‒ E o ocazie unică în viață, spusese Sandy.
E drept că zicea asta despre aproape orice planuri își făcea. Într-o după-amiază însorită de toamnă, în timp ce luau ceaiul pe terasa unei cafenele din Covent Garden, Yorik fusese cucerit de vorbele lui Sandy și acceptase să-și închidă temporar atelierul de taxidermie ca să-l însoțească. Ulterior, pe când zăcea căzut într-o groapă plină cu zăpadă în sălbăticiile Scoției, cu un rinocer lânos uriaș și destul de furios aflat la douăzeci de pași de el, avea să-și regrete decizia.
Sosirea lor în Scoția nu se petrecu sub cele mai bune auspicii. După mai multe ore decât putea suporta un om într-un Range Rover, Yorick și Sandy, împreună cu cei doi parteneri de vânătoare ai săi, Lucia și Arkadi, ajunseră în pragul serii la o pensiune situată undeva la nord de Fort William. Yorick coborî țeapăn de pe bancheta din spate și se sprijini de portieră. Lucia apăru din cealaltă parte a mașinii și rămase deoparte, scrutând orizontul întunecat în căutarea pericolelor. Avea în jur de un metru cincizeci înălțime, dar starea ei continuă de alertă îl ținuse ca pe spini pe ultimele sute de kilometri.
Sandy luă inițiativa și se duse la ușă, împreună cu Arkadi. Casa părea veche de două sau trei secole, având un aspect sinistru din cauza pietrei folosite la construcție. Ușa fu deschisă de o femeie care se prezentă ca fiind doamna McCready, o persoană severă, cu talia îngroșată și, după cum se părea, fără un prenume.
‒ Din Anglia, ai? întrebă.
‒ Exact, doamnă! răspunse Sandy. Auzindu-l pe Arkadi pufnind, se corectă: Adică, doi dintre noi.
‒ Hai, intrați.
Yorick se aplecă pentru a trece pe sub buiandrugul de lemn și o urmă pe doamna McCready prin holul slab luminat către o bucătărie spațioasă, pavată cu gresie roșie și având o chiuvetă suficient de mare cât să te îmbăiezi în ea.
La o masă lungă de lemn stătea un bărbat înalt, chel.
‒ Gregor McCready, se prezentă, ridicându-se pentru a le strânge mâinile.
Musafirii se prezentară la rândul lor.
‒ Din Anglia, completă disprețuitor doamna McCready.
‒ Cân’ îți zâce Yorick, nu ești chiar așe englez, zâmbi Gregor.
Yorick se considera pe jumătate englez, dar decise să nu comenteze aspectul.
Gregor îi conduse către camerele lor, în timp ce soția începu să troncănească niște căni de tinichea și un ceainic. Yorick se întrebă dacă disprețul ei pentru englezi era specific locurilor, ori avea mai curând de-a face cu ideea, de dată recentă, cum că englezii puteau fi condamnați pentru înmulțirea sălbăticiunilor exotice ce invadaseră regiunile montane. Părea să existe un consens general cum că asta venise ca o pedeapsă pentru recentul referendum prin care Scoția cerea să iasă din Marea Britanie, rupându-se de conducerea engleză pentru prima dată de când un rege scoțian ajunsese pe tronul Angliei cu mai bine de patru secole înainte.
Coborâră să bea ceai și să mănânce o prăjitură Dundee, privită cu neîncredere de Lucia, ca un potențial vânat ce necesita să fie observat.
‒ La vânătoare, nu? întrebă vesel Gregor, în timp ce doamna McCready robotea silențioasă în fundal.
‒ Ie, răspunse Sandy, căpătând brusc un accent scoțian.
‒ Cătați haggis sălbatici?
Sandy păru confuză preț de o clipă, apoi aprobă cu hotărâre:
‒ Dac-avem noroc.
Gregor chicoti, iar Yorick își păstră comentariile pentru sine.
Sandy își construise o reputație în ultimii ani luând urma unei varietăți tot mai periculoase și bizare de creaturi readuse la viață prin intermediul bioingineriei. O oarecare necunoaștere a subiectului din partea scoțienilor de rând era scuzabilă. În timp ce Westminsterul încă dezbătea problema, parlamentul scoțian autorizase vânători ca Sandy să treacă la treabă. Dacă la Londra avea un statut cvasi-legal, ea reușise să se afilieze poliției scoțiene și pornise expediția cu aprobare din partea ei.
Seara și-o petrecură despachetând și verificând arsenalul, mâncând tocană în bucătărie și relaxându-se într-o încăpere întunecată, cu un cap de cerb atârnat pe perete.
