Nepotul Vanesei Redgrave(timp de citire: 58 minute)

Aude un scrâșnet metalic repetat chiar lângă el. Se uită în dreapta și o vede tot încercând să-și aprindă jointul cu o brichetă rămasă fără gaz. I-o întinde pe a lui, un Zippo, sătul să tot audă crănțănitul brichetei ei.

– Mulțam, zice fata, trăgând un fum. Vrei? – și-i întinde jointul.

Dă din cap a refuz. Ieșise în spatele clubului-discotecă doar să fumeze și n-avea chef de iarbă. Ea îi vede tatuajul întins pe albeața antebrațului: un cod Spotify pentru noul lui album.

– Uau! Ce-i asta? – chițăie fata, arătând cu o unghie crescută și tăiată cu vârf, ca o spadă, spre tatuajul lui Răzvan.

– Niște muzici de-ale mele, îi explică într-o doară, fără s-o privească. Îl am și pe gât – îi arată, întorcând privirea spre ea, amuzat parcă de o farsă care-i ieșise.

– Ce muzici? Faci streaming pe propriul tău șorici? – râde ea.

Pletele ei blonde, până peste umeri, zvâcnesc ca o flacără în lumina împrăștiată de Zippo, cu care-și reaprinde jointul.

– Dar e o idee faină, recunosc – rostește fata, înapoindu-i bricheta metalică.

Spotify a început să-și difuzeze codurile speciale pentru fiecare piesă din portofoliul lor în 2017. Au avut succes instantaneu. Codurile Spotify postate pe TikTok au fost accesate de milioane de ori.

Fata îl mai privește o dată, mai atentă, de parcă-l vedea acum pentru prima dată materializându-se ca într-o teleportare reușită, gen „Beam me up, Scotty!”.

– Să-mi trag una! – face ea intrigată, fixându-l cu privirea. – Ești Răzvan de la Boremu Taya. Ce nume ciudat pentru o trupă alternativă ca a voastră. Ce înseamnă?

– Nimic, îi răspunde el. E doar de show. Am căutat să nu însemne nimic numele. E mai misterios așa – adaugă Răzvan.

Fata își deschide telefonul și-i zice:

– Întinde mâna să-ți scanez codul. Vreau să ascult. E doar o piesă, nu?

Răzvan aruncă chiștocul fumegând pe pavelele cenușii care acopereau curtea din spatele localului, strivindu-l sub talpă.

– Nu, e tot albumul. Ultimul Boremu Taya care va mai exista vreodată. Trupa s-a desființat azi. Așa că ia-l repede – o invită el cu antebrațul întins.

– Uau… – spune ea, cu ochii în telefon, după ce se afișase codul și coperta albumului. – Cut’em Loose, așa-i intitulat?

Statuia Libertății cerșind, ghemuită pe trotuar, cu o pălărie zdrențuită în fața ei, în timp ce stă cu capul aplecat și plânge. Grafica-i în stilul unei lucrări semnate de Banksy, pe peretele unei case.

– O să-l postez mai departe – zice fata zâmbind. – Se pare că n-ai nimic împotrivă, pentru că altfel nu mi l-ai fi arătat. În primul și-n primul rând, nu ți l-ai fi tatuat – subliniază ea.

– Sunt tatuaje provizorii – rostește Răzvan. – Codul nu mai funcționează după o vreme, când îl faci tatuaj permanent. Când începe să se estompeze.

– Asta înseamnă că îl dai pe gratis înainte de lansare. Cum așa?

– Nu va fi nicio lansare – răspunde el.

– De ce?

– E o poveste destul de lungă și cu final abrupt, nasol pentru unii. Se desfășoară chiar sub ochii tăi. Enjoyz! – adaugă el și se întoarce spre ușa din spate, o deschide și intră în coridorul slab luminat, cu lăzi cu sticle goale lipite de perete. Aruncă o privire spre tatuajul de pe antebraț. Acționa ca un virus și Cut’em Loose începuse să se răspândească peste tot ca o molimă, iar el era „Bolnavul 0”.

