. Versiunea yagori, cea mai veche, se oprea acolo, după cum demonstra o glifă descoperită recent. Se părea că, de-a lungul generațiilor, forma inițială se modificase, adăugându-i-se diverse elemente, până la cea învățată în școli – cum că acea lume-talisman se fărâmițase odată cu cea reală, iar găsirea unui ciob devenise ceva extrem de rar. Cine-l zărea printre neguri se putea considera norocos. Viața lui avea să se schimbe în bine.
În lumina ce dădea acelei insule o aură de tărâm magic, în mintea fetei încolți un gând: dacă acel talisman putea fi văzut, oare nu putea fi și atins, pentru cineva care cunoștea multe taine ale lumii?
*
Oftatul reverberă printre coloanele butucănoase, cu design straniu. Materialul din care erau construite transpira în zilele toride, iar picăturile lichide ieșite prin porii săi se solidificau rapid. Șirul de excrescențe desena imagini fantomatice pe structură, ajutată și de reflexia luminii.
Sumo-Nide oftă încă o dată, la fel de zgomotos. Era bătrân, atât de bătrân că-și putea aminti seceta de-o noapte și ploaia de foc – deși de la aceasta din urmă îi rămăsese doar o imagine, o senzație, mai curând, fiindcă se petrecuse când era incomplet format.
Vremurile liniștite nasc plozi nesăbuiți, își spuse. Deunăzi, un grup de abia-formați se jucase cu lumina, trecând-o printr-o rețea de oglinzi până când arsese bolta lumii. Razele evadaseră prin spărtură, fugind departe, spre necunoscut. Zece modelatoare se adunaseră pentru a reface arabescurile cerului, plămădind cu migală și luând totul de la capăt când observau cea mai mică imperfecțiune în munca lor.
Dacă ar fi fost după el, ar fi pus plozii aceia să le-ajute pe modelatoare, să le pieptene caierele de fum ale trupurilor când li se încâlceau de la atâta trudă, să le dea să-mbuce picuri de nectar când le-apuca foamea. Doar așa ar fi învățat că nu orice lucru e o simplă boacănă și că reponsabilitatea se învață de la vârste mici.
Dar lumea se schimbase de când pășise el într-ânsa, iar abia-formații erau răsfățați peste măsură. Se spunea că greșeala făcută era pedeapsa în sine pentru ei și nu trebuiau să fie stresați mai mult, căci ce puteau înțelege la vârsta aceea?
Dacă au înțeles cum să facă prostia, pot înțelege și ce consecințe are, își spuse Sumo-Nide în timp ce strângea picăturile sparte ce se topiseră de pe coloane când razele de lumină alergaseră înnebunite printre ele, odată cu joaca aceea copilărească. Se pierduseră modele superbe, irepetabile, căci transpirația acționa după legi doar de ea știute și niciun desen n-avea să mai fie vreodată ca altul.
*
Pentru Lida-Dala, viața se schimbase într-o dimineață ploioasă, cu multă, foarte multă vreme în urmă. Era o copilă abia îmbobocită, iar părinții, plecați într-o călătorie de la Piatra Arsă la Stei, o rătăciseră cumva atunci când aburcaseră bagajele în căruța cu coviltir. Pruncul rămăsese afară, la mila stihiilor. Ce se-ntâmplase cu adevărat, nimeni nu putea spune. Ajunși la destinație, părinții se dumiriseră ce greșeală de neiertat săvârșiseră și-și smulseseră de pe ei frunzele, văitându-se până târziu în noapte. Ba, mamatata voise să pornească înapoi s-o caute și cu greu o ținuse locului tatamama, arătându-i că ochii zilei mai aveau puțin și se închideau, iar pe întuneric nu numai că riscau să se rătăcească, dar puteau cădea peste marginea lumii, pierzându-se în neguri.
Și, cum se sfădeau ei așa, numai ce se treziseră cu micuța Lida-Dala trăgându-i de poale și plângându-se că-i era foame.