‒ Noi nu suntem fierți pă vânătoare, comentă Gregor văzând că Arkadi se holba în ochii de sticlă ai cerbului. Nici pă ăia de la mediu.
Diverse grupări de mediu provocaseră probleme în Londra, iar magazinul de taxidermie al lui Yorick fusese obiectul unui protest de scurtă durată dintr-o duminică ploioasă. Agenția de Protecție a Mediului din Scoția declarase că era interesată doar de fauna specifică țării și că n-avea treabă cu ceea ce numea „specii invazive ostile”. Marea masă a oamenilor folosea, în general, termenul de „bestii mari și păroase”, denumirea care-l descria, printr-o coincidență, și pe Arkadi. Yorick nu era sigur din ce țară europeană provenea uriașul, dar acestuia îi plăcea să dea impresia că petrecuse ceva timp în trupele speciale. Renunță să se mai holbeze la cerb și se lăsă într-un fotoliu uzat.
Yorick se întrebă dacă s-ar holba la fel de calm și la un animal sălbatic în viață.
Mare parte din ziua următoare o petrecură căutând rinoceri lânoși prin împrejurimile răcoroase. Erau paradoxal de greu de zărit, ținând cont de dimensiunile lor. Zona pe care voiau s-o exploreze era imensă. Puseră la treabă Range Roverul pe teritoriile fermelor, de-a lungul câmpurilor, prin albiile pâraielor. Se dădură jos și se cățărară pe poteci abrupte, ori prin boschete. La un moment dat, găsiră o urmă de rinocer, dar Lucia constată că avea o vechime de câteva zile și nu le era de folos pentru vânătoarea respectivă.
După-amiaza târziu, Arkadi scose un „Ha!” zgomotos în timp ce studia pe tabletă imaginile provenite de la dronă. Făcu un stop cadru și mări imaginea. Sandy opri mașina.
‒ Acolo.
Arkadi amplasă un steag în mijlocul unei duzini de cariere și micșoră imaginea. Fu nevoie de o reducere semnificativă pentru ca propria lor poziție să apară pe ecran.
‒ Cinci kilometri, spuse.
Yorick privi harta, urmărind ruta singuratică și îngustă a drumului ce înconjura dealurile stâncoase.
‒ O să facem mai mult de cinci kilometri ca să ajungem acolo, observă.
Sandy coborî geamul fumuriu și-și scoase capul, analizând înălțimea soarelui.
‒ E prea târziu pentru azi, concluzionă. Marchează-i.
Arkadi butonă tableta, iar Yorick urmări cum rinocerul lânos creștea în dimensiune pe măsură ce drona cobora. Arkadi însemnă cu un X unul dintre animale, apoi folosi drona ca să-l înțepe cu o săgeată dotată cu un dispozitiv de urmărire. Făcu la fel cu încă doi, într-o succesiune rapidă. O stare de nemulțumire agită turma, care se mișcă, iritată.
‒ Pe mâine, atunci, spuse Sandy și băgă Range Roverul în viteză.
Pe când se întorceau spre pensiune, începu să ningă.
*
În dimineața următoare, pământul era acoperit de un strat de zăpadă de câțiva centimetri. Agitația pentru a încărca echipamentul în mașină transformă zona din fața pensiunii într-o clisă maronie. Arkadi se așeză pe locul din dreapta, dând indicații pe baza informațiile de pe tabletă. Sandy conduse agresiv, luând curbele cu viteză și înclinând alarmant mașina pe terenul accidentat. Lucia privi fix undeva, pe geam, iar Yorick rămase cufundat în gânduri.
Se zgâlțâiră, făcură gălăgie și alunecară pe drumuri de țară aproape o oră până ajunseră la un kilometru de turmă, sau, cel puțin, de săgețile cu dispozitive de urmărire, care abia se deplasaseră un pic din ziua precedentă. Acolo, Sandy declară că ar trebui să abandoneze vehiculul și să se apropie pe jos. Yorick ezită între dorința de a rămâne la căldura mașinii și a-i urma pe vânători. Nu voia să vâneze, dar observarea animalelor în mediul lor natural – mișcările și reacțiile – l-ar fi ajutat să prezinte carcasele conservate în cea mai realistă manieră posibilă.
Porni după trio, rămânând în cele din urmă la coadă, pentru a nu-i sta în drum. Fulgi de zăpadă mari, frumoși, începură să cadă din cer, răsucindu-se, suflați de expirația sa. Își legă mai bine fularul în jurul gâtului, apărându-se de vântul rece.
