1.
Holul clădirii se întindea întunecat în fața mea. Abia deschisesem ușa glisantă, aceasta alunecând spre dreapta cu un fâșâit monoton, și imediat am văzut interiorul colorat aproape doar în nuanțe de alb și negru din fața mea. Lumini slabe veneau din direcția fiecărui neon învechit, acoperit de praf. Clădirea era o epavă arhitecturală locuită de epave sociale. Pereții odată albi se acoperiseră cu un strat de negreală provenită din inima întunecată a poluării orașului. Pe jos, o gresie gri, poroasă, acoperită de urme infecte de pași, împușcată pe alocuri de găuri, încerca să țină loc de pavaj. Rosturile erau de un negru închis ce făcea parte din aceeași paletă a decadenței urbane care caracteriza și restul clădirii.
Seara precedentă o petrecusem în mare parte în interfață, iar gândurile încă mi se amestecau vijelioase în cap amenințând cu o migrenă care urma a fi ucisă în fașă de o doză bună de sintetice de calitate. În capătul culoarului puteam vedea o siluetă abia perceptibilă. M-am apropiat încet de aceasta, ochii urmând să descopere un homuncul slab întins pe pardoseala murdară a clădirii de apartamente. Fața acestuia era acoperită de o pereche de ochelari ce simulau spațiile virtuale și care permiteau conexiunea la marea rețea. Perechea de ochelari arata mai mult ca o placă ce acoperea ochii nefericitului, de culoarea albului murdar al tuturor echipamentelor care, în timp, se învechesc iremediabil. Mizeria umană în toată gloria ei… Bărbatul slab, aproape un schelet, părea mort deși, la o privire mai atentă, acesta încă respira. Cel mai probabil, era un alt caz clasic de „creier prăjit”, un alt individ care, fugind de realitate, a decis că, la un moment dat, aceasta nu mai merita suficientă atenție. Înainte de orice, elementul central al vieții acestor oameni era echipamentul cu care se conectau la rețea, echipament pentru care, oricât de ieftin ar fi fost, ar fi ucis fără a avea prea multe dileme morale.
Am lăsat în urmă muribundul conectat și m-am întors înapoi în apartament. Ușa de la intrare s-a închis din nou automat, izolându-mă de lumea exterioară comparabilă cu un gunoi „modern” cu aspecte de gri și negru închis, o boală a sufletului transformat în reziduu, gata să infecteze și alte suflete cu boli incurabile ale conștiinței. Patul meu simplu, metalic, cu un design cât de cât modern, se afla exact în fața ferestrei. Etajul 20 oferea o privire de ansamblu asupra cartierului-epavă de dedesubt, dar și asupra clădirilor mai moderne din depărtare, majoritatea aparținând diverselor corporații, sau fiind hoteluri pentru cei bogați. Având în vedere zona în care era amplasat complexul, curățenia exterioară a clădirii nu era o prioritate, astfel că geamurile, deși generoase, erau pictate cu scursura mizeriei provenită din ploile ce penetrau aerul negru de deasupra. Zoaiele lungi arătau ca un fel de sânge putred oferit de bestia puhavă care era orașul și care ne ținea pe toți captivi în burdihanul lui imens.
Numele meu este Ray, sau Șobolanul, pe stradă. Câteodată sunt „mercenar”, sug de la țâța puhavă a rețelei tot ce-i de valoare, date, informații, materiale mizerabile cerute de clienți bolnavi mental, secrete; le folosesc împotriva unora și îi fac pe alții bogați, nu lucrez niciodată cu corporațiile, niciodată nu iau contracte prea mari, zbor „sub radar”, câteodată îndeplinesc si misiuni ce necesită forță fizică. Implanturile musculare ajută, îți dau forță pentru câteva momente de glorie și câteva zile de condamnare în întuneric din cauza inhibitoarelor necesare după utilizare. Implanturile sunt încă noi. Corpul ne taxează pe toți, ne face să suferim cu adevărat așa cum ar trebui să o facem atunci când ne gândim să ni le adăugam, dar, pe moment rațiunea nu primează… Mizeria cheamă și mai multă mizerie, inhibitoarele te cară în Iad, te aruncă în mijlocul lui, dar te lasă apoi în viață fără amputări la activ. Unii mor în acest proces, suicidul e eliberare, noi restul continuam să înotăm în mizerie, în contracte, în relații trecătoare, în oraș.