* * *

Demetra Zorin locuia lângă Universitate, iar conveniseră să se întâlnească pe esplanada din fața instituției de învățământ superior, străjuită de garduri vii și rondouri de flori. Răzvan se așază pe o bancă, așteptând-o. Vor pleca amândoi din oraș, abandonând moliciunea unei existențe somnoroase într-un loc plicticos. Se vor smulge din păienjenișul de platitudini cotidiene, dintr-o existență banală. Se vor reinventa în altă parte.

Avea telefonul pus pe mute, pentru că, începând cu ora șase și ceva dimineața, îl asaltase un puhoi de mesaje amenințătoare și apeluri de la oameni implicați în albumul Cut’em Loose. Codul Spotify, cu care apăruse la Burnout, răspândise gratuit albumul pe platformele de socializare și contribuise la împrăștierea informației „din surse sigure” cum că formația Boremu Taya se desființase. Băieții din trupă îl sunaseră primii, să afle ce însemna asta, pentru că ei nu știau nimic. Se petrecuse ceva asemănător cu momentul în care Paul McCartney a declarat într-un interviu pentru televiziune, în august 1970, că Beatles s-au despărțit, fără să fi vorbit și cu ceilalți, luați prin surprindere de asaltul presei de după afirmațiile lui.

– Bartek, în Teoria globală a cunoașterii, zice că avem nevoie ca întreaga cunoaștere factuală și concretă să fie unificată prin concepte abstracte, unificate prin structuri simbolice – aude el și ridică privirea, proțăpită în cenușiul dalelor de piatră din esplanadă.

Îl copleșește damful de alcool emanat din respirația individului îmbrăcat ca vai și-amar de el, oprit în fața lui. Din buzunarul sacoului ponosit se vedea gâtul unei sticle de votcă ieftină.

– Poftim? – îngaimă Răzvan.

Individul arătă spre turlele bisericii din apropiere, înălțate spre cerul pe care parcă-l înțepau, încercând să-i atragă atenția.

– De aceea. Dumnezeu reprezintă unitatea finală, totală. În teologie, este Premisa Totală; este unitatea în filosofie, așa cum Energia devine unitatea finală în știință – perorează el, trecând nonșalant peste mârâitul nedumerit al lui Răzvan. – O unitate dincolo de Trinitatea științelor filosofico-teologice. Este Unitatea Unității, care conectează întreaga Cunoaștere. Ordinea funcționează în Treimi – continuă filosoful străzii, dezvăluind cugetări pline de miez.

Era genul de individ capabil să găsească toate răspunsurile posibile, mai puțin la întrebarea „Cum o să ieși din căcatul în care te bălăcești?”. Răzvan ar fi vrut să fie acum călare pe motocicleta lui, așteptând-o pe Demetra, și să ambaleze motorul ca să-l acopere pe nenorocit. Un stol de vrăbii erupse din copacul de lângă ei, parcă indignate de gândurile lui agresive. Aruncă o privire spre direcția de unde trebuia să vină Demetra. Ca de obicei, întârzia.

– E clar că nu suntem pe aceeași lungime de undă – continuă oțărât filosoful străzii, văzând că nu-l învrednicea cu nicio privire. – Te împiedici în idei – țipă el, așezându-i-se în față, tocmai când Răzvan credea că avea să plece, iritat de lipsa de apetit pentru comunicare, atât de direct afișată. – Ideile închid, de fapt, orizontul cunoașterii, fiindcă ocultează adevărul, care este divin. Și infinit – adaugă brusc individul.

Are o față ciudată, se gândește Răzvan. Netedă în partea stângă, fără vreo umbră de rid, normală în cealaltă jumătate. La fel de murdar peste tot.

– Ce-ar fi să închidem și noi discuția asta? – spune Răzvan, sătul de afirmațiile bizare și, mai ales, de faptul că individul i se proțăpise înainte și nu mai dădea semn că ar pleca de-acolo.

