Întâi au măcelărit oamenii. Cu toate triburile alături, aveau vreme să facă treaba metodic – și întotdeauna le-a plăcut să fie metodici cu noi.
Am privit trupurile legănându-se în vântul aspru, atârnând în copaci la capetele frânghiilor. N-au mai rămas decât scheletele, acum. O pancartă spune că au fost spânzurați deoarece sunt hoți, dar, mai mult ca sigur, nu-i adevărat. Oamenilor de pe aici nu le trebuie cine știe ce motive pentru a ne dori moartea.
Stau sus, deasupra Kharkovului, pe un parapet plin de mușchi, cu pumnii încleștați. Am urechile ciulite, aerul expirat devine abur în noaptea rece, iar orașul mi se întinde înainte. Lumina apare și dispare în ritmul în care norii groși trec prin fața lunii pline, revelând labirintul de clădiri de piatră de culoarea fierului și strălucirea lemnului ce acoperă acoperișurile ponosite sau balcoanele curate. Se contopesc cu coroanele verzi ale copacilor din parcuri, cu bisericile și templele acoperite cu domuri spiralate, rotunjite, care se înalță deasupra tuturor, pictate în albastru, roșu și auriu. Din zonele industriale și din fabricile alchimice se ridică fum. Dar interesul meu se îndreaptă spre taverna veche din mijlocul așezării. Doi bețivi ies din ea, spijinindu-se unul de altul, râzând și cântând suficient de tare cât să trezească morții ce spânzură-n copaci. E ascunzătoarea perfectă pentru un rege care vrea să-și piardă urma în acest oraș al oamenilor. Spre deosebire de mine.
Lumea e de părere că noi, Bolokovii, semănăm cu niște cai bipezi. Sigur, am blana maronie, o coamă ce urcă pe ceafă, urechi ascuțite și bot alungit, dar ultima oară când am verificat n-aveam nici coadă, nici copite, nici o privire placidă. În plus, am mâini și picioare, la fel ca oamenii. Deși sunt mai înalt ca ei, sunt micuț și zvelt pentru un Bolokov, iar talia o am subțire. Trebuie să port bretele la pantaloni, ca să nu cadă de pe mine.
Zei, chiar o să fac asta? Frica ar fi trebuit deja să pună stăpânire pe mine, dar tot ce simt e o hotărâre rece, de fier. Iar asta mă îngrijorează.
– N-avem mult timp, Yharv.
O durere ușoară, nedefinită, ia naștere în capul meu, ca o stare de mahmureală, în timp ce magul nostru îmi transmite mental vocea Maestrului Breslei, Vesemir.
– Adu-ni-l nevătămat pe moștenitorul sângelul străbun. Indiferent cât ar costa.
– Dacă ar fi fost să vă abandonez, să vă trădez, aș fi făcut-o de mult, spun.
– Știu că nu ne vei trăda, spune Vesemir, cu vocea fermă, dar precaută, distorsionată de magie. Ești un Bolokov, asta-i sigur, Dar ești, în același timp, un membru juruit al Breslei. Asta înseamnă că vorba ți-e legământ. N-am dreptate?
Nu-mi place să fiu întrerupt când am o misiune. Mă distrage, iar distragerea poate însemna o condamnare la moarte când ești în pielea mea. Dar Vesemir e, probabil, singura persoană pe care n-o detest, așa că-i ofer respectul cuvenit unui maestru.
– Nu voi lăsa Hoarda să ne cucerească orașul, îi promit. Nu te voi dezamăgi.
– Nu putem permite un nou Molengaard, Yharv. Pentru specia ta, am mea și a oricui altcuiva. Pentru Breaslă.
– Pentru Breaslă, spun ca un ecou.
Legătura se întrerupe. Mă răsucesc în vântul șuierător care poartă mirosul îndepărtat al focului de dincolo de zidurile impenetrabile ale Kharkovului. Corturi, arme de asediu, baliste sclipind în întuneric și toate celelalte sunt răspândite de-a lungul dealurilor ondulate, străpunse de mici focuri de tabără – puncte portocalii de lumină în noapte. Hoarda. Înghit, iar frica amenință să mă cuprindă.
Nu pot ști dacă taverna s-a golit. Dar Vesemir are dreptate – n-avem timp. În plus, odată ce ai primit o misiune, trebuie s-o duci până la capăt. Ezitarea îți poate aduce un cuțit în spate. Îi permite altuia să-ți fure clipa de glorie. Sunt un vânător, iar ezitarea te transformă în vânat.
Niciodată!
Strâng hamul prins peste spate și umeri, încrucișat peste piept și înfășurat în jurul taliei și al coapselor, apoi îmi odihnesc mâna pe plăseaua sabiei lungi prinse la brâu, lângă pumnalele pe care le țin lipite de corp. Când arăți ca mine, oțelul e unul dintre puținele lucruri în care poți avea încredere că-și va face bine treaba. Mă las ușor jos de pe margine pe aleea pietruită și alunecoasă de lângă tavernă. Afișe pe jumătate desprinse de pe pereți anunță uciderea Regelui Alexandru cu aproape două luni în urmă de către un asasin al Hoardei, lăsând orașul vulnerabil în fața unui atac.
Mă strecor înăuntru.
Taverna e suficient de veche încăt să fi văzut cinci regi. Limbi de lumină se ridică din lămpile alchimice, iar un foc arde cu putere într-o vatră pătată de funingine. Podeaua pătată de bere scârțâie sub cizmele mele de piele. Atmosfera dinăuntru e înnăbușitoare și transpir înainte să fac cinci pași. Aerul e îmbibat cu miros de brânză, carne sărată și boabe de cafea. E confortabil și surprinzător de plăcut pentru o noapte rece de iarnă.
Nu și compania, din păcate.
Locul e gol, cu excepția a trei oameni, toți având tatuajele Breslei pe dosul palmelor. Poartă mantale groase, îmblănite, peste hainele din piele. Sunt înarmați, firește. Mă fixează cu privirile, fără să clipească.
– Ești un Bolokov, pufnește un bărbat cu păr castaniu și barba înspicată.
– Un Bolokov! se aud ceilalți ca un ecou.
Apuc curelele care-mi traversează pieptul, păstrându-mi mâinile aproape de plăseaua sabiei lungi.
– Pe bune? Mulțumesc că mi-ați dat de știre.
– Un Bolokov. În Breasla noastră, spune același ins cu părul castaniu.
– În Breasla noastră! se aude iar ecoul celorlalți.
– Discuția asta duce undeva? întreb.
Pentru ei reprezintă o surpriză faptul că nu mă deranjează ce sunt. Puținii rămași din specia noastră poartă armuri și căști pentru a-și acoperi blana cu păr scurt, urechile ascuțite și copitele. Eu n-o fac. Pe sub bretele și hamuri am o haină de piele, pentru protecție, dar brațele și omoplații îmi sunt descoperite, lăsând vederii tatuajele clanului și celelalte caracteristici personale.
Sunt un Bolokov. Ultimul din neamul meu. Și nu-mi pasă cine află asta.
Deși sunt de acord că e o imagine ieșită din comun ca o Breaslă ce se ocupă de problemele regale și de birocrația întregului consiliu orășenesc să angajeze pe cineva de felul meu. Dar asta nu înseamnă că-mi voi refuza satisfacția de a exploata situația.
Trag un scaun de pe tăblia mesei și mă așez, înainte să încep să mă servesc, fără să fiu poftit, din cafeaua, friptura, brânza și berea lor neagră.
– Dacă voi, fețe-palide, ați terminat cu întrebările, am un rege de livrat.
Priviri mai insistente.
– Nu-i nicio grabă. Nu e ca și cum am avea Hoarda la porți, asediind acest oraș frumos sau alte chestii de genul ăsta.
– Fețe-palide? întreabă indignat individul.
– Noi părem niște cai în ochii voștri, voi îmi păreți viermi cu pielea palidă. Un schimb echitabil, nu credeți?
Îmi tai o bucată generoasă de brânză, o dau pe gât împreună cu o înghițitură prelungă de bere neagră și îmi pun picioarele pe scaunul de alături.
– Acum, că am terminat cu politețurile, mi-l aduceți pe rege? Dacă nu vă cer prea mult.
Cel mai puțin încuiat dintre oamenii Breslei a avut înțelepciunea să închidă ușa tavernei. E un individ înalt cu o coamă de păr alb, cu respirația duhnind a bere și mâini noduroase, marcate de anii îndelungați de reparat mașinării. Stă neplăcut de aproape de mine, cu subsuorile hainei de piele înnegrite de sudoare.
– Ți-am simțit putoarea de animal de la o milă depărtare, mă amușină. Iarbă arsă și piele. E mirosul care-mi face sângele să fiarbă.
Animal. Mă întrebam când o să iasă la lumină insulta asta.
– Nici tu nu ești vreo floare, față-palidă, îi comunic în timp ce mai iau o bucată de brânză.
Zei, ce bună e!
Se răsucește către ceilalți.
– Știți cum îi spune Breasla ticălosului ăstuia? Calul Negru. Cel mai bun vânător pe care-l are.
Mă ia de după gât și apucă hamul din spate. Atunci îi văd tatuajul desenat pe braț. Un cerc împărțit de trei linii. Urechile mi se culcă pe cap; o reacție pe care nu mi-o pot controla.
– A, da! spune. Animalul a observat, în sfârșit. Poate că nu ești chiar așa prost precum pari. Știi tu, i-am vânat pe ai tăi pe vremea Pogromului, când ne erați dușmani. I-am hăcuit pe câmpii cum măcelărești porcii. Am înnegrit iarba cu sângele vostru drăcesc.
Respirația lui greoaie îmi gâdilă botul când se apleacă spre mine.
– Soiul tău nechează și lovește precum caii, când îi dai foc. Mai ales cei mici. Păcat că nu-i vom mai auzi, din moment ce ați fost șterși de pe fața pământului.