Inițial, oamenii creaseră urbea ca pe un mod de a se aduna, de a se apăra, de a schimba idei. În prezent, orașul este mai periculos decât lumea de afară de care inițial omul fugise pentru a se proteja, a devenit o plantație, o rezervație de sclavi, un altar însângerat al viselor, stacojiu de la multiple sacrificii, cu muște grase care încă bâzâie în jurul măruntaielor întinse pe el.
Mă scarpin violent pe pielea de pe gât, sub ureche, sloturile chip-urilor și portului de rețea nu au scăpat chiar întregi după ultima sesiune de accesare a acesteia, probabil mă paște o infecție, un fleac vindecabil rapid, cel puțin teoretic, atâta timp cât temperatura intensă nu a prăjit alte componente mai profunde. Portul de rețea, o legătură firavă între lumea de afară și creier, implantat de bunăvoie de către oricine, cu un preț derizoriu. Singurii care nu și-l implantează sunt niște descreierați religioși, adepți ai corpului de bază, neîmbunătățit, o clasă de care nu se sinchisește nimeni, având în vedere că toți își imaginează că aceștia vor muri de foame în pustietate mai devreme sau mai târziu. Societățile disfuncționale au creat mereu asceți, pustnici nebuni care își găseau fericirea în singurătate. Îi înțeleg, într-un fel, singurii oameni care reușesc să bage pumnul în gură cacofoniei de zgomote și informații din societate, singurii pentru care tehnologia nu are nicio valoare, care nu trebuie nici măcar să folosească banii, urmărind perpetuu îmbunătățirea sinelui.
Afară plouă, murdar, parcă acid, divinitatea plânge sau scuipă pe mizerabila condiție umană, pe clădiri, pe oraș, pe bani, pe afaceri, pe tehnologie. Mucegaiul cartierului e ciuma modernă, născută din lacrimi de ciudă divină, ciudă pe o rasă ratată, creată în van, fără șanse de evoluție, avansând spre involuție sau dispariție totală. Încet, o alertă sună parcă de departe, dinspre ochelarii mono-lentilă de pe masă. Îi iau și îi pun pe cap, simțind casca cum își face loc încet în pavilionul urechii. Impulsul mental deschide apelul și, pe lentila care acoperă ochiul stâng, văd o față prietenoasă, amuzantă, de pisică. Pe ecranul ochelarilor aceasta apare stilizată cu linii roșii, însă companionul virtual este, de fapt, colorat în alb și negru.
„Salut, Pus, ce-i nou în seara asta? Ceva credite de încasat, ceva muniție de consumat?”
„Salut, Șobo, voi, mercenarii, nu vă gândiți decât la ceva cafteală și la bani. O gașcă de inutili, la fel ca și corporațiile. Moralitatea ta mă întristează. Nimeni nu se mai gândește la oamenii de rând, dar aceștia se vor ridica într-o revoluție finală și vă vor curăța pe toți.”
„Deci suntem la ora de comunism de după amiază?”
Motanul virtual pufăie nemulțumit.
„Cineva vrea să șparlească niște date dintr-un terminal de corporație. Faza urâtă e că s-ar putea să mai fie și alți băieți inspirați pe acolo, care să vrea să navigheze în același timp cu tine. Te bagi sau ții prea mult la creierul tău paradit de inhibitoare și basamac prost?”
„Hmm, ceva biștari în joc sau mai mult gratis? Ultimele incursiuni în rețea au fost mai mult degeaba.”
Expresia lui Pus se schimbă într-una dezamăgită.
„Iar bani, faci un bine umanității Șobo, pentru revoluție, furi ceva de la cei lacomi…”
„Da, aproape gratis, cât să nu ai ce mânca până la incursiunea următoare. Prietenii tăi revoluționari pare că nu se îngrămădesc la sărit cu ceva resurse pentru comunitate atunci când e cazu’, cu atât mai puțin programatorul tău, care probabil a stat cu posteriorul lui generos pe cărțile de istorie când te-a scris. Deci, bani? Câți?”
