Ana-Veronica Mircea
De-a lungul vremii, mulți autori au fost trimiși la cratiță. Sau la șaibă, după caz. N-a știut nimeni asta până când autorul nu s-a confesat în vreo lucrare autobiografică sau în vreun interviu. Am născocit o serie de întrebări pentru a ni-i apropia mai mult pe cei ce ne încântă cu scrierile lor, pe cei ce ne par cunoscuți de-o viață sau, din contră, complet străini și inaccesibili. Această serie de interviuri se vrea pe jumătate serioasă, întrucât vom încerca să obținem secrete legate de scris, recomandări de lectură, dar și păreri din domeniul culinar ori meșteșugăresc.
Astăzi, am luat-o la țintă pe Ana-Veronica Mircea.
1. Care a fost primul text împărtășit altcuiva? Ce reacție ai obținut?
Mi s-a povestit că a fost un distih, împărtăşit părinţilor pe cale orală, fiindcă scrisul îmi era încă străin: „Aduc un pietroi / În casă la voi.” Se pare că era vorba de o piatră culeasă de pe plajă, pe care am ţinut s-o colecţionez. Iar reacţia a fost pozitivă, cred, având în vedere că evenimentul a rămas în analele nescrise ale familiei. La capitolul texte scrise a fost vorba tot de o poezie, când eram prin clasa a cincea sau a şasea. Tata mi-a explicat, sec şi succint, că poezia presupune multă muncă şi mi-a recomandat să citesc versiunile poeziilor lui Eminescu. Le aveam (le mai am) într-un tom cu opera lui integrală, apărut în perioada interbelică. Nu le-am citit – nu atunci – şi nu i-am mai citit tatei poeziile mele. Ulterior am descoperit că pot fi un cadou apreciat, la aniversări, de femeile din familie (două mătuşi, bunica, mama.) În proză am scris, când eram un liceu, o povestioară fantasy care mi-a displăcut suficient ca s-o rup. Pe următoarea am trimis-o la „Anticipaţia” când sărisem de 30 de ani şi a fost respinsă – banală, fără niciun haz, sau cam aşa ceva. Abia cu a treia am avut un nesperat succes la un concurs organizat de Nemira, în 1992.
2. Ai fost, vreodată, trimis la cratiță / șaibă după prezentarea unui text în public?
Nu, că nu [prea] am prezentat texte în public. N-am făcut parte decât dintr-un cenaclu online, (AtelierKult se numea, dacă nu cumva mă înşală memoria) prin primii ani ai mileniului actual. Acolo mai toată lumea critica nemilos pe mai toată lumea, dar nu chiar cu trimiteri explicite la cratiţă / şaibă.
3. Dacă ai fi ajuns la cratiță, ce preparat crezi că ți-ar fi ieșit cel mai bine? (O rețetă, pe scurt, ar fi o bucurie în plus pentru cititori)
În timpul petrecut departe de casă înainte de căsătorie îmi pregăteam cu pricepere supă din plic, piure din fulgi de cartofi (ca garnitură la friptura de pui dată de mama la pachet) şi, cel mai complicat, tocăniţă de ciuperci gata fierte din conservă. Le puneam peste oarece ceapă călită (uneori până se ardea pe alocuri), mai clocoteam totul un pic şi… atât. După măritiş am renunţat la semipreparate – ceea ce nu m-a ajutat să prind drag de cratiţă! Din fericire, de când e pensionar, soţul meu e şi bucătarul nostru şef. Eu spăl vasele, refuzând cu încăpăţânare ajutorul celor doi colocatari torcători şi miorlăitori, care execută cu talent şi dăruire salturi pe chiuvetă. Şi îmi iese foarte bine ceaiul chinezesc, ăla verde – cca. 400 ml de infuzie turnată peste o linguriţă de miere, trei de rom şi una de zeamă de lămâie.
4. Dacă ai fi ajuns la șaibă, ce obiect crezi că ar fi putut ieși din mâinile tale?
Am lucrat 26 de ani într-un atelier de proiectare. Adică le-am avut cu teoria. Practica nu m-a tentat, din mâinile mele ar fi ieşit doar rebuturi. (În studenţie am făcut la un moment dat practică în atelierul facultăţii. Lucrând pe acelaşi strung cu o bună prietenă de-a mea, i-am scos, împreună cu ea, peri albi maistrului instructor.) Cu mâinile din dotare m-am ţinut cu succes doar de tricotat, o vreme şi de croitorie, am învăţat să fac covoare persane… Acum mâinile mele se împacă bine doar cu tastele laptopului. (Ale telefonului nu prea le plac.)