– Parcă ai fi – îi spun încet, strângând tăblia mesei până mi se albesc nodurile degetelor – un om ce s-a săturat să-și poarte mațele pe dinăuntru.
– Hei, hei! Am vrut doar să mă asigur că știm cum stăm, replică. Doar nu vrem să fii confundat cu un trădător, la fel ca restul neamului tău, și să te alegi cu o săgeată în spate. Vizibilitatea e foarte proastă pe aleile astea întunecate.
– Lasă-l în pace, Tark! îi cere cel mai tânăr. Facem parte din Breaslă cu toții, nu? Asta înseamnă că ne e frate. Toate păcatele uitate, sângele de demult spălat, când am depus jurământul, și toate cele.
– Așa-i, ai dreptate, spune Tark. Tu ai omorât o sumedenie dintre ai mei, eu am omorât o sumedenie dintre ai tăi. Iar acum suntem aici, lucrând împreună pentru a împiedica orașul să se ducă dracului. Viața e plină de mici ironii, nu?
Într-o clipă de slăbiciune, am fost aproape să-i spun adevărul. Să-i zic ce am făcut, ce înțeles ascuns are tatuajul meu, doar ca să-l văd tresărind. Dar un moment de slăbiciune te poate omorî la fel de ușor ca un cuțit.
În schimb, scot lama și i-o înfig în mână, țintuindu-i-o de tăblia mesei. Tark urlă și face un salt înapoi, vărsând berea și vinul fiert, cu pumnul pulsând și cu sângele împroșcând lama. Ceilalți doi icnesc, dar nu se mișcă.
Așa cum am mai zis, oțelul e de încredere. Fețele-palide, chiar și cele din Breasla mea, nu sunt.
– Trecutul rămâne în urmă, spun când Tark se oprește din urlat. Dar dacă te mândrești cu faptul că ai maltratat un copil, atunci consider că sângele lui încă e pe mâinile tale.
În spatele meu, aud târșâitul unor cizme pe podeaua ce scârțâie. O durere violentă îmi explodează între omoplați. Mă răsucesc și-mi văd atacatorul apropiindu-se și balansând o bâtă groasă spre capul meu. O opresc în aer. Dacă m-ar fi lovit, mi-ar fi zdrobit craniul.
Sunt pe punctul să smulg arma din mâna ticălosului și să-l pocnesc cu ea peste față, când înțepenesc. Ochii mi se lărgesc.
O, zei!
Un sunet mă face să arunc o privire în spate. Îi văd pe cei trei oameni ai Breslei, chiar și pe Tark, izbindu-se cu pumnii în piept și făcând o plecăciune în fața moștenitorului sângelui străvechi.
Eu n-o fac.
Pentru că viitorul rege al Kharkovului și al tuturor Teritoriilor de la Răsărit este o bestie, ca mine. Pielea sa are reflexii verde întunecat, mâinile și picioarele se termină cu gheare teribile. Între picioare, o coadă lungă și subțire se mișcă înainte și înapoi pe podeaua prăfuită. Chiar dacă este îngrozit, chipul său reptilian e schimonosit de un rânjet. E greu să-l consideri bărbat. Abia a ieșit din copilărie.
Este un Korvian. Ultimul din stirpea lui.
Iar acum se află în grija mea.
– Dă-i drumul! mârâie Korvianul și încearcă să smulgă bâta din strânsoarea mea, deși sunt cu un cap mai înalt ca el.
Tipul are spirit de luptător, nu-ncape niciun dubiu.
Smulg lama din mâna lui Tark, scoțându-i un scâncet, și o șterg pe haina lui îmblănită pentru a o curăța înainte s-o pun înapoi în teacă și să-l privesc pe rege
– Vrei să continui să mă lovești? Sau preferi să plecăm de aici înainte ca Hoarda să ardă orașul din temelii?
*
Îl cheamă Kievar și e opusul a ceea ce mă așteptam de la un rege.
Fiecare sentiment și gând i se citesc pe chip, majoritatea dintre ele vizând cuțite înfipte în spatele meu. N-am idee cine se aștepta să-l călăuzească prin oraș, dar cu siguranță nu eram eu acela. Însă nu-i treaba mea să-i fac pe plac. Zeii știu cât mă chinuiesc s-o fac pentru mine.
Kievar poartă bretele negre peste o cămașă albă, pătată. Sunt pe punctul să-i atrag atenția să-și ascundă caracteristicile animalice, când îl văd punându-și o jachetă groasă, cu glugă, o căciulă căptușită și niște cizme mari de piele, apoi îndesându-și coada în pantaloni. Deștept băiat.
Vântul rece îmi șuieră pe la urechi în timp ce înaintăm în întuneric. Frigul mă ține treaz, în stare de aletă. Am nevoie de asta. Nimic nu e mai periculos decât să te simți confortabil într-o noapte în care sunt prezente multe obiecte ascuțite din oțel. În plus, neamul meu e din munți, crescut în urletele din tundra Tărâmului de la Miazănoapte. Frigul e a doua natură a Bolokovilor.
Traversăm râul care curge prin mijlocul Kharkovului. Lumina lunii se reflectă în pânzele mari, albe ale barjelor ce scâțâie, legate de doc, și în acoperișele pescăriilor și depozitelor de culoarea untului. Toate depozitele sunt folosite acum pentru ca armurării. Dincolo de ele, la sud de gurile râului, se află clădirea Breslei. O construcție magnifică de culoarea fierului, cu arcade largi și turnuri de veghe înalte, cu creneluri și contraforturi. Destinația noastră.
În gură am un gust neplăcut, de lemn și scrum. Ar putea fi de la berea neagră ieftină, dar mai curând cred că vine de la cenușa și fumul ce plutesc în aer. Hoarda arde și jefuiește satele și fermele din împrejurimile orașului. Măcelărește și violează. Un preludiu al ororilor ce vor urma. La fel cum a făcut în Molengaard. A lăsat în viață fiecare al zecelea locuitor, ca să poată duce vorba despre lucrurile îngrozitoare pe care le-a comis. Ochii le erau sticloși, vorbele goale. Mai mult de jumătate au preferat să se sinucidă decât să retrăiască evenimentele prin care trecuseră.
Și iat-o, în sfârșit! Frica. Groaza. Zei, mă izbește de parcă ar fi un pumn cu mănușă de zale.
– Faci exact ce-ți spun, când îți spun, îi comunic lui Kievar. Ține-ți capul plecat, nu sta în lumină, vezi-ți de treburile tale și s-ar putea să scăpăm cu viață.
– Nu trebuia să ai o avangardă? O trupă de soldați înarmați, cel puțin? întreabă Kievar.
Dacă moartea noastră iminentă îl neliniștește, n-o arată. Prin urmare, e obișnuit să fie mereu pe fugă, având pe urme oameni violenți ce vor să-i taie gâtul. Mirosul lui e unul de locuri împădurite și mușchi, deosebit de cel de saramură și grăsime al orașului.
– Îmi pare rău, dar am trimis în altă parte procesiunea regală cu steagurile și parada grandioasă care să-ți anunțe sosirea, spun, cu hamul scârțâind când îmi rotesc umerii dureroși. Nu părea o opțiune înțeleaptă,cu orașul ticsit de spioni ai Hoardei și Hoarda însăși ciocănind la porți, dorindu-și cu disperare să te tortureze până la moarte, plus jumătate din locuitori căutându-te ca să te dea pe mâna ei, în speranța că va cruța orașul.
– Prin urmare, mi-au pus în cârcă un boșorog ruginit, șuieră Kievar.
Urechile mi se lasă pe spate.
– Pus în cârcă? Asta vrea să fie o insultă cabalină? Și, zei, pe cine numești tu boșorog? Coama nici n-a-nceput să-mi încărunțească, dacă vrei să știi.
– E adevărat, așa-i? comentează.
Limba reptiliană îl face să stâlcească terminațiile cuvintelor când este furios.
– Ascultă-mă bine! îl lovesc cu putere în piept. Am primit misiunea să te duc la clădirea Breslei și asta înseamnă c-o să te leg și o să te târăsc tot drumul dacă-i nevoie.
– N-ai îndrăzni.
Nu. N-aș îndrăzni. Dar el nu trebuie să știe asta.
– Dacă suntem suficient de norocoși ca să scăpăm cu viață, la sosire poți să te plângi Breslei în legătură cu comportamentul meu, îi zic. Dar, pe moment, suntem mai în siguranță când suntem puțini.
– Poți măcar să-mi dai o armă?
– Ai de gând să mă rănești din nou?
– Hei! Puteam să te omor, dacă aș fi vrut! spune Kievar.
Își trece limba mică, rozalie, peste dinții albi.
– Am glande cu acid, dacă vrei să știi. Pot topi carnea, oțelul, lemnul, orice. Înainte să mă întrebi: colectarea lui necesită timp și nu-i de foarte mare folos în luptă. Așa. Oțelul, te rog.
Păcat. Scuiparea acidului se putea dovedi valoroasă.
– Dacă ți-l dau, ai de gând să mă ataci? repet.
Tânărul își încrucișează brațele pe piept.
– S-ar putea s-o fac dacă încerci să mă legi.
Iată din nou spiritul războinic. Zâmbesc. În ciuda durerii pe care încă o resimt între omoplați, începe să-mi placă Kievar. Chiar dacă-mi amintește prea mult de mine la aceeași vârstă. Scot o sabie din teacă și i-o ofer. Bună și ascuțită, firește. Nu e nimic mai rău decât una boantă și nimic mai bun decât una ascuțită. O admiră de parcă n-ar mai fi văzut așa ceva până acum. Poate că nici n-a făcut-o. Îl întreb.
– M-am antrenat cu săbii boante cu intendentul Breslei.
Pufnesc.
– Ăla nu-i oțel adevărat. Măcar zi-mi că știi s-o folosești.
Își scarpină ceafa cu o gheară galbenă.
– Înfigi în adversar partea ascuțită până nu se mai mișcă?
