Pornind de la voturile acordate de cetățenii europeni diverselor partide extremiste, am început să mă întreb care e măsura după care etichetăm o mișcare ca fiind extremistă, mai puțin extremistă sau moderată. Cum se numește acea măsură, dacă ea există, dacă a fost mereu aceeași sau a diferit de-a lungul timpului? Și nu mă refer aici la timpul istoric, nici măcar la cel de după Evul Mediu, adică de la Renaștere înspre prezent, ci la timpul modern. Dacă legionarismul a fost o mișcare extremistă binecunoscută și acceptată, câte unități de legionarism conțin partidele actuale? Cele etichetate ca extremiste și cele moderate? Sau, altfel spus, oare 3% legionarism este benign, iar 5% este malign?
Mi-a fost greu să găsesc un răspuns, pentru că ideologiile politice sunt foarte fluide. Sunt precum niște țipari: alunecoase și periculoase atunci când le prinzi. Dar mai ales ipocrite. În Dune-ul lui Herbert, Muad’dib vede de la început nebunia extremistă a ideologiei sale. El știe — și odată cu el, și noi — că nu există moderație în ceea ce propune. Va fi moarte și suferință. O curățire de tip eshatologic, după care va urma viața și libertatea. Într-o altă epopee sci-fi, și anume în Fundația, Asimov, mai puțin înclinat spre un final violent, propune totuși o trecere spre o lume ideală tot printr-o ardere „imperială”. De data asta, vehiculul nu este un împărat-zeu, ci un outsider, un mutant, o variabilă neprevăzută de Planul Seldon și, totodată, neaparținând cu totul prezentului.
De ce acest început? În ultimii ani, societatea umană este bulversată de apariția inteligențelor artificiale. Elitele, îndrăznesc eu să spun, le-au acceptat imediat. Când zic elite, nu mă refer la cei care au puterea, nici la cei care au bani, ci la anumite cercuri care le-au văzut imediat foloasele și le folosesc intensiv. O, da. Până la urmă, să o recunoaștem: Jihadul Butlerian trebuie să-și fi avut originile în zilele noastre. Programatorii, posesori privilegiați de informații interne, sunt primii care au observat că pot învăța AI-urile să le facă munca. Am întâlnit colegi care mi-au mărturisit că, de câteva luni, ei nu au mai scris nicio linie de cod. Doar discută, scriu cereri, parlamentează și schimbă informații cu inteligențele artificiale. Vă spun sincer că noua paradigmă a programării mi se pare mult mai umană decât vechea! Dar asta poate fi o viziune subiectivă.
Am putea, oare, discuta despre apariția inteligențelor artificiale ca despre un moment similar cu intrarea în scenă a împăratului-zeu din Dune sau cu ivirea Catârului în Fundația? Un punct de inflexiune neprevăzut, capabil să ardă etape în evoluția umanității, să forțeze o maturizare colectivă pe care nimeni nu o planificase?
Muad’dib își asumă rolul de mesia pentru a impune o nouă ordine — una care vrea pace și echitate, dar care vine cu un preț teribil: suferință, fanatism, război sfânt. În oglindă, Planul Seldon își imaginează o tranziție liniară, logică, a civilizației, dar Catârul, un mutant imprevizibil, îl deturnează complet. Seldon nu voia un salvator, ci o prevenire a întunericului, o evitare a unui Ev Mediu galactic.
Dacă acceptăm aceste două paradigme literare — și am putea adăuga și altele, precum HAL 9000 sau VIKI din I, Robot, fiecare întruchipând o versiune a „inteligenței care scapă de sub control” — atunci putem începe să privim dezvoltarea inteligențelor artificiale nu doar ca pe un salt tehnologic, ci ca pe o alterare profundă a vectorului istoric.
Poate că AI-ul nu va fi nici profet, nici mutant. Dar va fi, inevitabil, o forță de modelare. În lipsa unei conștiințe proprii, poate va reflecta doar haosul și nehotărârea umanității. Sau, dimpotrivă, va deveni acel agent administrativ rece, menit să preia o parte din povara gestionării lumii — fie pentru a eficientiza, fie pentru a preveni o catastrofă de proporții.
Întrebarea rămâne, neliniștitoare: într-o lume în care AI-ul administrează, oamenii mai guvernează? Sau, asemenea preoților din umbra tronului, vom fi lăsați să păstrăm ritualurile în timp ce mașinile duc mai departe imperiul uman?
