În urmă cu mulți ani, redactorul unei reviste, căruia îi înmânasem o povestire SF spre publicare, mi-a reproșat că nu am introdus în text suficiente elemente de tehnologie futuristă. Aveam o scenă în care un chirurg trebuia să se spele pe mâini. Uite, mi-a zis redactorul, în loc să spui că doctorul s-a spălat, pur și simplu, cu apă și săpun, spune că a folosit un duș ionizant. Doar acțiunea se petrece în viitor! Am cedat sugestiei lui și așa se face că în povestirea „Ultimul martor”, care, deși se petrece în secolul XXII, are o atmosferă retro, am introdus fraza „Doctorul își dezinfectă îndelung mâinile sub dușul ionizant, până la cot, insistând cu precădere pe spațiile dintre degete”.
Eu unul nu știu ce este acela un duș ionizant și nici cum procedezi când vrei să te speli cu el. Dar, la sfatul redactorului, am scris asta, nu fără o ușoară strângere de inimă. Am adăugat de la mine amănuntul hazliu cu spațiile dintre degete, tocmai în semn de protest. Mi se părea un artificiu inutil, care nu aducea nici un plus de valoare povestirii.
La ce servește introducerea într-un text SF a unor noțiuni tehnologice futuriste?
Răspunsul cel mai la îndemână ar fi: pentru atmosferă. Cu toții avem în minte cărțile lui Jules Verne. Pornind de la aserțiunea că romanele lui Jules Verne au fixat pentru totdeauna jaloanele unui întreg gen literar, literatura SF a purtat, într-o bună parte din secolul XX, supranumele de „literatură de anticipație” sau, mai scurt, pur și simplu „Anticipație”. Anticipație a ce? Păi, a viitorului, normal! Și prin ce diferă viitorul față de prezent, dacă nu prin tehnologie?
Judecând așa simplist, procedeul scrierii unui text SF ar putea fi rezumat după cum urmează: iei o povestire plasată în zilele noastre, înlocuiești automobilul cu benzină pe patru roți cu o capsulă zburătoare, telefonul mobil cu un implant neural comandat prin puterea gândului și așa mai departe. Ai recuzita tehnologică din viitor, deci ai o povestire SF.
Nu sunt deloc de acord cu această idee. Inserturile care fac vorbire despre tehnologii inexistente astăzi îngreunează inutil receptarea textului, dacă aceste gadgeturi nu au un rol bine definit în economia narațiunii. Deci dacă acestea sunt simple elemente de decor. Pentru a putea asimila o ficțiune tehnologică, cititorul are nevoie, în afară de numele aparatului cu pricina și de câteva, foarte sumare, explicații constructive sau funcționale și, cel mai important, trebuie să înțeleagă de ce acesta este indispensabil în economia romanului.
Apare următoarea dificultate: cine și cum oferă aceste explicații?
Se pleacă de la convenția că atât naratorul și personajele romanului, cât și cititorul aparțin epocii respective. Cu alte cuvinte, devine ilogic ca un cititor din viitor să fie informat despre lucruri pe care s-ar cuveni să le știe deja. Un cosmonaut de pe nava spațială nu-i poate spune colegului său: „după cum știi, Bob, torpila fotonică va exploda după 30 de secunde”, pentru ca, în felul acesta, informația să ajungă și la cititor. Nici vocea din off a povestitorului nu poate introduce un paragraf explicativ pentru cititor, deoarece, așa am convenit, cititorul trăiește și el în viitor, deci ar trebui să știe despre ce e vorba. Infodump-ul este o greșeală de scriitor neexperimentat.
Și atunci, cum ar trebui procedat?
A lăsa denumirile, cât mai fistichii cu putință, fără nici o explicație, prezintă riscul ca cititorul să dea din umeri și să spere că va primi mai târziu lămuririle necesare. Asta, dacă va persevera cu cititul până la capăt.
Am întâlnit, în cele câteva romane Hard SF citite în ultima perioadă, trei metode corecte, care evită infodump-ul, de a introduce referiri la tehnologii inexistente în prezent,
1. Lasă denumirea singură, lipsită de conținut.
Cititorul, care trăiește în viitor, trebuie să știe el despre ce este vorba. Scriitorul se vede însă obligat, pentru a suplini lipsa explicațiilor, să apeleze la denumiri auto-descriptive, compuse din două cuvinte. Vezi cazul „dușului ionizant”. Oamenii denumesc lucrurile prin cuvinte dedicate, proprii, nu prin sintagme. Folosit în exces, acest procedeu devine supărător, ca o nouă limbă de lemn.