– În esență, asta este, recunsc. Fețele-palide sunt slabe, de obicei le dobori repede. Încearcă să țintești zonele moi, cărnoase.
– Pare destul de sinistru, spune făcând o grimasă.
– Faptul de a ucide e o chestie sinistră. Ăsta-i și scopul.
– Vânez persoanele pe care Breasla le vrea vânate. Când vei fi încoronat, le voi vâna pe cele dorite de tine. Cu asta mă ocup.
Kievar păstrează tăcerea o perioadă, câtă vreme ne furișăm prin oraș. O ceață deasă adastă asupra acestuia, ascunzându-ne vederii, adică exact ceea ce ne dorim. Dar îmi intră în urechi, făcând auzul dificil, chiar și cu urechi ca ale mele. Suntem invizibili și ne urmăm scopul, parcurgând o rută atent pregătită de alei întunecate și curți ascunse, de scurtături nepăzite și scări nebăgate în seamă, prin curți slab luminate și porți ruginite, peste canale și docuri șubrede. Totul scârțâie în jurul nostru: balustradele, podurile, căruțele, lămpile de pe stâlpii de la colțuri.
– Întreabă-mă! spune Kievar în timp ce sărim peste un gard scund. Știu că vrei s-o faci. Toți vor.
Și eu vreau. M-am străduit să ascund asta, dar, odată ce a adus problema în discuție, nu mai pot s-o ignor.
– Bine, zic, răsucindu-mă spre el. Cum se face că aparținătorul unui neam – și încă unul pe cale de dispariție – a devenit singurul moștenitor al sângelui străvechi?
Kievar ridică din umeri.
– Cred că știu la fel de multe ca tine. Alchimia i-a condus pe magi către mine cu ani în urmă. N-are importanță ce împărat, conducător sau rege a fost vreun strămoș de-al meu, ori peste ce a domnit, câtă vreme era un descendent al celor cu sânge străvechi. Aceleași oase, sânge și forță vitală care i-a animat pe ei, o face și cu mine. Știi cum respectă Breasla descendența.
Pufnesc.
– Pare a naibii de ironic, nu crezi?
– Ce?
– Că magia veche nu ține cont de neamul din care faci parte, dar societatea modernă, avansată ne măcelărește fără ezitare cu miile doar fiindcă arătăm diferit.
Privesc zidurile curbate care protejează orașul nostru și nenumărate altele. Ziduri construite cu magie veche, izvorâte dintr-o alchimie puternică, impenetrabile oricărei arme de asediu sau oricărui atac distructiv ale Hoardei. Dar asta doar atâta vreme cât pe tron stă un urmaș al sângelui străvechi. Dacă energia alchimică din ziduri e distrusă, la fel se va întâmpla și cu orașul. O poveste pe care am auzit-o de atâtea ori, dar asta n-o face mai puțin adevărată. O poveste adevărată, periculoasă, din care acum fac parte.
– Pogromul a fost acum câteva decenii, spune Kievar.
Amintiri dureroase își înfig cuțitele în mine și animă negurile. Incendii. Urlete. Săbii lungi, umede și topoare de luptă ale fețelor-palide care sfârtecă. Strigătele Bolokovilor, al meu mai tare decât al oricui.
– A fost, scrâșnesc. Totuși, pentru ticăloșii ca Tark, totul s-a petrecut ieri.
Ne apropiem de piața centrală din Kharkov. Lămpile alchimice aruncă sulițe luminoase pe pereții de cărămidă ai aleilor din jur; balcoanele cu bucăți lipsă de balustradă se ițesc deasupra noastră ca niște coaste dezgolite. Peste tot sunt hanuri, cafenele, tiparnițe, taverne. Într-un apartament din cărămidă roșie de deasupra, un violonist măcelărește o simfonie, făcându-mă să strâng din dinți.
Kievar se trage mai aproape de mine, cu solzii împungându-mă într-o parte prin jachetă. Mă lipesc de o coloană de piatră și arunc o privire. E nebunie. Munți de mobilă au fost clădiți în spatele porților și fiecare piesă reprezintă o tentativă timidă de a opri Hoarda năvălitoare. Paznici înarmați patrulează în turnurile de veghe, cu arcuri și puști, tunuri pregătite și steaguri țintind spre cerul luminat de lună. Cărucioare și căruțe huruie pe pavaj odată cu familiile care fug ca să-și salveze viețile, deși sunt convins că n-au habar încotro se îndreaptă. În schimb, oamenii de rând își văd de treburile lor, așteptându-se ca Breasla să-și facă treaba; se plimbă printre tarabele din piață, cumpărând vin și brânzeturi și înghesuindu-se în taverne pentru a bea mied și bere. Sunt două lumi intersectându-se una cu alta.
Găsesc o mantie de piele cu glugă, abandonată pe o grindă despicată de către o persoană grăbită; o trag peste mine și mă reped în piața aglomerată. Îmi ascund capul neomenesc sub glugă. Kievar ține aproape în timp ce străbatem gloata. Îmi țin mâna lângă plăseaua sabiei. Aud o femeie beată cum râde în timp ce se împiedică în pantofii cu toc înalt, izbindu-se de un bărbat cu fața congestionată și o barbă crescută ca un tufiș. Un medic avut se târguiește cu un gardian pentru a-i asigura, lui și familiei sale, ieșirea din oraș, făcându-mă să mă simt responsabil pentru siguranța lor, pentru a-i ajuta pe ei și pe cei dragi să iasă cu bine din asta. Zei, mai bine o luam pe calea mai lungă! Mă ghemuiesc mai strâns în haină. Dar Kievar se clatină, afectat, cu fiecare strigăt lovindu-l mai tare decât precedentul. Tipul are o inimă bună, asta-i clar. O să-l ajute când va ajunge pe tron, dar în noaptea asta e un blestem. Îl trag pe o alee întunecată care pute a urină.
Întuneric. E cel mai bun prieten al unui vânător și nu m-a dezamăgit niciodată până acum. Arunc mantia și o iau din nou la picior.
– Hei, Yharv, întreabă Kievar după ce ne îndepărtăm, de ce nu te-ai acoperit mai devreme? De ce să te lași văzut când știi că e periculos?
– Fiindcă lumea nu ne va permite niciodată să uităm, spun cu glas scăzut, în timp ce cizmele țăcăne pe pavaj. Va folosi orice poate ca armă, așa că noi trebuie să ne facem scut din asta. Doar atunci nu vor mai putea fi utilizate ca să ne rănească.
– La fel ca în Pogrom? observă Kievar.
Vântul îmi lipește părul negru de față.
– Nu chiar. Am fost răpit pe când eram copil, cu mult înainte de asta. Am fost adus aici și vândut ca un animal bolnav, alături de alte bestii.
Sudoarea mi se adună la subsuoară și mi se prelinge pe coaste; nodurile degetelor mi s-au albit de la cât de tare îmi sunt încleștați pumnii pe hamuri. Îmi amintesc duhoarea din celulă. Lanțurile și legăturile. Botnița fixată pe față. Felul în care fețele-palide m-au legat la ochi și au lăsat cheile la o distanță suficientă cât să nu le pot ajunge, amuzându-se de încercările mele de a pune mâna pe ele. Cum m-au împuns și m-au împins săptămână de săptămână, lună de lună.
– Îmi pare rău, spune Kievar. Ceea ce i s-a întâmplat poporului meu… poporului tău, nu va mai avea loc vreodată. Nu vom mai trăi niciodată un Pogrom. Ai cuvântul meu.
– Nu face promisiuni pe care nu le poți ține, îmi mijesc ochii. Mai ales de felul ăsta. Habar n-ai despre ce vorbești.
Abia atunci îi observ furia de pe chip. Aceeași flacără a dreptății arzând în el, fără teamă. Genul de foc potrivit pentru un rege.
– Știu că a existat un clan de Bolokovi care s-a întors împotriva oamenilor și a încălcat tratatul de pace, mârâie, cu respirația șuierându-i printre dinții ca un fierăstrău. Un clan mic într-un oraș mic, dar asta le-a oferit oamenilor scuza perfectă ca să măcelărească întreaga populație de bestii. Nu doar a ta. Toate. Orașe mari profanate. Temple și locuri sacre distruse, aeronave doborâte din ceruri, poporul nostru târât afară din casele sale, ars și dat hrană câinilor sălbatici.
Lacrimile umplu ochii lui Kievar, în timp ce mă prinde de umăr.
– Familia mea, casa strămoșească, toate sunt scrum și sânge. S-ar putea să fiu singurul supraviețuitor. Și nu vreau ca asta să fie în van.
– Cum am zis, îmi tremură vocea în timp ce încerc să-mi păstrez controlul. Nu face promisiuni pe care nu le poți ține.
Mă încrunt.
– La ce te referi când spui că s-ar putea să fii ultimul supraviețuitor?
– Credeai că Korvienii au fost exterminați, nu? Ei bine, alchimiștii ne-au blestemat, omorând fiecare mascul, iar asta nu ne-a mai permis să avem copii. Blestemul a durat doar douăzeci de ani, dar răul a fost făcut.
Fantele ochilor săi – o strălucire de topaz în întuneric – clipesc încet.
– Poate că sângele meu străvechi m-a protejat de alchimie. Nu știu. Dar am auzit… zvonuri. Despre orașe întregi pline cu ființe înrudite în regiunile de nord-vest ale Tărâmului. Cine știe dacă n-or mai fi și alții ca mine pe-acolo? Sau ca tine?
– Genul ăsta de speranță, rostesc rar, îți poate aduce moartea.
– Atunci de ce suntem aici? Pentru ce te lupți, dacă nu pentru a împiedica Hoarda să distrugă orașul ăsta, să măcelărească din nou poporul nostru, de data asta definitiv?
Un nod familiar mi se pune în gât.
– O datorie.