Pus păru din nou dezamăgit.
„Vreo zece miare. Marfă periculoasă.”
„Sună bine de data asta, de ce nu… Dă-mi niște coordonate.”
2.
E târziu în oraș, plouă puțin, stropește și-i frig, o atmosfera apăsătoare, sepulcrală. Blocurile sunt morminte de beton, mașinile rare sunt sicrie umblătoare, suntem cu toții morți-vii aici, mânați de un instinct inutil de supraviețuire. Nu ai cum să supraviețuiești, dacă ai murit deja. Programul meu de cercetare și contact pentru misiuni destinate mercenarilor care vor să obțină un ban mai mult sau mai puțin cinstit e un motan, singura fărâmă de bucurie, amuzament, într-o lume neagră și decadentă. Inteligența artificială generativă din spatele lui asimilează date și își creează un sine rezultat în urma interacțiunilor cu mediul înconjurător și cu datele din rețea. Pus găsește cele mai bune afaceri și are cele mai bune replici sarcastice, este idealist și prea comunisto-revoluționar pentru mine. Visează că, într-o zi, oamenii vor crea un fel de frăție dubioasă și, subit, se vor înțelege bine. Idealism care frizează cu tâmpenia. Nu am înțeles exact din ce interacțiuni a preluat această trăsătură inutilă. Eu sunt un anarhist nenorocit sau ceva apropiat, nu m-au pasionat vreodată ideologiile, niciuna din ele nu a oferit vreodată vreo soluție reală la problema imbecilității umane. De ce primul om pe jumătate maimuță și cu un creier rarefiat și subdezvoltat l-a pocnit pe celălalt om-maimuță în cap cu un băț? Nimeni n-a reușit să răspundă acestei întrebări vreodată, nicio facțiune, ideologie sau sectă de demenți pre sau post cyber-realitate. Probabil umanitatea are o genă intrinsecă malefică sau poate e doar proastă, defectă, inadaptată, poate este predispusă la autodistrugere din naștere, de aceea nu mi-a păsat niciodată prea mult cine trăiește sau cine moare, corporații, facțiuni, clanuri, culte… toate la fel, oameni și gena lor intrinsec defectă.
„Salut, șefu’, aici Pus. Clădirea mare din față, cea cu neoanele de la parter, asta ar trebui să fie. Aici e contractoarea.”
Pisica mă aruncă din șirul gândurilor ca o lovitură în moalele capului.
„Ok, sa intrăm, zic…”
Urc scările infecte ale blocului. Neoanele magazinului închis de la parter m-au orbit deja și acum ochii se obișnuiesc din nou cu întunericul de pe hol. Singura vedere clară o am în lentila ochelarilor. Aceștia execută deja o scanare a culoarelor și transpun obiectele din întuneric în contururi roșii pe fundal negru. Când ajung la al treilea etaj, una dintre ușile apartamentelor îmi sare în ochi. Spre deosebire de celelalte, aceasta are o consolă instalată în perete pe partea dreaptă. Ușa se deschide încet, glisând spre dreapta în interior. Pus nu dă niciun semn de viață și nu pare să obiecteze atunci când calc în încăpere.
În fața mea stă o siluetă întunecată, luminată doar de lumina albastră proiectată de câteva ecrane pe care apar diverși parametri. Pus scanează echipamentele, dar nu pare să-mi poată oferi nicio informație despre ele, nici măcar un fabricant. Bruiajul e clar și AI-ul îmi șoptește:
„Nimic, e bruiat tot. Echipamente coioase, militare probabil. Niciun algoritm nu a trecut de ecranare. Plus că tipa nu pare să comunice în vreun fel cu noi, încă.”