Degeaba o iscodiseră atât ei, cât și toată suflarea Steiului, că nu aflaseră de la ea mai mult decât că lumina o luase de mână și o purtase peste lume de trei ori înainte și de trei ori înapoi, lăsând-o să coboare tocmai unde-i ajunseseră părinții. Bătrânele locului își dăduseră cu părerea că, fiind un spirit pur, asupra ei se pogorâse mila unui suflet yagori – căci se știe că acei strămoși nu muriseră, ci călătoriseră în lumea umbrelor, fiind cunoscători ai tainelor ascunse.
De atunci, fata fusese privită ca fiind specială. Și, într-adevăr, de ce trecuse timpul, de aceea se adeverise acest lucru. Căci ea nu crescuse ca orișicare, ci trăise de trei ori cât o ființă obișnuită. Pasămite, spuneau unii, atingerea yagori-ului făcuse să se abată și asupra ei un pic din darul nemuririi. Dar nu doar asta era de mirare, ci și faptul că Lida-Dala se transformase an după an, ajungând să nu mai arate ca alți semeni ai ei.
În ochii lui Shalaa-Siquer, ce-i aducea pietrele de leac culese, ea apărea ca o peșteră mare, vie. Membrele îi atârnau din tavan, ori, dimpotrivă, se ridicau de pe podeaua moale, unduind precum tentaculele. Vedea cu fiece parte a trupului ei, iar organele deveniseră desene fantastice pe pereți, schimbându-și povestea după cum era dispoziția stăpânei. Gură nu mai avea, iar glasul i se auzea precum un uruit născut din vibrația bortei. Sălașu-nțelepciunii îi spuneau adesea locuitorii când vorbeau despre ea, deși știau că nu-i plăcea, căci, în pofida vârstei și prezenței ei miraculoase, Lida-Dala se păstra modestă, smerită.
‒ Ești gândită, îi spuse tinerei de îndată ce-i trecu pragul. Te-apasă ceva.
‒ Poate avea cineva secrete în fața ta? se amuză Shalaa-Siquer.
‒ Cele mai grele nu sunt secretele pe care le ascundem unii de alții, ci față de noi înșine, grăi domol peștera.
‒ Spui vorbe înțelepte, ca întotdeauna.
Tănâra lăsă pietrele de leac într-un colț, cum o făcea de fiecare dată. De acolo, tentaculele gazdei aveau să le sorteze, apoi să le pregătească în poțiuni pentru cei bolnavi.
‒ Vorbesc ca să-mi treacă timpul, chicoti bătrâna. Când trăiești atât cât am făcut-o eu, ajungi să te plictisești. Spune-mi, ce te-apasă?
Fata știa că n-avea să scape cu una, cu două, de iscodirile interlocutoarei, așa că-i povesti ce văzuse în seara aceea, înainte să se întoarcă acasă.
‒ Semnele nu sunt niciodată de neglijat. Uită-te cum am ajuns eu, chicoti bătrâna.
‒ Și ce-ar trebui să fac?
‒ Când am trăit miracolul, eram mică. N-aveam habar de prea multe, așa că schimbarea m-a purtat după cum i-a venit, iar eu m-am lăsat dusă încotro i-a fost voia. Cu timpul, am căpătat înțelepciunea să-nțeleg de ce un lucru anume se-ntâmplă în felul cutare și tocmai la vremea potrivită. Dac-aș fi știut din timp, dacă mi-aș fi purtat singură hățurile destinului, multe ar fi stat altfel.
În timp ce vorbea, sorta cu dibăcie pietrele după taine doar de ea știute.
‒ Dar tu ești mai mare decât eram eu. Înțelegi mersul lumii, chiar dacă abia ai dat în pârg. Ar trebui să-ți iei soarta-n mâini, nu să te lași copleșită de ea.
‒ Și cum să fac asta?
‒ În Văiugă există un puț adânc, unde sălășluiește o cititoare în măruntaiele pământului. Caută călăuzirea ei, poate-ți va fi de folos.
*
‒ Ești în plus!
Sentința îl amărâse peste măsură. Își dedicase comunității cei mai buni ani din viață. De fapt, aproape toți. Iar acum, când îndrăznise să ceară respectarea legilor străbune, părinții își uniseră forțele și ceruseră exilarea lui.