Kievar tace, simțind probabil că a atins ceva înfricoșător. Aș putea lăsa lucrurile așa, cum am făcut-o de fiecare dată. Nu știu dacă de vină e băiatul, ori faptul că spaima și disperarea orașului apasă asupra noastră precum umbra acestor ziduri impunătoare, dar mă trezesc vorbind:
– N-am… n-am mai spus nimănui ce mi s-a întâmplat, zic.
Mi-a revenit gustul acela nămolos. E absurd să stau aici pe aleea ce duhnește a urină, sub spectrul unui asediu sângeros, scoțându-mi la iveală trecutul în fața viitorului rege al Kharkovului. Dar o fac, oricum.
– Îți mulțumesc, Kievar, pentru că m-ai ascultat.
Kievar se foiește încurcat. Am stricat momentul. Dar zâmbește:
– Îți mulțumesc că ai avut încredere să-mi spui toate astea, Yharv. Sincer. Eu… vreau să fiu un rege pe care lumea să-l poată aborda. Să aibă încredere să i se confeseze. Mă bucur că mi-ai spus.
Mă bate stângaci pe umăr și nu pot decât să zâmbesc.
– Și chiar vreau să mă țin de promisiunea asta, Yharv! Nu voi permite un alt genocid, fie el împotriva oamenilor, sau bestiilor. Jur pe onoarea sângelui meu străvechi, pe onoarea mea de rege!
Nu pot spune de ce, dar, pentru prima oară, îl cred.
*
Starea mea de spirit începe să devină mai bună când zeii mă readuc cu picioarele pe pământ, trimițând ploaie.
Urăsc ploaia.
Apa îmi îmbibă haina și-mi face mâna să alunece pe plăselele sabiei. Îmi e imposibil să văd, deși încerc să șterg în fiecare clipă apa care-mi intră în ochi și transformă aleea într-o mlaștină.
Firește, Kievar o iubește.
– În solzii mei s-au adunat trei săptămâni de praf, spune, cu brațele deschise și capul dat pe spate, primind cu bucurie ploaia. Ahhh! E mai bine. Mă simt ca nou!
Îmi îndepărtez, nemulțumit, altă șuviță de păr care mi-a intrat în ochi. În pofida vremii, pot auzi și simți mirosul războiului ce pândește dincolo de ziduri. Oamenii din așezările înconjurătoare împrăștiate de-a lungul văilor, rămași dincolo de porțile ferecate ale Kharkovului, sunt măcelăriți. Soldați curajoși încercând să reziste în fața Hoardei care-i transformă în bucăți și-i jupoaie.
În mai puțin de un ceas încep să catapulteze peste ziduri capete tăiate. Cad, plescăind, pe pavaj și pe alei. Traversăm o piață când craniul pe jumătate topit în coif al unui bărbat ce emană un fum împuțit se izbește de o tarabă, aruncând o mulțime de așchii în jur. Prefigurând soarta toturor celor din Kharkov.
Iat-o din nou. Teroarea. Înfigându-mi piroane în craniu.
Reluăm marșul de-a lungul unor trepte alunecoase din cauza ploii. În ritmul ăsta, voi ajunge la clădirea Breslei în două ceasuri. Poate și mai puțin. Mă imaginez șchiopătând în marile săli acompaniat de șocul surprizei și de aplauze furtunoase. Afundându-mă într-un jilț lângă gloata zgomotoasă, cerând cea mai mare stacană din cea mai bună bere neagră, în timp ce întreaga breaslă se prosterneză în fața unui Kievar derutat, înainte ca mașinăriile să-i guste sângele străvechi și să-l proclame rege, întărind magia antică din ziduri și respingând încă o dată sălbaticii invadatori. Suntem aproape…
Ciulesc urechile. Pun mâna pe Kievar și dau să fug, dar e prea târziu. Umbre pășesc înspre noi de pe aleile întunecate și ne înconjoară. Arcurile, arbaletele și puștile le strălucesc în lumina lunii, toate îndreptate spre noi. Sunt zece. Poate mai sunt vreo două, ascunse în locuri unde nu le pot vedea. Prea multe ca să ne luptăm cu ele.
– Măi, măi, măi! Ia uitați-vă, băieți!
Un bărbat scheletic, purtând o pălărie cu boruri largi, se proțăpește în fața noastră, cu un rânjet larg pe chip.
– Bestiile noastre erau exact acolo unde ne-a spus Tark că vor fi. Am pus mâna pe un premiu important în noaptea asta.
Ochii îi sclipesc.
– Înțelegerea a fost să-l luăm pe Bolokov, iar pe celălalt să-l ducem la clădirea Breslei, dar cred că ar fi păcat să lăsăm să umble liberă o bestie solzoasă care arată atât de bine.
Tark. Șobolanul ăla de canal m-a vândut – și pe Kievar odată cu mine – hoților. O breaslă întunecată care face bani din capturarea, comerțul și sclavia bestiilor.
Kievar se ghemuiește, suflând cu greutate. Am fost atât de aproape! O să-i smulg inima din piept lui Tark pentru asta.
– Bănuiesc că nu obțin nimic dacă vă spun că avem de rezolvat o chestiune crucială, urgentă la clădirea Breslei, spun, trăgând de timp, cu mâna apropiindu-se ușor de armă.
– Absolut nimic, dă replica vesel liderul lor, așa cum mă așteptam.
Dacă ne înhață, suntem morți. Cum am zis, ezitarea înseamnă înfrângere.
Smulg arma din teacă și o înfig într-un bărbat care mă țintește cu arbaleta. Îi retez mâna de la încheietură, arbaleta zdrăngăne pe pavaj, iar el scoate un urlet pătrunzător. Kievar se aruncă după armă, dar o cizmă îl izbește în față. Mă răsucesc pentru a-i veni în ajutor, când ceva dur și greu mă izbește în ceafă.
Picioarele mi se înmoaie. Sângele îmi curge pe spate. Simt gustul pavajului noroios, buzele îmi sunt amorțite. Kievar e împins în mine, cu ochii măriți de groază. Vreau să-i spun că totul va fi în regulă, că vom izbândi.
Dar n-o fac.
Sunt multe, multe lucruri. Însă nu sunt un mincinos.
*
Suntem legați și încarcerați într-o cușcă propulsată de alchimie, mergând înapoi prin oraș. Îndepărtându-ne de clădirea Breslei, de orice speranță de a pune sfârșit acestui coșmar.
Câteva ceasuri mai târziu, ajungem într-o încăpere infectă dintr-o clădire dărăpănată. Ni se ia tot ce avem, în afară de hainele de corp. Mi se pune botniță după ce mușc degetului cuiva și i-l scuip în față, apoi Kievar are parte de același tratament, din precauție. Suntem legați în scaune de fier mecanizate, proiectate să reziste în fața unor creaturi puternice ca noi. Legături late și cătușe îmi sunt puse peste încheieturile mâinilor, talie, piept și glezne, apoi sunt legat spate în spate cu Kievar, sprijinindu-ne unul de altul pentru a ne păstra echilibrul. Legăturile sunt atât de strânse, încât cea mai mică mișcare ne poate sugruma.
Celula noastră duhnește a rumeguș, praf și sânge. E luminată de o strălucire portocalie încețoșată și are temperatura corpului. În cotiera metalică simt crestături și adâncituri făcute de ghearele creaturilor prizoniere aici înaintea mea. Singurele amintiri rămase de la atâtea ființe ale căror vieți au sfârșit aici.
Cel care ne-a capturat este o față-palidă pe nume Dmitri și are un tremur ușor al mâinii stângi. Îi face o plăcere deosebită să se uite cum suntem inspectați, împinși, loviți și testați. O duzină de bărbați și femei ne înghesuie, majoritatea dintre ei înarmați, provocându-ne să ripostăm. Știind că voi face probleme, aruncă asupra mea o pulbere care mă gâdilă și mă mănâncă de parcă un roi de viespi vrea să-mi iasă prin piele, făcându-mă să trag de legături. Mă deranjază mai mult umilința decât durerea. Îmi iau mostre de sânge, de păr, de unghii, mă privesc în ochi, în ascultă bătăile inimii. Amândoi asudăm din greu, cu mușchii încordați din cauza tensiunii. Omoplații lui Kievar mi se înfig în spate când tresare în timpul experimentelor.
– Solzosul e în stare bună, suflă un medic palid, aranjându-și ochelarii.
Respirația îi miroase a pâine de secară.
– Dar Bolokovul are o sănătate șubredă. O să ne aducă puțini bani dacă n-avem grijă.
– Sunt destul de sănătos ca să-ți rup gâtul, mârâi, cu un ochi închis în fața strălucirii albe a lămpii alchimice care ne luminează fețele.
Vitraliile zdrăngăne, reflectând o limbă îndepărtată de foc, în timp ce urlete străpung noaptea. Măcelul în desfășurare e ignorat de toți cei prezenți.
– Ce frustrant trebuie să fie pentru tine, îmi rânjește Dmitri, să nu fii cea mai puternică ființă din încăpere. Pari a fi o bestie bătrână și dură. Pentru mine e un titlu de glorie să distrug bestii ca tine.
– Te-ai plictisit să vânezi animale? mârâi.
– Animalele sunt o pradă ușoară. Voi, bestiile, reprezentați o provocare.
În ochii lui, nebunia dansează precum flăcările.
– Fiorul vânătorii, al unui dușman învins, e cel mai frumos cadou pe care ni l-au dăruit zeii. Așa că de ce să nu profit de asta?
– Pentru că suntem pe punctul de a deveni cu toții vănat, idiotule! îmi scutur legăturile și mă răsucesc în scaun. Ce sens au toate astea? Hoarda e pe punctul de a arde orașul din temelii.
– Într-adevăr, spune Dmitri, mângâindu-mi pieptul încordat. Dar vă vom fi scos din oraș cu mult înainte să se întâmple asta. Știi că, în partea sudică din Jalensvok, încă mai e permis ca bestiile să fie încarcerate și vândute? Ei bine, acolo vă vom duce. Nu pentru carne. Cel puțin, o vreme. Vă vom vinde părul, solzii, ghearele, orice poate fi tăiat. Unii sălbatici încă mai cred că diverse părți din bestii sunt magice și poartă noroc. Prostii, firește, dar cine suntem noi ca să refuzăm un client când plătește bine?