Vânătorii ajunseră pe vârful unei creste și se aplecară. Își scoaseră binoclurile, anemometrele și o serie de alte accesorii. Yorick se opri la o sută de metri în spatele lor și începu să se învârtă în cerc. Era teribil de dezolant, cu orice semn al prezenței umane obturat de ninsoare.
Când termină de făcut o tură, constată că vânătorii dispăruseră.
Se îndreptă spre culme, așteptându-se să audă în orice clipă bubuitul armelor. Sau tropotul turmei – de preferat, îndepărtându-se.
Cu excepția sunetului slab al unui fel de șoim, era liniște.
Yorick se grăbi, dezechilibrându-se din cauza denivelărilor mascate de zăpada depusă. Ajunse în vârf și se opri.
Cei trei vânători se aflau de partea cealaltă, la jumătatea pantei, înaintând ezitant. În fața lor, rămășițele a șase rinoceri lânoși zăceau pe întinderea albă. Deși mai numără încă o dată, Yorick nu se lămuri dacă erau cinci sau șase. Se vedeau câteva picioare, niște trupuri pe jumătate mâncate, smocuri de lână și o baltă uriașă de sânge. Yorick mai avusese de-a face cu măruntaie și carcase de animale – constituiau o parte a muncii lui – dar carnagiul îl înfioră mai mult ca vremea rece.
Sandy și companionii ei se opriră înaintea primelor pete de sânge. Yorick o luă la fugă în josul pantei pentru a li se alătura. În aer nu era nicio mișcare și doar când ajunse aproape îl izbi mirosul fetid, de mosc. Își acoperi fața cu fularul, într-un gest care-l ajută prea puțin.
‒ Vânători? întrebă.
‒ Nu, răspunse Sandy. Cel puțin, nu unii sănătoși la cap.
‒ N-am mai văzut așa ceva de când am fost parașutat în Kârgâzstan, murmură Arkadi.
Lucia păși spre dreapta, înconjurând oribila scenă.
De aproape, creaturile moarte arătau încă și mai rău, cu blana găurită în numeroase locuri. Nicio carcasă nu era utilizabilă.
Lucia se întoarce din tur.
‒ Nu se văd alte urme, îi informă.
‒ Altele decât…? întrebă Yorick.
‒ Decât ale rinocerilor, îl lămuri femeia, cu ochii în zare.
Yorick ridică din umeri. Preocuparea lui o constituia taxidermia, nu citirea urmelor.
‒ Când a nins? se interesă Sandy.
‒ Nu contează, replică Arkadi, revenindu-și din reveria kirghiză. Rinocerii n-au mai umblat după ce au murit. Doar prădătorul.
‒ Încălțăminte cu rachete, își plesni Yorick palmele, încercând să le încălzească.
‒ Posibil.
Sandy se aplecă și luă un pumn de zăpadă, pe care-l lăsă apoi să i se scurgă printre degete. Era fină.
‒ Foloseam rachete în Siberia, admise Arkadi.
‒ Ieri se vedeau mai mulți, observă Yorick. Unii ar trebui să mai fie în viață,
‒ Ai dreptate, se răsuci Sandy de la scena sângeroasă. Dar toate dispozitivele de urmărire se află aici.
Privi în susul pantei.
‒ Se pare că trebuie s-o luăm de la capăt.
Yorick îl urmă, îndepărtându-se de duhoare, cu ceilalți doi încheind șirul. Undeva, în spate, un uliu cârâi sinistru.
Odată reveniți la Range Rover, Arkadi lansă din nou drona și o trimise deasupra teatrului carnagiului. Se vedea puțină mișcare pe pământ – cu certitudine nu de magnitudinea căutată de ei. Zăpada strălucea stins, iar soarele nu avea putere să străpungă ceața.
Sandy conduse până la cel mai apropiat drum, apoi porni în urmărirea dronei.
‒ S-a pierdut, spuse Arkadi după puțin timp.
‒ Semnalul? îi aruncă o privire Sandy, apoi reveni cu ochii la drum, la timp ca să evite o groapă adâncă.
‒ Drona, replică Arkadi. Ceva a înhățat-o. S-a răsucit brusc cu o secundă înainte să se întrerupă transmisia.
Călătoriră o vreme în tăcere.
‒ Unde? ceru detalii Sandy.
Arkadi o ghidă cale de alți cinci kilometri, în timp ce Sandy bombănea despre zborurile de antrenament militare și costurile unei drone decente. În lipsa semnalului, nu reușiră să găsească resturile aparatului. Se opriră și mâncară, sorbind cafeaua care nu mai era suficient de fierbinte pentru a fi pe deplin satisfăcătoare.