‒ N-avem nevoie de unul ca el în preajma abia-formaților! protestaseră.
I se pusese în vedere să-și facă bagajele și să părăsească pe vecie comunitatea. Avea dreptul la zece stări profunde, douăzeci de amintiri și treizeci de vorbe de duh. Atât putea duce cu sine și nimic mai mult. Tot ce fusese, tot ce însemnase el avea să rămână, să fie-mpărțit între locuitori, sau – dacă nu se găseau persoane interesate – să se risipească în văzduh ca fumul, lipindu-se de pânza lumii și dându-i întunecime.
Ce să iei cu tine dintr-o viață?
Ce vei rămâne, la vremea înălțării?
*
Văiuga fusese, cândva, o așezare prosperă. Dar vremurile vin și trec peste locuri, la fel cum o fac peste cei ce trăiesc pe-acolo. Uneori, se poate spune ce a dus la cădere – cum au fost timpurile conflictului ghofian. Alteori, stingerea nu e ușor de băgat în seamă; doar după decenii sau veacuri, colecționarii de istorii și legende ajung a spune „aici a fost pe vremuri o așezare măreață, dar ce-a rămas acum e doar o palidă reflexie”. Și, așezând cap la cap detalii neînsemnate, pot desena acea ofilire, fără a o putea pune, însă, pe seama unuia mai mult decât pe a altuia.
Așa se întâmplase și pe acele meleaguri. Culoarele de intrare, terasate pentru a face loc caselor, arătau dezolant. Poveștile unor familii demult plecate asistau tăcute, prin ochiurile goale ale ferestrelor, micuța caravană ce venea din Tărâmul Tin-al-Bayem. Parțial ascunsă sub un baldachin de picuri ivorii, Shalaa-Siquer privea înapoi spre ele. Nu le vedea cu adevărat, dar sufletul ei simțea ceva, ca un tremur.
Aici, își spunea, probabil că s-au jucat copii gălăgioși, aruncând mingi de păr prin inelele ce, pe atunci, nu erau întrerupte. Acolo, mametați și tațimame se adunau în zilele de sărbătoare, ca să cinstească sufletele yagori cărora li se închinau. Iar dincolo…
Până ajunseră la primele case locuite, mintea ei țesuse deja o întreagă frescă. Dacă și-ar fi făcut curaj să participe la concursurile barzilor, ar fi putut cânta melodii cu versuri meșteșugite, amintind de gloria de altădată a Văiugii.
Ceea ce mai rămăsese din așezarea de demult nu arăta chiar așa de rău precum se putea bănui străbătând periferiile părăsite. Vatra ei, vie și trepidantă, nu diferea de cea din locul de baștină al tinerei. Locuitorii aveau ciudățeniilor lor – în aspect, în vorbă, în purtări și obiceiuri – dar asta era ceva firesc. Shalaa-Siquer își permise să-i urmărească în treburile lor zilnice, în timp ce lua o mică gustare răcoritoare, menită să-i redea energia după călătoria obositoare. Plăti conducătorului caravanei cât se înțeleseseră la plecare, apoi se despărți de cei ce-i fuseseră tovarăși preț de câteva zile și întrebă pe cineva de-al locului despre puțul cititoarei. Primi rapid indicații și, urmându-le, ajunse în periferiile părăsite din cealaltă parte a așezării. Locul arăta mai rău decât cel prin care trecuse la sosire, semn că pe acolo se abătuseră mai multe necazuri. Și le imagină în timp ce trecea printre ruine, meșterind în mintea ei noi povești, noi versuri, noi melodii.
Ajunsă la puț, avu nevoie să-și adune tot curajul pentru a porni spre întunecimea din străfundurile lui. Față de asta, misterele reci ale negurilor ce-i înconjurau tărâmul păreau prietenoase. Dar din ele nu se mai întorsese nimeni, în timp ce din puț o făcuseră destui, din moment ce i se dusese vestea cititoarei pentru talentul său.