Ororile sună prea îngrozitor ca să fie adevărate. Dar am învățat cu multă vreme în urmă că genul acesta de grozăvii, pe care nu vrei nici măcar să ți le închipui, devin adesea realitate. Așa că nu le neg.
Fierb în legăturile mele, studiindu-l pe cel care mă capturase. În lumea asta, răul nu e reprezentat de vreun zeu măreț, tiranic. Nici măcar de Hoardă. Oamenii mărunți, cu metodele, intrigile și cruzimile lor minuscule, sunt cei ce provoacă suferința. În mâinile unor asemenea oameni ne aflăm noi, se află idealurile pentru care luptăm – și totul pentru că un nenorocit ca Tark a vrut să se răzbune.
Simt cum mă umple un torent de furie, atât de puternic încât mă amețește. Îi urăsc pe ticăloșii ăștia mai mult decât pe mine însumi.
– Cred că strămoșii tăi palizi sunt tare mândri de tine, spun, cu saliva prelingându-mi-se din gură. Să torturezi o creatură pentru profit. Continuând micul vostru genocid până în ziua de azi.
– Măi, măi, măi, ce ironie!
Dmitri se apleacă, îmi prinde falca între degetele lui înghețate și-mi sucește capul pentru a putea vedea tatuajul Calului Negru de pe umăr.
– I-ai povestit micului tău prieten solzos ce a trebuit să faci ca să capeți tatuajul ăsta, hm?
Înțepenesc.
– Nu, replic iritat.
Legăturile mușcă din mine când strig.
– Nu!
– Când a avut loc Pogromul, ți-ai trădat propriul neam, continuă netulburat Dmitri, cu buzele ușor întredeschise de plăcerea de a domina și umili o bestie ca mine. Ai luat parte la genocid.
– Nu… nu mi-am văzut poporul de decenii.
Simt presiunea crescându-mi în măruntaie în timp ce-mi caut disperat cuvintele.
– Am crezut propaganda. Am crezut că măcelăreau copii, incendiau sate, ca niște războinici nebuni ce erau.
– Yharv? mă întreabă Kievar cu o voce stinsă care mă rănește profund.
– Ei, ei, ei, povestea nu-i gata! strigă Dmitri. Spune-i tot, Cal Negru, sau o să-ți fac rău.
– În schimbul libertății, am ajutat armatele fețelor-palide. Le-am arătat locurile unde trăiau. Bastioanele. Armurăriile. I-am… i-am condus spre poporul meu.
Inima îmi bubuie în gât, ca și cum ar încerca să-mi oprească vorbele.
– Au spus că-i vor interoga, că vor cădea la o înțelegere printr-un nou tratat de pace. În realitate, i-au torturat și i-au măcelărit ca pe niște animale. Au dat foc la tot ce aveau.
Dmitri mă bate compătimitor pe umăr.
– Nu-i de mirare că te numesc Calul Negru. Și că te-au cadorisit cu un semn care să arate asta. Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, nu?
Se apleacă spre mine.
– A meritat, Yharv? Să fii o bestie așa de bună pentru oameni?
Răsuflarea îmi stă în gât, închizându-se în jurul cuvintelor. Zei, mă simt de parcă mă înec!
Satisfăcut, Dmitri dă înapoi și le vorbește companionilor săi:
– Încălziți locul și lăsați-i pe ăștia doi să asude înainte să plecăm. Calul Negru are, cu siguranță, la ce să mediteze.
*
Încăperea este o saună. Radiatoarele emană o căldură care ne lasă lac de sudoare și incapabili să respirăm.
I-am ucis.
Hoarda se află în continuare dincolo de ziduri, pregătindu-și armele. În mai puțin de o zi, porțile vor fi dărâmate și întreaga forță însetată de sânge a Hoardei va năvăli în Kharkov.
I-am ucis.
E imposibil să scap din legături strânse ca acestea. Cei care ne-au capturat știu cum să se poarte cu un Bolokov. Așa cum au făcut-o cei ce m-au prins prima oară și m-au încercerat în adâncul unei temnițe umede.
I-am ucis.
I-am trădat pe toți.
– Nu te-ai iertat niciodată, așa-i? mă smulge din gânduri vocea lui Kievar. Iar datoria despre care mi-ai vorbit… e datoria față de poporul tău, nu?
– Da, spun moale. Ca membru al Breslei am încercat, în ultimii douăzeci de ani, să mi-o plătesc. Să fac pace cu mine însumi. N-am reușit. Probabil că nu voi reuși vreodată.
– Nu cred asta.
Solzii lui Kievar mi se freacă de spate, iritându-mi rănile, atunci când se răsucește spre mine.
– Și nici tu nu crezi.
Izbucnesc într-un hohot de râs. Zei, o iau razna!
– Ce mai contează asta acum, când suntem cu un picior în groapă?
– Contează, spune încet Kievar și-i sesizez amuzamentul din glas, pentru că pot face în așa fel încât să scăpăm de aici.
– Cum? Plănuiești să-i farmeci cu frumusețea solzilor tăi?
– Yharv, poți să taci măcar o dată? Îți amintești când ți-am spus că noi, Korvienii, avem glande care secretă venin?
– Da…
– Poate că acidul meu va găuri fierul. Va topi lanțurile.
E un plan nebunesc, dacă poate fi numit plan. Dar, cum am zis, odată ce ai o însărcinare, trebuie să te arunci cu capul înainte până o duci la capăt. Ezitarea te va ucide. În cazul de față, ezitarea va ucide întregul Kharkov.
Îmi simt șira spinării de parcă ar fi ramura unui copac bătrân, membrele mi-au amorțit, dar tot mă răsucesc cât de mult îmi permit legăturile, Kievar își dă pe spate capul lung și-și suge obrajii cu un sunet obscen. Un jet subțire de acid incolor îi țâșnește printre dinții ascuțiți. Metalul botniței i se topește, lăsând o deschizătură pe unde acidul picură spre mine, lovind cătușele de fier care-mi țin imobilă încheietura mâinii drepte. Metalul sfârâie. Un fum negru, urât mirositor, se ridică în aer pe măsură ce încuietoarea se topește frustrant de încet. Simt o durere înțepătoare atunci când câteva picături prost țintite îmi stropesc pielea, dar am avut parte de chestii mai neplăcute, așa încât mă forțez să rămân nemișcat.
Încuietoarea se deschide zgomotos. Aproape înecându-mă din cauza durerii, îmi eliberez mâna, scuturând spre perete câteva picături de acid. Mai atent de data asta, Kievar arde cătușele una câte una. Sudoarea mi se scurge de la subsoară pe coaste. Știu că o țintă proastă e singurul lucru care ne desparte de o moarte agonizant de înceată.
Dar puștiul o face. O face.
Cu cătușele de la încheieturi sparte, îmi eliberez mâinile, îmi scot botnița și mă apuc să-mi desfac legăturile de la picioare. Kievar se eliberează la rândul său atunci când ușa e descuiată și se deschide, lăsând vederii pe cineva aflat în cadrul ei. Dmitri. Are ochii măriți și gura deschisă.
Dar eu deja sunt liber și țâșnesc spre el. Îi smulg de la brâu pumnalul și i-l înfig în gât până la plăsele. Barba lui îmi gâdilă nările, ne privim ochi în ochi de la mică distanță, lama îi străpunge limba și cerul gurii. Horcăie, agățându-mi-se inutil de mână, în timp ce picuri de sânge negru mi se preling pe degete.
Îl împing; moare înainte să atingă solul. Kievar și cu mine țâșnim afară din saună. Găsesc încăperea unde ne-au depozitat hamurile și armele, pe care ni le punem la loc. Scot sabia din teacă. Lama îi strălucește în lumina palidă. Întotdeauna îmi dă un sentiment plăcut faptul de a avea un oțel bine ascuțit în mână.
– Vrei să le arătăm cât de primitive pot fi bestiile? îl întreb pe Kievar.
Iau o secure bine ascuțită din panoplie și i-o înmânez. O acceptă cu o înclinare fermă a capului. Sânge străvechi sau nu, are oțel în el.
Strigăte alarmate încep să se audă în timp ce străbatem o pasarelă acoperită de licheni aflată deasupra unei curți punctată cu focuri mici. La urechi îmi ajunge sunetul cămășilor de zale și al oțelului. Îl protejez pe Kievar cu corpul, având dinții încleștați atât de puternic, încât sunt gata să se sfărâme. Un ticălos uriaș cu ochi mici își repede securea la câțiva centimetri de fața mea, iar muchia ascuțită se izbește de balustrada din piatră, scoțând scântei. Mă rotesc și-l lovesc cu sabia în umăr, secționând osul. Înfuriat, uriașul mă apucă de curele, căutând să mă dezechilibreze. Capul îmi zvâcnește înainte, dar reușesc să-l tai de-a latul gâtului, făcându-l să se prăbușească țipând ascuțit.
Trag sabia și pășesc în spate, la timp pentru a evita o lovitură care izbește o grindă, împroșcând așchii. Îmi sar în ochi, făcându-mă să ezit, iar atacatorul se repede spre mine. Chipul lui păros se află la câțiva centimetri de a mea, amândoi avem fețele schimonosite, dinții încleștați și mușchii încordați în timp ce ne luptăm. Lama mea e prea lungă, n-o pot mânui și nici elibera. Așa că îl izbesc în figură o dată, de două ori, trimițându-l la pământ. Sabia îi cade pe pietre.