Mă uit la silueta întunecată, dar nu mai fac niciun pas spre a mă apropia. Îmi miroase a capcană și a moarte subită. Dacă mă gândesc bine, camera asta nu miroase a nimic, ca un nenorocit de spital pentru implanturi, ca un salon unde bagi în tine steroizi, inhibitoare și upgrade-uri pe bandă…
Silueta se mișcă încet și se întoarce parcă plutind. Doua lumini perfect rotunde, portocalii, apar în zona capului, ca doua lămpi alimentate de focul Iadului… Implanturi oculare! Unele al dracului de hidoase, dar probabil funcționale, destul cât să te facă să te simți mai cald în profunzimea nădragilor. Am urât întotdeauna exagerarea cu elementele robotice și specimenele hidoase rezultate în urma dependenței de a-ți planta mereu ceva nou în corp. Pare că cea care ne-a contractat e exact unul dintre specimenele respective. Există o linie subțire între multe augmentări, dezechilibre în cocktailul de porcării din creier și pierderea umanității.
O lumină difuză începe să crească din tavan, ca acționată de un potențiometru invizibil. E caldă, dar asta nu prea ajută deloc. În fața mea stă persoana care m-a contractat. Observ un spațiu de vreo zece centimetri între extremitățile ei inferioare și podea, probabil ceva implanturi magnetice care o fac să plutească, de acolo și senzația ciudată pe care o dă atunci când se mișcă. Încerc să nu mă holbez nici la picioarele care arată ca niște cilindri rotunzi, nici la ochii pătrunzători și diabolici. Trupul femeii este acoperit de haine, însă formele par prea perfecte ca sub acestea să existe mușchi și piele. Cel mai probabil, are aplicată un fel de armură antișoc sau antiglonț. Trupul femeii este acoperit de un fel de robă neagră care ajunge până undeva în zona genunchilor. Reușesc să observ că părul acesteia este de un grena închis și că se revarsă pe umeri, peste robă.
Mai arunc o privire rapidă în ochii ei și observ că fața îi este încă umană, în afara de cei doi ochi sintetici. Măcar modificările se opresc undeva și apotemnofilia nu s-a manifestat mai departe de picioare și, probabil, brațe. Așa cum îmi imaginam, mâinile femeii sunt și ele sintetice. Una se ridică ușor și mă invită să iau un loc pe scaunul amplasat lângă o banchetă pentru aplicarea implanturilor. Gândul că ea ar putea fi cea care îți montează diverse jucării prin corp mă face să vreau să stau în continuare în picioare. Pus nu poate scana nimic și nici eu nu pot vedea vreo duză ascunsă care ar putea injecta vreun gaz paralizant în cameră. Traficul de organe este încă un risc, având în vedere că niște sectanți imbecili încă doresc să moară, încercând implanturi de organe naturale incompatibile care au aparținut altor nefericiți.
Femeia vorbește cu un glas profund sintetic, inuman, totuși apropiat relativ de cel al unei persoane obișnuite.
„Bine ai venit, Ray, deci tu ești mercenarul care ar trebui să îmi aducă datele. Și văd și programul care te acompaniază, un AI decent, deși cu mult cod inutil pentru customizări nefolositoare. Un animal vagabond care deseori îți vânează alter ego-ul nu este neapărat cea mai bună alegere, dar vom lucra cu ce avem. Datele de care am nevoie se află într-un data center militar… bine păzit, desigur, nimic nou aici. Ceea ce doresc sunt informații clasificate care nu vor fi comunicate celui care execută contractul. Orice încercare de accesare a lor va fi sancționată drastic. Contractul deja semnat de tine are o clauză destul de clară; în cazul încălcării termenilor, ești de acord să îți oferi viața pentru știință, în cazul eșecului misiunii, totuși, nu vei păți nimic. Corpul tău, deși modificat, este destul de natural încă, potrivit pentru câteva proiecte viitoare.”
Văzusem deja clauza aceea, dar decisesem că era destul de greu pentru cineva să mă urmărească și să mă dezmembreze în cazul nerespectării termenilor… deși, uitându-mă acum la monstruozitatea din fața mea, îmi imaginez că probabil am avut prea multă încredere în mine. Pus șoptește în mintea mea:
„Cam nasol, Șobo. Tipa asta nu pare deloc ok, și are cam mult fier în sânge, și probabil și mai mult în creier. Nu știu dacă e mai ciudat că pare că vorbesc inhibitoarele din ea sau inumanitatea ei. Plus că se ocupă cu niște chestii de care doar am auzit în locuri izolate din rețea. Încă sunt demenți care măcelăresc oameni de plăcere, îmi pare bine că nu am un corp fizic.”