Filosoful ponosit și bețiv îi oferă un surâs înțelegător.

– Faptul că nu ne înțelegem derivă din calitatea limbajului fonetic, care ajunge la receptor cu un nivel de informație mai redus decât cel transmis inițial. Totul se pierde în labirintul vestibular al urechii, și asta nu-i filosofie, prietene. Este un corolar al celei de-a doua legi a termodinamicii. Orice emitere a unui mesaj sau intervenție în mecanismul transmiterii lui scade cantitatea de informații conținute, doar dacă nu adaugi mereu noi informații. Cu alte cuvinte, trebuie să continuăm să vorbim.

Chestia cu pierderea calității mesajului îl intriga. Atinsese una dintre ideile care-l preocupau de la o vreme încoace și se întrebă dacă era capabil să continue într-un mod coerent pe pista asta, sau dacă nu cumva torentul de idei era doar o etalare grăbită a unui discurs din care-ți puteai alege orice. O colecție măreață de samplinguri, dar care nu avea cum să devină ceva coerent decât dacă știai să le folosești. Răzvan remarcă, indispus, câteva persoane care ocoleau cu prudență locul în momentul în care dădeau cu ochii de personajul debordând de înțelepciune și deduse că era calul breaz al cartierului. Dacă ar fi fost mai îngrijit îmbrăcat, l-ar fi putut lua vreunul dintre studenții coborâți din turnul de fildeș al Universității ca să-și testeze retorica în stradă.

Ridică ochii spre el. Ia să te vedem, istețule, își zise el. Era destul de activ la seminariile de la facultate. Terminase filosofia mai mult ca să scape de gura alor săi, foarte sceptici vizavi de cariera lui muzicală, în care nu vedeau germenii viitorului său solid. Nu, nu ajunsese însă niciodată în învățământ, nici măcar în cel universitar.

– De acord, limbajul fonetic este plin de imperfecțiuni. Atunci cu ce îl înlocuim?

Mimica celuilalt se schimbă brusc, de parcă s-ar fi izbit pe neașteptate de un zid răsărit acolo unde n-ar fi trebuit să fie. Nu obținea prea des o replică, își înghiți saliva, privind în gol, apoi își luă din nou avânt.

– Pentru ca sistemul să se mențină, ai nevoie de un mecanism de control inseparabil de conceptul comunicării reciproce, și acesta este feedback-ul.

Fără să vrea, Răzvan dădu din cap, gândindu-se la ce spusese David Gilmour: „Ce-ar fi acum muzica rock fără bucla de feedback?” Filosoful luă asta drept încurajare.

– Explică-te. De care sistem vorbești? îl încolți Răzvan.

Vagabondul îi adresă o privire îngrozită, de parcă l-ar fi văzut de-abia cu o clipă înainte un camion gata să-l cosească de pe zebră, în timp ce traversa corect pe verde.

– E vorba de comunicare, șopti. – Și, ca să continuu, reluă el pe un ton impetuos, pentru ca mecanismul de control să fie eficient, trebuie să am reprezentarea cognitivă a oricărui răspuns, ca să pot înțelege că dispozițiile mele au fost recepționate.

Îi trânti un zâmbet larg și triumfător.

– Ajungem din nou la feedback, accentuă el, desenând majusculele în aer. FEEDBACK. Este exact ceea ce lipsește în acest moment al întâlnirii noastre.

Răzvan rânji aprobator, scoțându-și portofelul din jachetă și întinzându-i o bancnotă de cincizeci de lei, pentru că-l amuzase discursul destul de sofisticat servit de individ.

– Ai aici un feedback, adăugă pe un ton cât putea de încurajator.

Era un test. Celălalt înșfăcă bancnota, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu se răzgândească. Pentru un pomanagiu de duzină, ăsta era un răspuns suficient de satisfăcător ca să-l convingă s-o ia din loc.