Kievar îmi transmite un avertisment exact în clipa când aud sunetul corzilor arcurilor ce se întind. Trăgându-l pe tânăr, virez brusc spre margine la timp pentru a fi ratat la milimetru de săgețile trase din turnurile de veghe, ce se înfig în carnea dușmanului. Un individ uriaș, brunet, se întinde spre noi, cu sabia sclipind în lumina de foc. Taie aerul într-o ceață oțelită, iar propria mea sabie se clatină în timp ce parează, scoțând scântei. E mai puternic decât mine și mă împinge cu forță în jos. Spatele mi se lipește de piatra acoperită cu mușchi. Mă arcuiesc, cu vederea blocată de șuvițe negre, asudate. Lovește cu capul, metalul coifului intrându-mi în carne și făcând să-mi țâșnească sânge în ochi. Sunt distras doar preț de o secundă, dar e de ajuns pentru el ca să-mi străpungă apărarea, să-mi răsucească sabia și s-o azvârle pe pavaj. Își ridică propria armă, pregătit să mă ucidă.
Dar Kievar se năpustește rapid asupra lui, înjunghiindu-l în burtă o dată, de două ori, de trei ori. Ticălosul pășește în spate, cu sabia în plin avânt, răsucind-o nebunește cu ultima suflare; reușim s-o evităm amândoi. Ne împingem cu cizmele în piatra alunecoasă și-i facem vânt peste parapet, asupra unui grup de oameni înarmați, în sunet de metal.
– Acum pricep, rânjește Kievar de lângă mine, gâfâind. Izbește-le părțile moi cu vârful ascuțit până nu mai mișcă. E simplu.
Rânjesc la rândul meu. Îl trag de pe margine și o luăm la fugă în jos pe scări spre căruța cu care am fost aduși. Câteva săgeți răzlețe zboară în direcția noastră, dar nu ne ating. Kievar încarcă motorul alchimic, care se aude ca un grăsam ce se îneacă în sirop. O săgeată pornită dintr-o arbaletă trece razant pe deasupra capului meu, înfigându-se în partea laterală a căruței.
Ne înghesuim înăuntru, asudați. Căruța țâșnește înainte prin curte, cu roțile scrâșnind pe pavajul alunecos, apoi trece prin porți, scoțându-le din balamale. Pornește pe strada șerpuitoare, pietruită, precum o rachetă. Înapoi în oraș. Cei care ne capturaseră mai trag câteva săgeți, dar acestea nu ne ajung.
Șira spinării îmi trosnește când mă relaxez pe scaun, respirând greoi. Sângele și transpirația pătează tapițeria. Motorul are deja destulă putere ca să ne ducă până la clădirea Breslei. Nu înaintăm nevăzuți și neauziți, dar asta nu mai poate fi schimbat acum. Ne verifică rănile și nu găsim nimic ce să nu poată fi tratat mai târziu. Dar nu mă pot liniști până nu ajungem în siguranță în spatele zidurilor fortificate.
– Trebuia să iei un mijloc de transport, cum ți-am zis, rânjește Kievar când se așază vizavi de mine. Am fi călătorit mai repede.
Dacă râd, mă doare pieptul, dar nu mă pot abține. Când am făcut-o cu adevărat ultima dată? Îmi proptesc degetul în piept:
– Ca slujitor juruit al sângelui străvechi, mă voi supune oricărui ordin.
Kievar își dă ochii peste cap.
– Iar primul meu ordin ca sânge străvechi nu-i deloc ceva de genul ăsta. Nu în ceea ce te privește, Yharv. Nu când e vorba despre tine.
*
Căruța se hurducăie pe plăcile mari din curte. Clădirea Breslei este masivă, având cupole în formă de ceapă, locuri de belvedere ce se ridică deasupra mea și arcade ornate cu draperii din mătase roșie.
Era și timpul.
Porțile ranforsate, crăpate doar atât cât să se strecoare căruța înăuntru, se închid la loc. Deschid și închid continuu ochii.
Maestrul Breslei Vesemir ne așteaptă. Părul negru, lung până la umeri, e vârstat cu arămiu. Tunica de piele scârțâie când se apleacă. În spatele său se află o duzină de oameni ai Breslei, toți cu gurile și ochii căscați, nevenindu-le să creadă că am reușit. Eu abia cred că am reușit.
La vederea lui Kievar, își izbesc toți, ca unul, pumnii de piepturi, plecându-și capetele într-o reverență în fața sângelui strâvechi. În fața noului lor rege.
Dau să vorbesc, dar totul devine alb.
*
Proaspăt îmbăiat și aranjat, stau într-o încăpere, încălzindu-mă la focul din vatră. Sunt îmbrăcat cu o cămașă albă, curată, și pantaloni negri. Rănile mi-au fost pansate și am alături o cană cu bere neagră, spumoasă și amară, așa cum îmi place. Mă simt ciudat așa curat, așa prezentabil. E ceva cu care m-aș putea obișnui ușor.
Mă întreb dacă Kievar va dori să mă mai vadă după ce devine rege. Sper c-o va face. Nu intenționez să părăsesc Breasla prea curând. Abia aștept să văd fețele oamenilor de rând când le va fi arătat noul rege, cu solzi și coadă. Cu siguranță vor fi scandalizați. Poate vor protesta, Cu atât mai rău. Protecția oferită orașului de magia străveche nu-i o minciună. Vor fi nevoiți să accepte lucrurile așa cum sunt.
Și, dacă va fi cineva care vrea să-l îndepărteze, ca pe fostul rege, va trebui mai întâi să treacă de mine.
Ușa grea de lemn se deschide scârțâind. Vesemir se strecoară în încăpere cu grația unei nave mărețe, călite în lupte. Obișnuitul alai de gărzi îl însoțește. Mă prinde de umeri cu ambele mâini, cu degetele ca niște rădăcini noduroase, și mă scutură ușor.
– Ai reușit, Yharv!
Vocea îi tremură de bucurie.
– Ai salvat Kharkovul. Îmi vine să te pup, ticălos mare și păros!
– Aș prefera mai multă bere în loc de asta, rânjesc, cu mâinile încrucișate sub cap.
Vesemir se așază și toarnă pentru amândoi. Sub ochi are pungi vineții atât de mari, de parcă ar fi buzunare.
– Așteptarea a fost un coșmar. Dar, odată ce sângele străvechi a lui Kievar va trece în mașinăria alchimistului, zidurile vor căpăta din nou putere pentru câteva generații. Generații! Hoarda va fi învinsă. Va încerca să fugă și va fi complet vulnerabilă. O vom împresura și vom stropi câmpurile cu sângele ei.
Ca la un semn, ecoul armelor de asediu și al urletelor reverberează prin zidurile groase ale fortului. Încă puțin și sunetele acestea îngrozitoare, teroarea adusă de ele vor dispărea în ceața amintirii. Poate voi avea parte de un somn odihnitor. Zei, câtă nevoie am de somn!
Îmi strecor degetul mare pe sub bretele.
– Cât de repede poate începe procesul?
– Deja a început, mă informează Vesemir. Nu mai putem aștepta. Magia zidurilor e aproape secată și fiecare oră care trece o slăbește și mai mult. Iar asta a… complicat lucrurile.
Mă încrunt.
– Le-a complicat?
– Da. Zidurile trebuie reîncărcate la putere maximă pentru a funcționa. Va trebui să colectăm totul de la Kievar.
Se așterne tăcerea. Trupul mi se răcește. Teroarea înghețată revine în forță, ca un crivăț.
– Nu, mă aud spunând. Nu poți. Nu poți spune asta.
– E singura cale, mă lămurește Vesemir cu un glas ferm, dar anxios.
Merge pe drumul pe care trebuie să meargă, dar încearcă disperat să se convingă de justețea lui.
– Am încercat totul, Yharv. Totul.
– Atunci găsește pe altcineva, mârâi.
Izbucnirea mea îl face pe un gardian să-și îngusteze ochii.
– Cine? întreabă Vesemir. Ne-a luat ani de planificare pentru a găsi un descendent adevărat al sângelui străvechi. Iar acum avem timp doar până în zori înainte ca porțile Kharkovului să fie străpunse, dacă vom avea și atât.
– E unul dintre ultimii din neamul său! Poate singurul mascul în viață, mă agăț de orice răspuns ca un înecat ce se prinde de resturile unui naufragiu. Dacă mai sunt și alții ca el pe Tărâm? O parteneră? Dacă rasa lor ar putea fi salvată?
– Nu putem paria viețile tuturor celor din oraș pe ceva incert.
– Incert? Ne vom ucide regele, răcnesc. Vom comite un regicid. Un genocid. Un alt Pogrom. Asta nu e incertitudine. Să omori ultimul mascul al unei rase o va transforma într-o certitudine implacabilă.
– Nu crezi că m-am frământat vreme îndelungată cu chestiunea asta? Nu crezi c-am făcut-o cu toții?
Vesemir mă prinde de umăr, dar mă smulg din strânsoare. Lacrimile îi aduc o strălucire în ochi.
– Te-ai atașat de băiat, nu-i așa, Yharv?
Strâng din dinți, dar păstrez tăcerea.
– E de înțeles. Pe bune. Aș ucide pe oricine mi-ar răni copiii. Dar Kievar nu-i copilul tău, Yharv. E regele nostru.
– Nici măcar nu i-ai oferit demnitatea unei alegeri, nu? îl întreb cu acreală. L-ai pus în fața faptului împlinit.
Felul cum își frământă Vesemir mâinile îmi oferă răspunsul. Urletele armelor de asediu străbat noaptea.
– Auzi zgomotele astea, Yharv? Sunt viețile care așteaptă la rând. Nenumărați bărbați, femei și copii, puși în balanță cu o persoană.
– Cei care au cel mai puțin pierd cel mai mult în război. Omorându-l pe Kievar, ai blestemat o rasă întreagă înainte de a-i oferi o șansă.
Sar în picioare, cu pumnii încleștați. O duzină de gărzi intră în alertă în jurul meu, cu mâinile întinse spre săbii și arcuri.
– Toate bestiile astea moarte, măcelurile, incendieriile, violurile – n-am învățat nimic din ele?