Răspund pe jumătate stins:
„OK, să accelerăm puțin afacerea. Dă-mi, te rog, harta cu locația data centerului. Mă așteaptă ceva bani buni după și nu intenționez să ratez ocazia asta.”
Văd cum, subit, coordonate încep să se deruleze în ochelarii care sunt una din porțile către rețea. Expresia nu se schimbă pe fața femeii. Tocmai și-a bătut joc de securitatea unui dispozitiv militar fără măcar să înțeleg cum a ajuns acolo.
Mă ridic de jos și părăsesc încăperea cu un „mulțumesc” sec. Străbat cu viteză holul clădirii până ajung în stradă din nou. Ploaia ușoară îmi scaldă chipul cu câteva picături reci.
Pus se aude în fundal:
„Pare ca ai ceva proiectil atașat de posterior, Șobo. Doamna doctor pare că te-a speriat puțin, a trecut prin tot echipamentul ca și când ar răsfoi o pagină din rețea făcută de un copil.”
Îi răspund:
„Mai taci, odată. Dacă aveai ceva mațe de reașezat sigur și tu te cărai instant.”
3.
În cameră e întuneric, aproape de 12 noaptea. Ieri am reușit să fac rost de o afacere de milioane și azi ar trebui să o execut, doar că momentul acela dinaintea acțiunii îmi ridică mereu părul pe șira spinării. Este o combinație de entuziasm și frică pură, primordială. Ghearele morții zgârie mereu pe lângă cei care vor mai mult de la orașul putred, dar, în timp, am devenit prieten cu ele. Mă lasă cât de cât să trăiesc și în schimb eu le las mereu să se apropie de mine, urmând a le recompensa la sfârșit cu premiul suprem, o viață în plus pe lista celor pierdute. Noaptea asta întunecată ar trezi îndoiala în orice suflet oricât de ne-superstițios, însă decid să îl apelez pe Pus prin intermediul ochelarilor.
„Salut, băiete! Gata de treabă? Avem o afacere de terminat.”
Mă dau jos din pat și tavanul dispare din fața ochilor mei, fiind înlocuit de întunericul aproape de nepătruns din cameră. Lumina automată se aprinde ușor, destul cât să nu mă orbească. Pus se aude în capul meu ca un tinitus enervant:
„Bine te-ai trezit, Șobo. Am pregătit câteva detalii despre locație. Pare a fi o clădire înregistrată ca abandonată, deși n-am idee pe unde s-a mai cuibărit armata și a depus vreun ou de aur. N-avem ce să facem decât să mergem până acolo, să vedem ce se întâmplă. Posibil să fie păzită, dacă într-adevăr conține ce-a spus madam doctor. Îmi miroase a conținut de litieră de pisică ne-virtuală. Nimic nu se pupă cu nimic. Femeia ori are o dorință anume de sinucidere, ori e corporatistă, izvorul tuturor necazurilor; măcar are biștari. Aș zice să iei cu tine șișu’ și ceva păcăneală de calitate. O grenadă, două au salvat multe posterioare la vremea lor. Poți sa bagi pușca aia duală într-o teacă invizibilă, sau ceva. Dacă băieții au implanturi și pocnitori militare o să ajute cât de cât.”
„Să mergem, zic.”
Aproximativ o oră mai târziu am ajuns în apropierea clădirii cu pricina. Afară este frig și la fel de întuneric; port niște pantaloni de piele, un costum termic și pe deasupra o manta de piele lungă. Pe spate, pușca cu două funcții, de mitralieră și aruncător de grenade stă ascunsă în teaca discretă. La brâu am un cuțit cu elemente electronice sincronizat cu softul din propriile implanturi. Îl pot urmări oriunde ar zbura în timp ce îl arunc. Pe partea dreaptă, un pistol de mici dimensiuni se odihnește în teaca proprie. Pe stradă nu e nimeni în timp ce avansez încet. Clădirea-obiectiv ar trebui să apară curând în dreapta mea, însă totul pare a fi parte a unui peisaj static. Nimic nu agită scanerul și nimic nu produce niciun zgomot, în afară de câteva picături de apă care cad dintr-un burlan. Pare a fi ambuscada perfectă sau țeapa perfectă.