Pe măsură ce cobora, se făcea tot mai întuneric, iar curajul începea s-o părăsească. Pereții păreau bântuiți. Spirite nevăzute îi șopteau despre disperare, părăsire, renunțare, temeri. Se întrebă dacă, nu cumva, acolo fuseseră îngropați toți cei ce asiguraseră, cândva, măreția Văiugii.
Shalaa-Siquer se simțea tot mai vlăguită, mai lipsită de speranță, de dorința de a merge mai departe – nu doar în întreprinderea aceea, ci cu însăși viața.
Rămâi cu noi, păreau să-i spună, printre vorbe, vocile blestemate închise în încrustațiile ce decorau puțul. Poate că, dacă n-ar fi fost o ființă atât de luminoasă, i-ar fi răpus voința cât încă se mai căsca sub ea abisul și ar fi împins-o spre abandon, spre moarte. Așa, însă, flacăra speranței rămase pâlpâind stingher, până ajunse să simtă sub ea umezeala solului. Ajunsese la capăt, într-o beznă care simțea că o închidea în ea precum un mormânt.
‒ Încotro s-o apuc de aici? șopti pentru sine.
Nu se aștepta să primească vreun răspuns, dar acesta veni, făcând-o să tresară:
‒ Încotro ai dori?
‒ Ăăă… Caut o… o cititoare. Lida-Dala mi-a spus că aici o găsesc pe cea mai vrednică dintre ele, adăugă grăbită.
‒ Lida-Dala…, rosti tărăgănat vocea. Îmi amintesc de ea. Un caz aparte, da-da. Cuvintele vieții ei s-au unit în fraze ce s-au unduit, ieșindu-și din rânduri și amestecând-se într-o istorisire ce a părăsit matca ființelor de rând. Ea însăși a devenit o poveste în marea carte a vieții și a lumii.
‒ Acum e o… e ca o… peșteră.
‒ Eh, formele sunt părelnice. Ne arată ce putem înțelege. Și, când nu mai vrem s-o facem, rămân nemișcate, împietrite, aducându-ne cu un pas mai aproape de moarte.
Shalaa-Siquer se întrebă dacă era cazul să pășească în direcția din care i se părea că venea vocea. Ar fi comis un sacrilegiu? Ar fi riscat să cadă într-o capcană? Oare era mai bine să aștepte ca interlocutoarea să-i spună ce să facă? Nehotărâtă, rămase pe loc.
‒ Dar s-o lăsăm pe Lida-Dala, continuă cealaltă. Nu mi-ai spus ce cauți tu aici.
Tânăra îi povesti despre spărtura negurilor.
‒ Lida-Dala mi-a zis că-i un semn și că n-ar trebui să-l ignor. Însă nu știu ce să fac.
‒ Semnele, ele singure, nu ne spun nimic, răspunse vocea. Uneori, dacă ne gândim prea mult la ceva, ni se pare că ne îndeamnă să credem că acela e un lucru important. Și, acolo unde era ezitare, aduc hotărâre. Unde era stagnare, insuflă schimbarea. Unde era căutare, găsesc răspunsul.
‒ Și-n cazul meu cum e? Că eu nu căutam nimic. Adică, doar niște pietre de leac.
‒ Câtă inocență! chicoti cititoarea. Și, totuși, iată că semnul a-nceput să-și țeasă urzeala în jurul tău. Dintr-o fată ce adună pietre, ai ajuns să pleci de acasă și să călătorești departe, pentru a coborî într-un puț întunecat ca sufletele Celor Pierduți. Aș spune că, deja, a înmugurit.
‒ Nu-nțeleg, își recunoscu fata, rușinată, neștiința.
‒ Ce nu-nțelegi?
‒ Ce-ar trebui să fac. Ce-mi spune.
‒ Tocmai ți-am zis: ai făcut deja. Ai pornit la drum. Piatra ce stătea înțepenită, iată, se rostogolește!
‒ Încotro?
‒ Asta rămâne de văzut.
‒ Oh…
Shalaa-Siquer era descumpănită.
‒ Am crezut că… Iartă-mă, sunt prea îndrăzneață!
‒ Ai crezut că eu îți voi dezvălui drumul și ce trebuie să faci pe el, nu? o ajută vocea.
‒ Da. Adică… asta credeam că face o cititoare.