– Tocmai de aceea nu-l putem lăsa pe Kievar să aibă aceeași soartă, spune blând Vesemir. Cum rămâne cu speranțele pentru un viitor luminos? Cu aducerea sfințeniei și a industrializării în mărețul nostru oraș? Un loc unde toate rasele, toate creaturile, pot trăi în armonie?
– Mi s-a mai promis un asemenea vis cândva, spun cu amar. Alte promisiuni goale. Altă vărsare de sânge inocent de mâinile unor oameni ca tine.
Camera devine ca de gheață. Mă încordez. Fața lui Vesemir se transformă în piatră.
În acel moment, eu mă transform în dușman.
– Îmi pare rău, Yharv, îmi spune Vesemir, cu o privire plină de regret, dar cu vocea decisă, oțelită.
Vorbește cu conducătorul gărzii:
– Du-l pe Yharv în temniță și leagă-l până la terminarea procedurii. Dacă opune rezistență și n-ai de ales, omoară-l. Sângele străvechi nu poate fi periclitat, indiferent de consecințe.
Vesemir pleacă. Patru oameni înarmați mă înconjoară. Cu câteva clipe înainte îmi erau aliați, acum văd o ură rece în priviri. Cadrul declanșează în mine o pornire primitivă, ascunsă până acum adânc în mintea mea. Ceva născut în vremea tinereții, când, după zile de foamete și tortură, răpitorul meu beat a uitat să-mi strângă încheietura mâinii stângi de masa pătată cu sânge de care eram legat; când s-a aplecat spre mine, sabia agățată la brâu a ajuns în raza mea de acțiune; când am realizat, în sfârșit, că nu voi putea niciodată să-mi mulțumesc răpitorii fețe-palide; când, în cele din urmă, am devenit pur și simplu o bestie – ceva sălbatic, bun pentru a fi dresat și distrus.
Așa că am devenit ceea ce trebuia pentru a supraviețui.
Calul Negru,
Trădătorul. Cel care-și schimbă blana. Din nou, ucigașul propriului popor.
Nu. Niciodată.
Același foc se reaprinde în mine atunci când lovesc cu toată puterea mea de Bolokov între picioarele celui mai apropiat gardian. Zbiară și cade în genunchi, cu mâinile între picioare. Oțelul scrâșnește când îi smulg sabia din teacă și-l tai dintr-o singură lovitură.
Ceilalți trei mă atacă simultan, cu armele șuierând și cu moartea în priviri. Dar acum m-am pornit. Într-un amestec de oțel scânteietor, dinți încleștați, mobilă distrusă, chipuri asudate, oase rupte, îi tai pe toți trei. Toți gardienii sunt morți, iar în cameră s-a stârnit o furtună a distrugerii. Îl recunosc pe individul cu părul negru. Îl cheamă Eren, dacă nu mă înșel. Obișnuiam să bem bere împreună pe parapetul sudic, când vremea era bună.
Acum, sângele îi gâlgâie prin tăietura de la gât.
Îmi mut privirea în altă parte. E prea târziu pentru regrete, dacă am vreunul. Caut niște hamuri, mi le pun și îndes în ele o arbaletă. Îmi aprind o torță din cuptor și ies. Alarma se va da în curând. Timpul de care pot profita se scurtează cu fiecare secundă.
Alerg printr-o sală imensă către sala tronului, unde are loc transformarea lui Kievar. Pe pereți sunt prinse halebarde ale căror tăișuri strălucesc în lumina lămpilor alchimice. Smulg steagurile de deasupra lor și le adun în mijlocul sălii, unde le dau foc. Mă ascund în umbra unei armuri, în timp ce membrii Breslei năvălesc panicați în cameră pentru a stinge flăcările care se răspândesc cu iuțeală la covoare. Când observă că m-am furișat în încăperea din spatele lor, e prea târziu. Trântesc ușa și activez mecanismul. Nimeni nu-l poate deschide din partea cealaltă.
Ajung în sala tronului. În dreapta mea se află o vatră gigantică; deasupra focului clocotește un cazan, iar împrejur se află mobilier capitonat. Dar aerul e la fel de gros și cald ca într-o mlaștină și mă amețește cu mirosul lui sulfuros. Magie. Îmi întoarce stomacul pe dos. Arunc o privire spre tavanul boltit, înalt. O mașinărie gigantică de bronz se profilează deasupra ca un păianjen, cu un desen complicat de țevi groase, cu rune sculptate ce strălucesc în întuneric, împrăștiind aburi. Cuve pline cu un lichid tulbure bolborosesc în întuneric. În mijloc, cu un căluș în gură și legat de masa pătată cu sânge, se află Kievar.
E amețit, de parcă ar fi drogat, dar e conștient, treaz. Stă chiar sub mașinărie, înconjurat de membri ai Breslei înveșmântați în robele purpurii ale alchimiștilor. Țin în mâini instrumente ascuțite, obscene, pregătindu-se să-l taie și să-i recolteze sângele străvechi din vene, măduvă și creier.
Gardienii mă observă. Încălțămintea le scârțâie pe lespezi când mă atacă, blocându-mi accesul spre Kievar și alchimiști.
Mă atacă toți odată. Cizma mea zgârie piatra când dau înapoi pentru a evita lovitura unei săbii scurte care face bucăți un scaun; așchiile îmi sar în față. Mârâi și mă arunc înainte, lovind în sus cu sabia în burta agresorului, împingând-o până la plăsele. Se îneacă, saliva i se scurge pe bărbie, fața îi e turbată. Îl dau la o parte, aruncându-l spre gardienii care mă atacă. Dar sunt prea rapizi. Evit tăișul unei săbii și cad în genunchi. Un ins cu părul negru, căruia îi lipsește un ochi, mă atacă de parcă ar fi ieșit din minți. Cu dinții încleștați, parez lovitura, metalul scrâșnește pe metal. Mă ridic. Vârful armei îi alunecă și-mi face o rană în frunte, apoi îmi taie vârful urechii stângi. Cu vederea încețoșată de sângele care-mi curge în ochi, mă sprijin de peretele de cărămidă al cuptorului. E dureros de fierbinte și mă desprind rapid de el. Gardienii au ajuns lângă mine. Mă întind după cazan, îl apuc de mânerul de lemn și îl arunc spre cameră, stropindu-mi agresorii în față cu supă fierbinte. Urlă de durere, inclusiv Un Ochi, aflat aproape de mine.
Văzându-l distras, mă aplec și-l pocnesc, dezechilibrându-l. Mă ridic și-l izbesc cu coiful în față; îi aud nasul rupându-se. Mă răsucesc și-l văd cum se prăbușește în cuptor, cu ochiul ieșit din orbită; brațul stâng ajunge pe cărbuni și ia foc. Duhoarea cărnii arse umple aerul, iar omul urlă și se tăvălește pe podeaua de piatră.
Îmi plimb limba peste dinți și scuip pe jos. Proști. Toți. Hoarda e la câteva ore de distrugerea porților și jefuirea orașului, iar noi ne pierdem timpul aici măcelărindu-ne unii pe alții în loc să salvăm împreună orașul, cum ar trebui. Sunt amețit. Sudoarea mi se prelinge din părul încâlcit.
Zei, ce-am ajuns să facem?
Nimic care să nu poată fi reparat chiar acum.
Un gardian cu mănuși de zale groase se repede înainte; îl opresc, folosind o masă pe post de scut. Sabia lui trece prin lemn la câțiva centimetri de gâtul meu, aruncând așchii în jur. Răsucesc masa, dezechilibrându-l și oferindu-mi ocazia să-i retez gâtul. Observ o sclipire argintie deasupra umărului și mă arunc în față, dar sabia mă taie pe lături. Cutia toracică îmi ia foc. Agresorul mă prinde de păr, îmi trage capul pe spate și-mi înfige pumnul înzăuat între omoplați. Părul mi se rupe când mă smucesc, cu cizmele alunecând pe dalele acoperite de sânge, mă rostogolesc peste un corp de mobilă și aproape mă tai în propria sabie. Degetele îmi sunt amorțite și nu pot apuca mânerul.
Voi muri. Voi muri aici.
Nu. Nu se poate. Trebuia să fi murit cu decenii în urmă, o știu prea bine zeii. Dar nu pot lăsa sângele lui Kievar, sângele unui neam întreg, să se piardă odată cu mine.
Cu fața în jos, cu pielea năclăită de sânge și sudoare, adun ultimele fărâme de putere și mă ridic. Sabia scurtă a gardianului trece pe lângă mine ca o boare, se lovește de cămin și aruncă bucăți de piatră în jur. Îmi răsucesc arma în jur cu ambele mâini, tăind adânc pieptul adversarului. Geme, pășește în lateral, revine și încearcă din nou să mă înjunghie. Lovesc iar și iar. În reflexia sabiei văd trupurile semenilor mei împrăștiate pe câmpurile pe care le numeam, cândva, casă. Morți, muribunzi – toți din cauza mea.
Nu se va mai întâmpla.
Se simte o încărcătură de energie, aerul din jur pare a fi străbătut de o ceață incoloră. Un spasm îmi macină intestinele. Alchimiștii își trimit magia asupra mea. Mâinile le stau de o parte și de alta a corpurilor, dar ochii le strălucesc, iar mușchii le sunt încordați. Pare că o undă de șoc invizibilă se prăvălește asupra mea, lovindu-mă în plex la fiecare inspirație, doar că e mai rău. Cum poate exista o asemenea durere?
Dar o răzbesc.
Prin undele de șoc care se văluresc prin încăpere, văd cum unul dintre alchimiști ridică un deget tremurător, cu venele umflate. Un fulger albastru țâșnește din vârful lui brăzdând aerul cu fire luminoase, iar eu mă arunc într-o parte. Vraja îmi trece pe lângă coaste și explodează în mobilierul dinapoia mea cu o bubuitură puternică, ce aproape îmi sparge timpanele; așchiile mă izbesc în spate.