Trotuarul e gol, iar intrarea clădirii cu opt etaje se cască neagră către stradă. E o intrare simplă, cu ușa deschisă, nimic militar la ea… Pășesc înăuntru cu grijă, însă totul pare înghețat în timp, liniștea te pocnește în moalele capului ca un ciocan, sistematic. Lumina de afară nu ajută deloc, iluminatul stradal fiind o glumă nereușită. Deodată, îl aud pe Pus.
„Capu’ sus, șef! Avem companie.”
Pe mini-radarul din ochelari apare o hartă roșie a clădirii. Mici puncte se mișcă regulat, probabil soldați cu implanturi detectate de Pus. La parter pare că nu e niciunul, primul etaj începând să fie, treptat, populat. Ceva nu pare deloc OK.
„Ce-avem aici?”
„N-am idee… răspunde Pus. Pare că ar avea ceva metal în ei, îi detectez, dar nu identific nimic din ce au. Ori e un screening militar, ori s-a bulit ceva în sistem. O să tragi gloanțe în beznă, probabil.”
Brusc mă simt aruncat în față, scot cuțitul și îl arunc în silueta neagră care se prăbușește pe podea din poziția chircită pe care o avea în întuneric. Mă apropii de siluetă și o luminez cu lanterna pistolului. Fața pare să fi avut, la un moment dat, implanturi însă acum, ceea ce trădează prezența acestora, sunt doar niște găuri. Cine ar scăpa de ele în modul ăsta mă depășește, doar dacă cel întins pe jos nu a fost scăpat forțat de ele. Expresia facială hidoasă și găurită aproape că nu pare umană. Strig la Pus:
„Păi și ăsta? N-avea nimic pe el?”
„Complet invizibil, Șobo…”
„La dracu’ cu invizibilitatea lor. O să fie mai vizibili când iau foc.”
Scot mini-aruncătorul de grenade și încep să urc scările ușor. Îl comut însă în modul mitralieră. Nu vreau să-mi zbor vreun membru în timp ce lansez proiectile prea mari pentru un spațiu închis. Arunc o privire de după balustrada scărilor în timp ce etajul de deasupra se deschide în fața mea, complet gol, fără ziduri, aparent. Două siluete aleargă către mine în întuneric, însă de data aceasta ochelarii deja le marchează cu un contur roșu. Scap de câteva încărcături laser în centrul contururilor și siluetele se scurg pe jos. Harta îmi arată și mai multe echipamente, câteva terminale pentru rețea, precum și un server, undeva la etajele superioare. Probabil acolo ar trebui să fie datele.
Liniștea s-a lăsat din nou în jur și celelalte siluete de la etaj continuă să se miște în ritmul lor. Par a nu fi afectate de zgomotul armei sau de ceea ce se întâmplă în jur. Plimb lanterna armei pe cele două victime și văd același lucru, două fețe aproape inumane, palide, cu niște haine zdrențuite. Mut lumina de acolo, întunericul și imaginile respective nefăcând decât să îmi crească pulsul. Aud un zgomot subit din stânga mea și îmi stabilesc în minte unde era ușa pe care am intrat. În întuneric, aceasta se vede ca un contur neclar, puțin mai luminat. Lanterna armei nu ajută deloc, orbindu-mă de fiecare dată când privesc zonele luminate de aceasta. Zgomotul e un mieunat, un plânset stins asociat cu o siluetă pe care lumina mi-o dezvăluie ușor.
Femeia stă jos rezemată de perete, cu genunchii flexați și cu capul sprijinit de aceștia. Mă apropii încet și ea mă țintuiește cu privirea, prea brusc, prea intens. Chipul ei îmi face pielea să se zburlească și părul de pe ceafă să mi se ridice. Pare că misiunea asta e o mare capcană, pusă la cale de cineva care mă cunoaște. Îndrept arma către femeie și încep să rulez scanările, în timp ce ea mă privește fix, cumva sălbatic, malefic. Scanez tot, de la semne vitale la urme de simulări aplicate sau la potențiali viruși în sistem.