– S-a făcut un progres, anunță el, în loc să mormăie un „mulțam” și să plece. – Simplă încredere în progres nu este doar o convingere care ține de forță, ci de achiziția de informații. Iar în fizică, ideea de progres se opune entropiei. Norbert Wiener sugera să încercăm să creăm cu toții „insule de entropie”, unde mesajele câștigă sau rețin informația în loc să o piardă.

Era obsedat de pierderea comunicării în noianul de informații parazitare din jur. Ar fi fost un bun predicator al combaterii neantului, dacă și-ar fi ordonat discursul.

– Roseblatt zicea că, atâta vreme cât suntem capabili să formulăm parametri sau variabile vizavi de informațiile pe care le dorim ca feedback, nu există nicio limită dincolo de care societatea și-ar îmbunătăți funcționarea. Învățăm din consecințele acțiunilor noastre trecute, șopti el, apropiindu-se din ce în ce mai mult.

Răzvan se trase spre stânga, fluturându-și palma prin aer ca să gonească damful greu de alcool. Executau amândoi o coregrafie ciudată și caraghioasă. Dacă mișcările lui erau defensive, individul închipuia, cu dexteritatea oferită de vasta-i experiență pe stradă, ritualul încolțirii prăzii. Trei puștani, opriți nu departe de ei, rânjeau cu aerul că asistau la o încăierare de cartier. Expresia lor sugera îndemnuri de genul „Trage-i una în bot!”

Roseblatt era un structuralist care n-avea ce căuta într-un discurs despre perfecțiunea mesajului, chiar dacă era rostogolit pe strada mare, își aminti Răzvan din ceața discuțiilor din seminar, de la facultate. Oare cât l-ar fi costat să-l contrazică?

Îi întinse încă o bancnotă, pescuită la fel de rapid. Filosoful jerpelit câștigase deja 100 de lei în nici cinci minute, cam cât un fotomodel aspirant intrat în grațiile revistelor glossy. Sau cât cerea un dealer pe una dintre pastilele lui de Ecstasy în nopțile nădușite de rave.

– Pamfile, Pamfile… răsună vocea salvatoare a Demetrei.

Filosoful ridică o privire alarmată, făcând brusc un pas înapoi, ca și cum ar fi descifrat o primejdie în zâmbetul vag al Demetrei. Venirea ei era clar o ameninţare. Oricine-i cunoştea numele avea să-i strice execuţia din fața Universității.

– Ce ziceai Pamfile de Roseblatt? întreabă ea, făcâdu-i cu ochiul lui Răzvan.

– Roseblatt susţine ca model de comunicare necesitatea buclei de feedback ca mecanism al verificării continue a informaţiei, percutează imediat Pamfil, bătând în retragere. Nu numai Roseblatt afirmă asta, adăugă el cu o primă nuanţă defensivă.

Vrăjitorul frazelor întortocheate era pe cale să fie răpus cu propriile sale arme. Demetra se oprește lângă el.

– Roseblatt este structuralist şi nu are nici o tangenţă cu paradigmele comunicării. De ce induci oamenii în eroare? Te-am prins pe picior greşit. Biblioteca județeană tocmai s-a deschis, adăugă ea uitându-se la ceas, iar tu te duci acolo şi consulţi volumul Minte,epocă și realitate de H. Putnam, asta ca să-ţi mai luminezi mintea. Pentru sala de lectură n-ai nevoie de legitimaţie, îi amintește ea.

Răzvan privește neîncrezător cum Pamfil se îndepărtează cătrănit, repetând bolborosit titlul cărții.