‒ Ești sigură că asta vrei?
În glas se simțea ceva, ca o capcană. Tânăra cugetă cu atenție, încercând să-și dea seama ce-i scăpa.
‒ N-ar trebui?
‒ Odată ce-ți citesc destinul, nu-i vei mai putea scăpa. Chiar de te revolți, sămânța lui va fi deja în tine, va rodi și, mai devreme sau mai târziu, i te vei supune. Căci mințile noastre – așa mărețe cum sunt! – cad ușor pradă unor chestii mărunte, se culcușesc în ele și le transformă-n închisori. Asta vrei?
‒ Nu. Dar…
‒ Dar?
‒ Dar nici nu știu ce ar trebui să vreau. Adică… ce să fac cu semnul, ce să-nțeleg din el.
‒ Pe tine te poți amăgi, fătuco, dar nu și pe mine! Dacă nu te măcina ceva, n-ai fi bătut atâta cale pân-aici. Ceva-ceva crezi tu acolo, în petalele alea naive. Ia zi!
Shalaa-Siquer își adună curajul.
‒ Mă gândeam dacă nu cumva am văzut o fărâmă de talisman. Și dacă pot ajunge la el.
‒ Pentru ce?
‒ Ca să aduc binele în lume.
Vocea hohoti, făcând să reverbereze pereții înalți ai puțului.
‒ O-ho, fătucă, dar vorbe mari spui fără să le cunoști înțelesul! Străvechile spirite yagori, în marea lor înțelepciune și cunoaștere, nu pot face toată lumea bună și dreaptă, și crezi că vei reuși tu? O lume care s-a spart în mii și mii de cioburi când cu prigoana merenă, îndepărtând frații unii de alții și făcându-i să-și uite rădăcinile, să nu se mai cunoască, să se preschimbe de parcă nu s-ar fi născut din aceleași spirite străvechi.
Tânăra se rușină. Se simțea măruntă și prostuță. Dar interlocutoarea nu părea că râsese de ea cu răutate, ci doar se amuzase de neștiință. Și nici n-o alungase de acolo, ci o descususe, iar când ar fi putut s-o păcălească folosind vorbe meșteșugite, alesese să-i deschidă ochii.
‒ Atunci – îndrăzni ea – să fac bine unui suflet năpăstuit? Sau și asta e prea mult?
‒ De ce să nu-l folosești pentru tine? o ispiti vocea.
‒ Pentru că, dacă te gândești doar la lumina ta de-o clipă, nu vezi ofilirea ce va veni mai apoi! recită ea din învățăturile cu care o crescuseră tatamama și mamatata.
‒ Iar spui vorbe mari, chiar dacă nu le-nțelegi pe deplin sensul. Însă cine sunt eu să judec? Sigur că se poate face voia ta, dacă ești sigură că asta vrei.
‒ E bine pentru mine?
‒ Asta rămâne să afli. Eu voi face doar atât: voi arunca oasele ca să-ți citesc drumul pe care tu, acum, ți-l croiești. Să afli pe unde să mergi, ca să ajungi unde voiești și ce trebuie să lași obol, acolo, ca să ți se permită să pășești pe cale-ți. Și-ți voi mai da un răvaș sigilat; se va deschide singur la capătul călătoriei tale. Căci un destin există-n toate cele ce le alegem, iar acolo vei găsi citirea mea, așa cum mi se-arată. Te-nvoiești, sau mai bine te-ntorci acasă?
‒ Mă-nvoiesc! răspunse tânăra înainte să cumpănească cele auzite, de parcă o voce lăuntrică așteptase clipa aceea, pitulată într-un colț de suflet.
*
‒ Ce faci aici?
În jurul lui Sumo-Nide se rotea un roi de sclipiri; nu știa dacă vorbele veniseră de la una dintre ele, ori de la întreg.
‒ Stau, oftă.
‒ Aștepți pe cineva?
‒ Nu. Nu aștept pe nimeni. Doar stau.
Roiul se ridică, se avântă într-o direcție, apoi în cea opusă și, în cele din urmă, reveni la el.