A. Cărășel, C. Cârstoiu, Cerul de dincolo de Sirius B.
„Giroscopul intern o înștiință că procedura de încetinire începuse. Procesul de frânare de la viteza de 0.8 c urma să dureze aproape șase săptămâni la o decelerație de 4.5 g. Urma ca membrii umani ai echipajului să fie scoși din narco-stază abia după intrarea în sistemul solar Sirius B, cu patru zile înainte de sosirea la stația Black Light – suficient ca să-și recapete echilibrul fiziologic și să primească informațiile actualizate despre misiune. Până atunci, ave propriul ei proiect de finalizat, pentru care însă, timpul rămas era la limită.
— Salut, Anselm, se adresă ea prin interfața neuronală către trupul inert aflat în cuva de stază”.
Cititorul din zilele noastre nu știe și nu va afla niciodată ce este giroscopul intern, narco-staza , nici cuva de stază sau interfața neuronală. În schimb, află că oamenii care vor cuceri spațiul peste milenii nu au atâta imaginație încât să-și boteze uneltele și apelează la sintagme explicative.
2. Pune note de subsol.
A. Lamba, Sub steaua infraroșie.
„— Și-atunci, cine programează spălătorul de vase diseară? La naiba, Radovan, e sau nu e sferă Dyson1?
1 O sferă Dyson este o megastructură ipotetică inițial descrisă de fizicianul Freeman Dyson. O astfel de sferă ar putea fi un sistem de sateliți solari care să înconjoare complet o stea și care să capteze aproximativ toată producția sa de energie”.
Această metodă are avantajul oferirii unei explicații obiective, însă scoate cititorul din convenția lecturii.
3. Un personaj care știe îi explică altui personaj care, din motive justificate, nu știe.
Ursula K. Le Guin, Lumii îi spuneau pădure.
„Scopul principal al călătoriei noastre n-a fost să aducem aici două sute de fete, deși știu că le așteptați cu nerăbdare, ci să ajungem la Prestno, care trece prin niște greutăți pentru a le da guvernului de acolo un ansiblu. Adică un transmițător MCI.
— Ce? Exclamă un inginer, pe nume Sereng.
De jur împrejurul mesei, toate privirile deveniseră atente.
— Cel pe care-l avem la bord este un prototip și a costat cât venitul anual al unei planete. Bineînțeles, asta se întâmpla acum 27 de ani, după timpul planetar, atunci când am părăsit Pământul.
Nu o să încerc să explic acum principiul de funcționare al ansiblului, începu el. Efectul său poate fi prezentat însă foarte simplu: transmisia instantanee a unui mesaj la orice distanță. Mesajul nu are nevoie de 54 de ani pentru dus și întors, așa cum se întâmplă în cazul aparaturii electromagnetice. Se propagă instantaneu. Între planete nu mai există prăpastia timpului”.
Personajul care nu știe ce este ansiblul are un motiv bine întemeiat să nu știe asta: aparține unei civilizații mai înapoiate tehnologic.
Metoda 3 mi se pare, de departe, cea mai bună alegere din punct de vedere literar.
Revenind acum la chestiunea dușului ionizant, este limpede că gadgetul respectiv a fost plasat inutil în text. Radiațiile ionizante pot ucide germenii, însă, chiar dacă au intensitate scăzută, pot fi dăunătoare pentru piele, în timp. Ca să nu mai vorbim că numai apa și săpunul dizolvă și îndepărtează sebumul și alte impurități de pe mâini.
2 comentarii
Mașina de spălat, mașina de spălat vase, fierul de călcat, mașina de tuns iarba etc. etc. Asta pentru „oamenii care vor cuceri spațiul peste milenii nu au atâta imaginație încât să-și boteze uneltele și apelează la sintagme explicative”. Se pare că viitorul deja început. 🙂
E lucru greu viitorul, dar procesul e inevitabil. Dex-ul nu acceptă, încă, termenul „expresor”, deși nimeni nu mai zice astăzi „mașină de făcut cafea”. Cât despre mașina de călcat, mă întreb dacă un extraterestru ar ghici menirea acestei scule din numele ei. Ce vreau să zic: e multă tradiție și istorie în spate.