‒ O să lansăm drona de rezervă, decise Sandy.
Era un dispozitiv mai puțin sofisticat, dar se dovedea mai bună decât nimic. Își continuară lent urmărirea terestră a aparatului aerian.
‒ Acolo! indică Arkadi după o oră.
Se consultă cu Sandy, apoi porniră într-o cursă nebună peste câmp, către perechea de rinoceri observată de Arkadi.
‒ Până aici! opri Sandy. Mai avem un kilometru.
Cei trei vânători coborâră.
‒ Aștept un semn, spuse Yorick, studiind luminozitatea crescândă a atmosferei și începutul unei noi reprize de ninsoare.
Cei trei se îndepărtată în viteză.
Cu motorul oprit, mașina se răci repede. Yorick se înfofoli mai bine în haină, încercând să zărească ceva prin zăpadă. Ațipi.
O bubuitură asurzitoare, însoțită de o zguduitură, îl treziră. Mașina se legăna pe roți. Portiera din partea opusă lui Yorick era distrusă, iar din spatele ei se auzea un fornăit furios. Yorick se ridică și privi afară. La doi sau trei pași se afla botul imens al unui rinocer lânos. Mașina alunecă în lateral, scârțâind, și se izbi într-un bolovan. Yorick nu părea convins că părăsirea vehiculului s-ar fi dovedit o idee bună, iar portiera lui era oricum zdrobită în acel moment. Un nou atac al rinocerului îi conferi celeilalte portiere un nou design.
În timp ce animalul se concentra pe redesenarea profilului lateral al Range Roverului, Yorick se rostogoli în spatele scaunelor, în portbagaj. Puse mâna pe clapetă și așteptă ca rinocerul să se treacă la aripa din față înainte de a o acționa și a se rostogoli afară, ridicându-se în picioare dintr-o singură mișcare. Portbagajul se închise cu zgomot, atrăgând atenția sălbăticiunii.
Bărbatul se agită pe lângă bolovanul uriaș, sperând să găsească un mod de a-l escalada. Din nefericire, ghețarul ancestral care-l plantase acolo îi netezise asperitățile. Loviturile și zgomotele încetară. Doar țipetele unui uliu spărgeau liniștea. Yorick se uită prevăzător împrejur. La vreo douăzeci de metri, se zărea o grămadă formată din pietre sparte. O luă la fugă spre ea, chinuindu-se să înainteze prin zăpadă.
La doar câțiva pași de țintă, Yorick căzu într-o groapă mascată de întinderea imaculată. Preț de o clipă, rămase întins pe burtă. Când se răsuci, auzi un fornăit însoțit de zgomotul unor pași apăsați. Își iți vârful capului prin deschizătura gropii, aruncând o privire afară. Rinocerul se găsea la mai puțin de douăzeci de pași și nu părea deloc bine dispus. Cafeneaua din Covent Garden era, în acele clipe, o realitate extrem de îndepărtată.
Uliul țipă din nou, un sunet neobișnuit de grav și puternic pentru o asemenea pasăre.
Yorick se lăsă pe spate și scrută cerul. Poate era un vultur. Unul mare. Posibil o acvilă de munte, planând mai jos decât obișnuia. Un nor firav care trecea pe cer îl determină să clipească. Perspectiva i se schimbă. Pasărea se afla, de fapt, foarte sus, ceea ce însemna că era foarte mare. Posibil un condor. Yorick împăia rar păsări – penele îi dădeau bătăi de cap – dar se familiarizase cu unele specii.
Rinocerul mârâi zgomotos. Unde erau vânătorii? Yorick decise că era mai bine să stea nemișcat și să aștepte să vadă cum aveau să evolueze lucrurile.
Pasărea își încetă planarea și, pliindu-și aripile, porni în picaj. Un șoarece nefericit avea să-și întâlnească soarta. Pentru o pasăre de pradă, corpul îi era neobișnuit de rotund. În plus, devenea alarmant de mare pe măsură ce cobora. Ar fi trebuit să ajungă deja la sol. Continuă să crească în dimensiuni, iar umbra ocultă lumina deja palidă a soarelui.
Perspectiva lui Yorick se modifică din nou. Scânci. Enorma pasăre asemănătoare unui vultur continua să coboare și, exact când Yorick se temea că-l va strivi, își desfăcu aripile pentru a încetini. Erau gigantice.