Pus șoptește:
„Pare să fie al dracului de reală. Niciun virus detectat, nicio nefuncționalitate prezentă. Nume: Astra Parker, Data Nașterii: 2533, Data Morții: 2563. Anul curent: 2569. Date extrase din baza de date globală a cetățenilor.”
„La dracu’… ” spun.
Expresia femeii nu mai are aerul fix sau sclipirea dementă din ochi. Cu vocea celei pe care o pierdusem în urmă cu aproape 6 ani, îmi spune pe un ton calm:
„Și timpul de luptă e acum!”
Zâmbește și privește din nou în jos, stând în continuare lângă perete.
Scanerul se activează și, în întuneric, apar 20-30 de noi inamici, mare parte din ei deplasându-se inuman, în patru labe, probabil nefericiți ca și cei trei de mai înainte. Datele de pe radar nu se potrivesc cu cele din scanerul din ochelari. Văd zero mișcare pe radar și un grup de inamici în fața mea. Încep să trag rundă după rundă de plasmă, cresc intensitatea focului după vreo 3-4 salve; membre și sânge încep să sară, pătând podeaua în întuneric.
Acum mult timp am pierdut-o într-o misiune. Nu știu cum a ajuns aici, însă de data asta voi câștiga, tăind rând după rând de cadavre fără minte. O să termin muniția și apoi o să tai și o să ucid cu mâinile goale val după val, oricâți o să producă nenorocita asta de clădire. Plasma pare că e la final și comut rapid pe aruncătorul de grenade. Mă gândesc la ochii ei albaștri, cei pe care îi avea când era în viață, la părul ei în toate culorile posibile deodată și dau drumul primei grenade. Proiectilul dispare în întuneric, apoi mă orbește cu lumina lui. Urechile îmi țiuie și sunt lipit de perete cu jumătate din aer ieșindu-mi instantaneu din plămâni. Ea e încă lângă mine, aparent neafectată de lupta în desfășurare.
Mai lansez o grenadă și bucăți de trupuri și sânge sunt proiectate înapoi către noi. Mă întind să-i apuc mâna rece și apoi fug către intrare.
„Pus!”
AI-ul nu răspunde. Poate, până la urmă, ăsta chiar e un virus nenorocit.
Sunt în capul scărilor și încetinesc astfel încât să ajung un etaj mai jos, la parter, nevătămat. Îi simt încă mâna în mâna mea. Simt cum pășesc în gol și cad, și amețesc, și apoi negură, întuneric, imaginea ei, ochii albaștri în care variază privirea ei normală și privirea sălbatică de la primul contact…
4.
Nu mai cad și nici nu mai am senzația că toate mațele vor să-mi migreze în gât. Pare că suprafața de sub mine e tare, fermă, așa că deschid încet ochii. Văd un tavan semi-întunecat și detectez o lumină în stânga mea. Deschid brusc ochii complet și privesc către ecranele cu tentă albastră. În picioare, lângă ele, se află o persoană. Recunosc locul imediat și duc mâna spre centură, căutând cuțitul sau pistolul de dimensiuni mici. Nicio armă nu e la locul ei, așa că sar din pat și încep să mă verific alert, controlând dacă am toate membrele încă atașate. Nu mă doare nimic, semn că probabil nu am suferit nicio operație clandestină. Recunosc încăperea, cabinetul contractoarei și scaunul pentru instalat implanturi de pe care tocmai m-am rostogolit. Atașamentele acestuia, brațe cu ace și bisturie par amenințătoare. Avansez către silueta întoarsă cu spatele și aceasta se întoarce la rândul ei către mine.
Îngheț și mă uit către ea uimit. În fața mea se află Astra, îmbrăcată în hainele contractoarei. Îmi zâmbește și îmi spune:
„Frumoasă mișcare, de data asta.”
O privesc și spun:
„Cum?”
Se uită la mine relaxată și, cu un zâmbet, pornește către ușă. O urmez afară din cabinet și apoi în stradă. Câteva lumini creează puțină claritate în peisajul întunecat. Ploaia a început, între timp, să cadă din nou, fină dar deasă. Totul este umed și gri, sau negru, iar străzile sunt lucioase, o lucire rece, deranjantă.