‒ Aici e Ady-iumi-odeka, Locul-de-trecere. Cine ajunge aici a plecat pe drumul fără de întoarcere.
‒ Știu.
Sclipirile roiului părură să se defazeze, ca și cum întregul era supus unui tumult interior.
‒ Nu înțeleg, erupse în cele din urmă. Pentru tine, sosirea aici poate însemna doar un singur lucru: înălțarea. Ar avea sens să stai aici doar dacă mai aștepți pe cineva care să ți se alăture în călătorie.
Sumo-Nide scoase un sunet nedefinit, ceva între geamăt și mârâit. Își scutură gușa fleșcăită.
‒ Aici e tot ce am avut voie să iau cu mine, mormăi. Zece stări profunde, douăzeci de amintiri și treizeci de vorbe de duh. Când Jurii îmi vor cere să-mi depăn viața în fața lor, voi ști să le arăt doar un crâmpei de ici, unul de colo. Nicidecum un fir tors de la un cap la altul. Doar optsprezece amintiri, ce-am găsit de cuviință să păstrez.
‒ Douăzeci, îl corectă roiul.
‒ Nu, căci a nouăsprezecea amintire e cea a faptului că doar atât am avut voie să iau cu mine, iar a douăzecea că există Jurii și înălțarea. Și, când ei vor vedea că nu-s decât un moș senil, ce nu-și mai amintește ce-a făcut în viață, vor vrea să afle ce port în suflet. Și crezi că nouă stări profunde vor fi îndeajuns ca să le pară că am adunat ceva între naștere și moarte, că a meritat să trăiesc?
‒ Zece.
‒ Nu, nouă. A zecea stare profundă pe care am ales s-o păstrez a fost durerea insuportabilă a pierderii tuturor celorlalte. Iar când Jurii mă vor vedea atât de străveziu, vor cerca să afle măcar dacă am învățat ceva din viață, dacă am păstrat niște vorbe de duh.
‒ E un târg bun, îl încurajă roiul. Cu siguranță ai ales cu înțelepciune câtă vreme încă mai aveai toate amintirile și stările.
‒ Așa pare a fi. Dar multe dintre ele îmi par acum golite de sens. Le privesc și-ncerc să-mi dau seama ce vor să spună, căci sunt lipsite de profunzimea și înțelesul pe care li-l dădeau faptele din care s-au născut. Fapte ce, acum, îmi sunt străine, acoperite de negură. Nu-i voi putea convinge pe Juri că am învățat ceva.
Clătină din cap, amărât.
‒ Pentru mine, nu mai există înălțare. Am fost exilat întru uitare.
Roiul străluci mai puternic, în culori catifelate.
‒ Ady-iumi-odeka e un loc de trecere pentru multe suflete. Pe drum, unora le mai scapă câte ceva din bagajul pe care-l poartă. Alții lasă intenționat una, alta, căci așa socotesc că trebuie să-și plătească obolul pentru viața avută. Și se gândesc că pot apărea necăjiți, ca tine, ce ar avea nevoie de un lucru ce lor nu le strică să-l piardă. Ba sunt și unii care, conform obiceiurilor tălmăcite de popoarele lor, lasă aici saci întregi cu amintiri, stări și vorbe de duh.
Sumo-Nide asculta și nu-i venea să creadă. Să fi fost acela un test al Jurilor, ca să vadă de era, totuși, demn de înălțare? Se scutură cu vehemență.
‒ Așa ceva nu se poate! Să iau bagajul altuia ar fi furt, ar însemna să mă dau drept cine nu sunt.
‒ Și cine erai tu la momentul nașterii? Căci nu știai nimic, ci ai adunat stări, amintiri și vorbe de duh din întâlnirea cu unul, cu altul, cu o anume întâmplare. Ăla n-a fost tot furt?
‒ Nu! Atunci am învățat.
‒ Și-acum nu-i la fel? Uite, sacul acesta tocmai a fost lăsat de un suflet ce a trecut pe-aici. A spus că a venit special, că asta-i era menirea, să-l lase pentru „cineva care va avea mare nevoie, căci va fi în ceas de cumpănă”. Așa a grăit. Socotesc că tu ești unul dintre cei despre care a zis. Dacă mai adăsta câteva clipe și te-ntâlnea, ți l-ar fi pus direct în brațe.