Se auzit un zbieret speriat, despre care, câteva secunde mai târziu, Yorick înțelese că nu-i aparținuse. Pasărea, ocupându-i în acel moment întreg câmpul vizual, dădu din aripi pentru a se înălța la loc. Fuioare de zăpadă fură aruncate în aer și coborâră ușor asupra lui Yorick, acoperindu-l ca o pulbere. Rinocerul, încă pufnind, era ridicat spre cer între ghearele păsării.
Zăpada se topi de pe fața bărbatului, scurgându-i-se în ochi.
‒ Aici e! auzi o voce, puțin mai târziu.
În pofida câtorva zile de tăcere aproape totală și pasivitate agresivă, glasul Luciei păru cel mai prietenos și frumos lucru pe care putea spera să-l întâlnească.
Sandy sări în groapă și-i întinse mâna.
‒ Ai văzut chestia aia? îl întrebă.
Yorick aprobă din cap în timp ce se ridica, apoi se strădui să-și recapete controlul asupra feței înghețate.
‒ Da, răspunse în cele din urmă.
Sandy și Arkadi îl traseră afară. Lucia oftă, sprijinită de pușcă, profilată pe cerul care se întuneca.
‒ Chestia aia, doamnelor și domnilor, dădu sentința Sandy, a fost o pasăre roc.
Yorick bătu din picioare, tremurând.
‒ Vă amintiți de Iason și de Argonauți? se entuziasmă Sandy și porni spre Range Rover. Sau era cumva Sinbad Marinarul?
‒ Cine a făcut o pasăre roc? întrebă Yorick.
Ocoliră bolovanul uriaș, oprindu-se în fața a ceea ce fusese, cândva, un Range Rover. Arkadi se lansă într-un șir de invective într-o limbă neînțeleasă. Yorick alese să dea impresia că spunea ceva în timp ce se auzea „O, Doamne, ce s-a-ntâmplat aici?”
Lucia deschise portiera, își scoase rucsacul și și-l petrecu peste umăr. Arkadi își croi cu greu drum spre locul din dreapta, încercând să miște bucata de tablă, doar pentru a cădea în zăpadă cu un bufnet surd. Scotoci prin mașină după o serie de mărunțișuri pe care le îndesă în buzunarele hainei. Lucia pornise deja în sensul invers al urmelor tot mai șterse lăsate de vehicul pe câmp.
În timp ce mergeau după ea, Sandy își scoase telefonul și apelă pensiunea. De la distanța de câțiva pași la care se afla, Yorick putu auzi glasul neimpresionat al doamnei McCready.
‒ Îl trimite pe Gregor să ne ia, îi anunță Sandy după ce închise.
În continuare, își apelă cunoștința de la poliție, cu care avu o conversație îndelungată, punctată de o serie de încruntături și „dar”-uri.
‒ Știau de pasărea roc, îi informă după ce ajunseră pe drumul principal. A fost văzută de câteva ori. Se pare că Forțele Aeriene pun la cale un plan de a o prinde cu ajutorul elicopterelor și al unor plase uriașe.
‒ Plase, repetă Arkadi. Am folosit plase în Congo.
‒ O au sub observație? întrebă Yorick. Pot măcar să ne spună dacă vine după noi?
Sandy păstră tăcerea cale de câțiva pași.
‒ Nu-i cazul, răspunse. Nu mai avem rinoceri.
‒ Nu mai avem? se opri Lucia, mirată.
‒ Da. Au decis să lase pasărea roc să se ocupe cu invazia de rinoceri lânoși înainte s-o captureze.
‒ Hm, mormăi Lucia, apoi își reluă drumul.
‒ Se pare că cirezile de vite din munți sunt considerate o pierdere acceptabilă în cazul de față.
‒ E o tâmpenie, comentă Yorick.
Se opri când își dădu seama că nu era o tâmpenie mai mare decât faptul că ei porniseră la o vânătoare de rinoceri lânoși. Continuară să meargă. Afară se făcea tot mai întuneric și mai frig.
‒ Deci, ce facem? Ne întoarcem la Londra? întrebă Arkadi.
‒ Nu, răspunse Sandy, înveselită brusc. Încă nu.
În zare se decupă o pereche de faruri – posibil Gregor, venit în ajutorul lor.
‒ Atunci, încotro? insistă Yorick, văzând că Sandy era hotărâtă să prelungească suspansul.
‒ Ne-au rugat să investigăm altă apariție recentă.
Gregor își făcu apariția într-un jeep mare, antic.
Sandy deschise portiera din spate și le făcu semn să urce.
‒ Mergem la Loch Ness, spuse.
Traducere de Lucian-Dragoș Bogdan