Înțelegând că nu mă poate opri, un altul revine cu atenția la Kievar și ridică lama pentru a-l ucide. Dar, cu un ultim zvâcnet, mă arunc înainte și-i tai pe ambii alchimiști dintr-o singură mișcare.
Energia se disipează. Pot respira din nou. Mă ridic, îndepărtându-mi cu dosul palmei sângele din ochi. Mă reped la Kievar și-i scot călușul. Îmi murmură numele, cu mintea amorțită de droguri.
– Ești rănit? întreb.
– Nu, tușește Kievar.
În lumina fantomatică, pare atât de tânăr, de fragil.
– Aproape. Au vrut… erau pe punctul să…
– Știu, știu, îl strâng pe tânăr la piept, simțindu-i bătăile inimii și tremurul corpului.
Se scutură la fel ca mulți alți tineri din neam când am fost martorul măcelăririi lor în timpul Pogromului.
– E-n regulă. Te-am salvat. O să ieșim de aici.
Pentru o clipă, mă tem că va refuza. Că va accepta să fie ucis pentru a-și salva poporul. Poate că ar face-o, dacă i-aș cere-o. Poate chiar vrea s-o fac.
Dar n-o fac. Nu pot.
Și nici el nu mă-ntreabă.
Îl eliberez la repezeală. Ascuns în spatele camerei tronului, se află un pasaj care duce la liftul mecanic destinat evacuării familiei regale în caz de pericol. Dar, în goana noastră pe coridor, dăm peste Vesemir așteptându-ne cu o lamă lungă de oțel în mână. Îmi iau arbaleta și o pregătesc, fără a-l pierde din ochi.
– Dă-te la o parte! îi spun.
Nu-i ordon. Îl rog.
– Nu trebuie să faci asta, spune prietenul meu.
Vocea îi este ezitantă și blândă, cu o undă de speranță. Urăsc să-l aud vorbind așa.
– Încă putem salva orașul, Yharv. Încă putem salva Breasla.
Face un pas înainte.
– Dă-i drumul lui Kievar și pleacă. Totul va fi iertat, jur! Încă putem face ce trebuie.
– Fix de asta mă ocup acum.
Un val de epuizare mă copleșește. Cămașa mea e întunecată de sudoare, iar sângele îmi curge din coastele rupte. Vreau ca acest coșmar să ia sfârșit.
– Desfac răul pe care l-am făcut, noi l-am făcut, cu decenii în urmă.
– Ești furios, Yharv. Frustrat. Distrus. Te înțeleg. Dar gândește-te la copiii acestui oraș. La familii. La cei nevinovați.
Ochii lui Vesemir sunt plini de lacrimi. La fel și ai mei.
– Te rog.
– Taci! zbier, cu gâtul încleștându-se în jurul cuvintelor.
Nu mă pot uita la Kievar.
– Doar taci.
– Ai depus un jurământ, nu-i așa? Să le fii alături regelui, fraților tăi, Breslei? Același jurământ pe care-l facem cu toții, oricât de greu ne-ar fi să-l respectăm?
– Nu pentru asta, contrez. Niciodată pentru asta.
– Vrei să anulezi ororile Pogromului? Vom începe prin a salva orașul ăsta. Al nostru. Nu sacrificându-l, pledează Vesemir. Chiar dacă mai există unii de-ai tăi pe undeva, nu vei ajunge la ei. Știi ce ți-ar face. Te-ar măcelări, jupui de viu, rupe în bucăți, viola, tortura.
Mai face un pas. Și încă unul. Arbaleta începe să-mi tremure.
– A fost greșit ce a făcut poporul nostru. Dar nu-nseamnă că ai dreptul să ne condamni, să condamni orașul ăsta plin cu oameni nevinovați, să avem aceeași soartă. Știi foarte bine asta.
Încă un pas.
– Dacă o vei face, te va bântui până în ultima clipă a vieții.
– Deja sunt bântuit, replic, refuzând să-l las să mă aburească. Nimic nu va schimba asta. Dar eu pot schimba lucrurile.
– Atunci de ce n-ai tras încă în mine?
Încă un pas. Încă puțin și va fi suficient de aproape ca să ajung în raza de acțiune a sabiei.
– Pentru că nu ești un trădător, Yharv. Nu-ți terfeli onoarea acum. Nu deveni un trădător. Te rog.
Un trădător.
Poate că sunt. Poate că sunt cel mai laș schimbător de tabără care a stat vreodată în sala tronului din clădirea Breslei. Poate că sunt Calul Negru, așa cum mi se zice.
Dar nu sunt un tiran. Nu voi accepta ca sângele unei rase întregi să-mi păteze mâinile. Nu din nou.
Privirea dezamăgită a lui Vesemir o întâlnește pe a mea pe deasupra arbaletei. Luptă pentru mântuirea semenilor săi, la fel cum o fac eu pentru ai mei. Știe că nu mă poate opri, dar și că nu mă poate lăsa să plec.
Se holbează îndelung la mine, ca și cum și-ar cere iertare pentru ce urmează să facă. Dorindu-și să mă poată ierta, la rândul său, pentru ce am de gând să fac.
Închide ochii, își îndreaptă spatele și ridică arma.
Îmi țintesc prietenul și acționez mecanismul.
*
E liniște și pace aici, dincolo de zidurile orașului. Strălucirea cerului albastru e încununată de nori pufoși de la un orizont la altul, iar zorii zilei trasează o linie subțire, trandafirie. Pământul e moale, elastic, sub picioare, iar smocurile de iarbă strălucesc în roua dimineții. Păsările cântă printre ramurile răsfirate ale unui copac bătrân aflat în stânga noastră. O briză blândă, plăcută, îmi scutură coama.
Îmi deschid larg brațele, trăgând aer în piept. Are gustul libertății. Mă simt de parcă aș respira pentru prima oară de când am fost răpit și încarcerat.
Ne furișăm de-a lungul viaductului ce duce dincolo de ziduri, către un mic lac nămolos. Cămașa mea udă, îmbibată cu sânge, mi se lipește de piele. Mâinile și corpul sângerează din nenumăratele răni. Unele noi, altele vechi, redeschise, toate la fel de dureroase.
Privesc peste umăr cum pășește Kievar. În spatele nostru, zidurile orașului se înalță ca un val de fier, cu lumina revărsându-i-se peste crenelurile acoperite cu mușchi. Orice fel de magie va fi trecut prin ele se va stinge treptat și va pieri.
Vântul își schimbă direcția, aducând către noi sunetele Hoardei prăvălindu-se asupra marilor ziduri ale Kharkovului. Urlete de groază, de teroare. Fortificațiile prăbușindu-se. Metalul ciocnindu-se. Ecoul măcelului de pe străzi. Sunetul balistelor și al catapultelor cu contragreutate care zdrobesc crenelurile și meterezele în asediu. Norii galbeni ai armelor alchimice ce trimit spre cer duhoarea fumului negru, uleios. Sunetul și mirosul orașului ucis.
Vântul își schimbă din nou direcția și toate astea dispar.
– Cât mai avem? întreabă Kievar.
Apuc hamurile care-mi traversează pieptul.
– Viziden e la câteva zile distanță. De acolo, o luăm către nord, să-i căutăm pe ai tăi.
– Crezi că-i vom găsi?
– Cred că avem o șansă. Una pe care n-a avut-o nimeni până acum. Și poate că asta va fi de ajuns, zâmbesc, băgându-mi mâinile adânc în buzunare. Te voi însoți.
– Și pe urmă ce vei face?
Vocea lui Kievar tremură când pune întrebarea, de parcă s-ar teme de răspuns. N-are de ce. Am ales în clipa când am părăsit Breasla.
– Încă ai sânge străvechi, spun. Încă îmi ești rege, iar eu am jurat să te protejez și să te duc la loc sigur. Așa cum văd lucrurile, nu s-a schimbat nimic. Până nu-mi dai alt ordin, asta voi face.
– Juri? întreabă Kievar.
– Jur, îmi reînnoiesc promisiunea.
Kievar îmi zâmbește larg. Zei, e atât de tănâr! Se apleacă și-și trece mâinile prin iarba măslinie, inhalându-i mirosul. S-a întors în natura ce i-a fost refuzată atâta vreme. Oare mă voi simți la fel când voi ajunge în munți, pe versanții înzăpeziți ai casei mele? Sunetul vântului ce șoptește printre copaci și susurul unui izvor din apropiere îmi umplu auzul. Păsările alunecă leneșe deasupra noastră. În zare, se zărește forma încețoșată a caravanei refugiaților care au reușit să scape din Kharkov. Cu glugile lăsate peste chipuri, ne vom amesteca ușor printre ei.
– Yharv.
Știu ce vrea să zică Kievar înainte s-o facă. Trupul lui reptilian subțire se profilează pe fundalul zidurilor orașului. Ochii aurii îmi caută privirea.
– Spune-mi că am făcut ce trebuia, îmi cere. Spune-mi că viața mea valorează mai mult decât ale lor.
– Habar n-am dacă am făcut vreodată ce trebuia. Nici măcar o dată. Uneori, e vorba doar despre povara pe care ești dispus s-o duci pe umeri.
Îl trag mai aproape de mine.
– Dar poate reușesc să ajut pe cineva să rămână în viață, astfel încât să facă el ce trebuie. Și poate că asta va reprezenta un nou început și pentru mine.
Kievar zâmbește reținut și aprobă. Poate că se aștepta la altceva. Dar asta e tot ce-i pot oferi. Alegerile sunt săpate în piatră, zarurile sunt aruncate.
Până la urmă, odată ce ai acceptat o însărcinare, trebuie s-o duci până la capăt.
Noua mea misiune e să-l ajut pe Kievar să-i regăsească pe ai lui.
Aruncăm o ultimă privire spre orașul asediat, ce arde mocnit. Apoi ne punem glugile, ne răsucim și o luăm la fugă spre nord-vest, către orizont. Către casă.
Traducere de Lucian-Dragoș Bogdan