– Nu prea are el nevoie să se lumineze la minte, i-am zis-o ca să-l ocăresc că atacă lumea pe stradă cu texte nepotrivite. E genial, comentează Demetra urmărindu-l cu privirea. Păcat că-i cu mintea zdruncinată. A trecut și el printr-o nenorocire. Dar este inofensiv, continuă ea, îi place să încolţească necunoscuţii de prin cartier cu un baraj concepte filosofice. Nu scapi de el până nu-şi face suma, sau dacă-1 blochezi cu un enunţ pe măsura parascoveniilor lui. Vine pe la grupul nostru de asistenţă socială şi-i dăm să mănânce. Uneori, se mai alege şi cu câte-o haină dată de pomană. Când e în toane bune, susţine că-i nepotul Vanessei Redgrave, râde ea. Informația a pătruns într-un ziar englezesc, numai că atunci când au luat legătura cu ea „ducesa”, a negat că ar avea vreo rubedenie pe meleagurile noastre mioritice, adăugă ea. Se zice că ar fi râs vreo jumătate de oră auzind o astfel de eventualitate uluitoare.

Răzvan dădu din cap. Demetra, Buna Samariteană, în fruntea grupului ei de activiști se chinuia să oblojească rănile marginalizaţilor de tot felul.

– Ar cam trebui să-i reînnoiți garderoba, comentează Răzvan.

Se uită în josul străzii, urmărindu-1 pe Pamfil cu privirea. N-avea să ştie niciodată dacă a doua bancnotă fusese suficientă ca să-i încheie discursul.

– Tocmai eram pe cale să aflu adevărul suprem, mormăie el.

Demetra îi aruncă o privire amuzată, așezându-se lângă el tocmai când Răzvan voia să se ridice.

– Te-ar fi dus cu vorbe bine meșteșugite, câtă vreme obținea feedbackul așteptat din portofelul tău. Are o grămadă de teorii în minte. Auzi, de ieri seară vuiește urbea și nu numai, că ți-ai dat la streaming ultimul album, că te-ai băgat la Burnout și ai proiectat pe perete codul Spotify al lui Cut’em Loose, râde ea.

Răzvan dă din cap. Vorbise cu DJ-ul de la Burnout și proiectase codul acolo, zicându-le oamenilor să ia albumul de-acolo, sau să-l caute pe Spotify și să-l asculte. Scoate telefonul din buzunar și caută prin căsuța vocală printre mesaje. Îl alege pe cel trimis de Nilă, basistul, care-l sunase după miezul nopții. Pune mesajul pe difuzor: „Ascultă băi pulă, ai scos albumul pe Spotify fără să ne întrebi nimic, fără să te consulți cu nimeni. L-ai dat pe gratis și s-a zis cu orice contract de vânzare pentru Cut’em Loose. Nouă trebuie să ne dai banii pentru cât ne-am muncit cu el, auzi bă, futu-ți morții mă-tii!” Și Sabin Dembrovschi, managerul trupei, îl sunase și-i lăsase un mesaj în care îl amenința cu procese și plata unor despăgubiri serioase pentru prăpădul comis de el în ceea ce privea anularea oricăror posibilități de vânzare a albumului.

Începe să râdă.

– N-am semnat niciun contract cu nimeni, îi spune el. Am plătit timpii de lucru în studio, din banii mei, și cu asta basta.

Ar da cu telefonul de pământ, dar încă mai are nevoie de el. Își poate selecta liniștit persoanele cu care acceptă să vorbească. A respins apelurile tuturor, mai puțin cele ale Demetrei, Dem cum îi zicea el.

Demetra știa că Răzvan plănuise mai mult decât terminarea oricărei legături cu băieții de la Boremu Taya și plecarea din oraș. Schimbarea totală a stilului de lucru. Decorului. Era momentul său Holden Caulfield¹, rebeliunea față de tot și toate.

– Răzvan, nu pot să plec cu tine la București și să las totul în urmă, îi spune ea, peste tăcerea coborâtă între ei.

Dă din cap, ferindu-se s-o privească direct.

– Când te-am văzut că vii fără niciun bagaj, mi-am dat seama de asta, comentează posomorât. De ce? adaugă întorcându-se spre ea.

– Pentru că aici e viața mea, și arată cu un gest neglijent spre oraș. Nu sunt pregătită să las totul baltă și să plec la ce? Un drum hipsteresc spre nicăieri. Așa s-ar întâmpla în cazul meu. Cu tine este altfel.