Luminițele se stinseră, apoi se reaprinseră.
‒ Acum, dacă tu nu vrei să primești un dar ca să înveți din el și să-ți continui calea pe drumul înălțării, asta e treaba ta. Dar își va găsi, cu siguranță, un alt nevoiaș, ce-l va prețui și-i va da folosință.
Roiul se îndepărtă, lăsându-l pe Sumo-Nide singur în crepuscul. Alături de el, la o distanță îndeajuns de mică încât să-l atingă dacă se întindea un pic, se găsea un sac uriaș. Arăta altfel decât gușa lui și asta îl făcu curios. Îl apucă, îl trase cu mare greutate spre el, și-l deschise.
Înăuntru, strălucind precum giuvaerele, se găseau sumedenie de stări profunde, amintiri și vorbe de duh. După meșteșug, se vedea că sunt străine, iar unora avea să-i ia o vreme până să le înțeleagă cu adevărat rolul.
Învățătura nu e furt, își repetă el una dintre expresiile înțelepte pe care le păstrase cu sine. Stăpânit de o vie curiozitate, apucă din sac un giuvaer și-l ridică, să-l vadă mai bine.
*
Se sprijini de una dintre coloanele butucănoase cu design straniu.
‒ Unde mă aflu? întrebă, istovită.
Încercă să întrebe. Din gura ei ieși doar un scâncet stins.
Privi în jur. Coloane precum cea de care se lipise împânzeau lumea precum o pădure de piatră.
De undeva, de departe, veneau amintiri despre o lume. Despre o căutare. Dar a cui? Și pentru ce?
Porii coloanei transpirau, iar picăturile dulci o înviorară.
Cu ochii minții vedea niște oase aruncate, ce spuseseră o poveste. Ce poveste? Nu mai știa.
Deasupra pădurii, bolta cerului se modela în arabescuri fermecătoare, ce păreau a-i vorbi.
Oare acolo să fie ascunsă istoria pe care nu și-o mai amintea? Diamantele de la capetele volutelor întrepătrunse o duceau cu gândul la niște saci prețioși lăsați în locuri ce-i apăreau încețoșate, șterse. Simțea ca și cum pierduse părți din ea. Cu voie, fără de voie – asta nu mai știa.
‒ Ia uite ce abia-formată frumoasă! auzi o voce.
‒ Și are-un talisman cu ea, o acompanie o alta.
Obiectul păcăni ușor, deschizându-se.
‒ Ia uite, o vorbă de duh! Abia-formata asta va fi un suflet deosebit.
În timp ce încerca să se dumirească de unde veneau glasurile, îl auzi pe cel dintâi silabisind:
Dincolo de neguri sălășluiește lumina.
*
‒ Se pare că soarta are felul ei de-a se juca, chicoti Lida-Dala. Ai plecat să-ți iei în mâini hățurile destinului, dar s-a-ntâmplat taman pe dos.
Tănâra o asculta cu atenție, ciulindu-și petalele.
‒ Arăți ca Shalaa-Siquer, vorbești ca ea, gândești ca ea, dar pe mine nu mă păcălești. Simt în tine ceva ascuns, un abis întunecat ce așteaptă să iasă la lumină. Sau să fie descoperit, se corectă. Asta urmează s-o aflăm. Și tu însăți recunoști că nu-ți amintești când te-am trimis la cititoare, ca și cum ai fi pierdut pe drum unele amintiri.
‒ Mi-au spus și alții că sunt lucruri pe care le-am uitat. Că sunt… altfel.
În glasul tinerei se simțea tristețea.
‒ Nu-ți face griji. Când spiritele yagori se amestecă în treburile lumii noastre, o fac cu un țel. Poate că vei avea un rol special, cândva. Sau poate că l-ai avut deja. Poate că ai ajuns în lumea-talisman și ea te-a schimbat. Ori ai schimbat tu ceva, ori pe cineva de-acolo. Ce știu eu? Hai, du-te și mai culege-mi niște pietre de leac.