Astra se întoarce cu fața spre mine oprindu-se. Gluga mantiei îi acoperă parțial fața, lăsând să se vadă doar ochii de un albastru deschis. Vreau să mă apropii de ea și să o cuprind, să confirm această fantasmă care pare ireală, însă mâna ei se ridică, cu palma deschisă, ca un semnal de stop. Mă opresc aproape automat, de parcă propriul corp nu mă ascultă. Pare că Pus nu detectează niciun atac cibernetic. Astra mă privește și îmi spune:
„Contractul ăsta a fost un real succes, Ray. Nu eram siguri dacă prima dată ai dat, sau nu, tot ce puteai. Ne vom revedea la timpul potrivit.”
Astra se întoarce cu spatele și parcă plutește ușor în pelerina lungă, îndepărtându-se. Apoi, subit, se dematerializează încet și dispare, ca o fantasmă. Privesc consternat strada goală și rulez o scanare de sistem pentru substanțe stupefiante sau alte lucruri similare. Sunt curat, sistemul e lacrimă, niciun malware, niciun virus. Îl aud pe Pus vorbind:
„Niciun drog, șef, da’ nu pare. Vorbești singur și am o gaură în loguri de vreo oră și ceva. Parcă sistemul a crăpat de tot în timpul ăla. N-aș putea spune ce s-a întâmplat cu niciun deep scan.”
„Serios, am vorbit singur? Niciun semnal pe scaner? Niciun om în fața mea? Sau mașinărie, sau ceva pe orice filtru?”
„Re-scanez, dar nu văd nimic. Iese ceva pe infraroșu, sunt niște erori ciudate, un fel de detecție, dar nu prea, cred ca vreunul din senzori e terminat sau stă să cadă oricum. Deși pare că, apoi, scanează corect.”
„Am văzut-o, am vorbit cu ea. Din cabinet până aici, afară, am mers împreună.”
„Nimic, șef, doar tu bătând câmpii singur și coborând din locu-ăla ciudat. Sper că procesorul tău central organic n-o ia razna. Știu niște băieți care îl pot înlocui imediat, cu tot cu transfer, și amintiri, și toate cele. Ar fi un upgrade de milioane.”
„Nu, mersi, nu vreau să-mi arunc creierul într-un sac și să-l înlocuiesc cu ceva copie greșită.”
Pus spune pe un ton amuzat:
„Asta dacă n-ai luat-o cumva pe calea pustnicilor nebuni și meditatorilor. Băieții ăștia cred mereu că văd spirite și alte chestii supranaturale, dincolo de puterea de detecție a scanerelor. O prostie, după mine, tot ce văd ei sunt doar ceva extra-efecte la drogurile cu care oamenii normali doar se distrează. Oricum, majoritatea nici nu au prea multe implanturi, sunt curați ca un container antiseptic. Cam greu să confirmi că ai văzut ceva, când n-ai cu ce. Și, acum, tu crezi că fata chiar te-a vizitat, din ceva loc frumos în care a ajuns, fix în fundu-ăsta de groapă de gunoi?”
Pus îmi citise gândurile și știa ce dilemă aveam, deși părea să nu-și amintească de femeia din clădirea militară.
„N-am nicio idee. Dar multe lucruri din ceea ce spunea se potriveau. Părea un test…”
„Cred că misiunea asta a fost un fel de glumă proastă rău. Toate datele despre contractoare sunt șterse din sistem, nu știu exact cum. Posibil sa fi fost programate să dispară după contract. Niciun malware nu și-a făcut de cap pe aici. Și am rămas și fără biștari, mulți din ce zicea madam.”
„Să-i ia dracu’ de bani. Știu mai bine ce s-a întâmplat.”
*
Și azi sper că am trecut testul; că undeva, dincolo de rețea, ea este încă vie și că va continua să considere că m-am străduit destul. Dacă nu, în caz că există ceva instanță dincolo de toate straturile cibernetice sau umane, înseamnă că am încurcat-o… și încă sper că, dacă instanța există, aceea nu va fi chiar ea, ca judecător suprem, atemporal.