5. Care a fost sfatul legat de scris pe care, după ce l-ai primit, l-ai respectat cu sfințenie?
N-am primit niciun sfat legat de scris. Sau, dacă oi fi primit vreunul, e sigur că mi-a ieşit imediat pe urechea cealaltă. Am învăţat să scriu, atât cât s-a lipit de mine, din tot ce-am citit vreodată. Şi am aprofundat „studiul” traducând, adică citind cu foarte mare atenţie, numai că traducerile înghit mult timp, nu prea mai rămâne şi pentru scris. Apropo de traduceri, în ceea ce le priveşte respect un sfat primit de la Vlad T. Popescu, primul redactor cu care am colaborat: „Dacă autorul râde, noi nu hohotim.”
6. Cartea pe care ai reciti-o fără să te plictisești niciodată este:
În copilărie mi-a citit mama de nenumărate ori „Isprăvile lui Păcală” de Petre Dulfu. Pe urmă, până pe la vreo 16-17 ani, mi-am citit eu de nenumărate ori Cei trei muschetari şi Winnetou. Acum am în bibliotecă nenumărate cărţi încă necitite, aşa că recitirile mi se par, mai ales ţinând cont de vârsta la care am avut baftă să ajung, timp irosit.
7. Filmul pe care l-ai revedea fără să te plictisești niciodată este:
Orice comedie cu Stan şi Bran.
8. Două-trei vorbe despre cel mai recent volum:
Cel mai recent, adică apărut cu doar şase anişori în urmă, este volumul Întoarcerea vrăjitorului în care sunt incluse 19 povestiri selectate de editura Pavcon. Nu au aceeaşi tematică, le leagă doar faptul că sunt roade ale imaginaţiei mele – nu toate la fel de coapte, nu la fel de gustoase.
Primele 13 (în ordinea din cuprinsul cărţii) sunt scrise în anii ’90, mai ales pentru numeroasele concursuri de atunci, la care o parte dintre ele mi-au adus câte un premiuleţ (materializat cel mult printr-o diplomă). Celelalte sunt din mileniul III.
Felix, the king e prima mea povestire publicată (în Jurnalul SF). Nu pot zice că e de debut, fiindcă am scris-o după Paradisul bărbaţilor – cea premiată de Nemira, amintită mai sus. Iar Omul de zăpadă e cea mai recentă şi, pe de altă parte, cea mai scurtă pe care am scris-o vreodată şi singura care, înainte de a fi inclusă în cartea asta, n-a mai apărut pe nicăieri, în niciun volum colectiv, în nicio revistă, în niciun fanzin.
Cea mai lungă din cel mai recent volum e povestirea care îi dă titlul şi care, dintre scrierile mele publicate, e a doua ca lungime.
9. Părerea Teodorei despre cel mai recent volum:
Am tot spus că un volum de povestiri e ca o cutie cu bomboane asortate. E imposibil ca cel puțin una să nu fie pe gustul celui mai mofturos cititor. Diversitatea personajelor și a decorurilor alese sunt dovada unei imaginații aparte; creativitatea e ținută în frâu în cazul povestirilor de o pagină sau două (sau chiar de patru rânduri), ori lăsată liberă în cazul textelor de o mai mare întindere. Cele din prima categorie reușesc ca, în extrem de puține cuvinte, să contureze o poveste de care să ne amintim. Celelalte, cum ar fi Întoarcerea vrăjitorului, ne oferă satisfacția unei lecturi tihnite și, cel puțin mie, trezesc amintirea vremurilor de care vorbea și autoarea mai sus, când abia așteptam apariția celor mai recente reviste online, sau aflarea premiilor de la concursuri.
Titlu: Întoarcerea vrăjitorului
Autor: Ana-Veronica Mircea
Coperta: George Ionescu
Editura Pavcon
Nr. pag.: 184
ISBN: 978-606-8879-95-6
Colecţia: Colecţia Science-Fiction, #109
Descrierea editurii
Volum de povestiri science-fiction, în binecunoscutul stil alert şi pasionant al scriitoarei Ana-Veronica Mircea, una dintre cele mai premiate autoare din fandomul românesc.
Conține povestirile:
- De dragoste
- Iadul
- Negustorul ambulant, calculatorul și falimentul
- Învins
- Oyoja Onuk
- Călugărița
- Felix, The King
- Bifurcația
- Turnat 2
- Oltzii
- Năpârstocii
- Puncte de vedere
- Coincidență
- Omul de zăpadă
- Supraviețuitorii
- Clipa eternă
- Poveste de Crăciun
- Radu Babei
- Întoarcerea vrăjitorului