– Găsești ce joburi vrei în București, o contrazice Răzvan. Plus că deja am închiriat o locuință. Două camere în Pantelimon.

Era profesoară suplinitoare la o școală generală locuia într-un apartament moștenit de la o mătușă, avea o gașcă de prieteni. Răzvan o examinează cu privirea cercetătoare, de parcă ar fi văzut-o pentru prima dată și se mira că fata se așezase taman lângă el. Avea buzele rujate vinețiu, parcă-i lipsea doar banda neagră de rimel pe ochi ca să fie ca tipa din Blade Runner, partenera personajului-robot al lui Rutger Hauer, cu al său monolog cvasi-improvizat pe acoperișul clădirii unde se luptase cu vânătorul de recompense, Deckard. Secvență care-i plăcea atât de mult, încât o tot relua iar și iar: I’ve seen things you people wouldn’t believe… Attack ships on fire off the shoulder of Orion… I watched C-beams glitter in the dark near the Tannhäuser Gate. All those moments will be lost in time, like tears in rain… Time to die.²

Răzvan n-avea nimic extraordinar de povestit, nici despre nave spațiale sau Poarta Tannhäuser, despre care credea în sinea lui că era o referință scenaristică la vreo gaură de vierme din universul Blade Runner. Îi putea spune Demetrei despre sictirul lui față de tot ce vedea acum în jur, despre orașul prăfuit cu oameni prăfuiți, boțiți parcă între tabieturi, despre cât era de sătul de Boremu Taya, de muzica trupei, care nu mai făcea niciun pas înainte. În schimb, se ridică în picioare, netezindu-și hainele.

– Ok, Dem. Mult noroc în continuare.

Și pleacă sub privirile ei contrariate. Dacă se așteptase la discuții explicative, la vreo ceartă cu el sau la tentative jenante din partea lui de a o convinge să plece până la urmă împreună, în mod sigur era dezamăgită.

– Răzvan! aude el în urma sa, dar nu mai întoarce capul, merge întins pe trotuar să iasă din zona ei de vizibilitate.

Se oprește brusc. Scoate telefonul și cheamă un Uber, să-l ducă la gară. O vede pe Demetra cum se ridică de pe bancă și o ia din loc în direcția opusă. Era OK și-așa. Cum zicea și Fumitake Koga: „Trebuie să ai curajul de a nu fi pe placul celorlalți și să fii fericit așa”.

Îi vine Uberul și se urcă în mașină fără nicio ezitare sau păreri de rău. Spre deosebire de taximetriști, șoferii din Uber te salutau la venire și cu asta basta. Fără discuții vioaie despre vreme sau fotbal, așa că drumul până la gară s-a consumat într-o tăcere perfect funcțională, având în fundal muzică discretă de jazz.

– Mi-a plăcut dintotdeauna Chick Corea, îi spune Răzvan la plecare șoferului.

Acesta dă zâmbitor din cap.

I-a lăsat pe aplicație 5 lei bacșiș. Cursă de cinci stele. Șoferul îi răspunde cu degetul mare în sus, închipuind un „like”.

* * *

– Pe unde ești, Zamfire? spune Răzvan în telefon, după ce se dusese la capătul vagonului.

Își băgase lucrurile în furgoneta lui Daniel Zamfir, un roadie³ bun la toate, cules de Boremu Taya dintr-un club rock frecventat de fanii puri și duri, în jachete de piele neagră, cu ținte și „petice” cu slogane agresive brodate.

– Mai am vreo două ore până ajung la București, vorbește Zamfir pe un ton răstit, ca să acopere muzica din fundal.

Deloc surprins, Răzvan își dă seama că Moacă, așa cum îi spuneau toți, din cauză că avea o mutră de parcă tocmai se trezise din beție, asculta în cabină exact ultimul lor album, Cut’em Loose. Un Boremu Taya bun n-ar fi sunat prea bine dacă n-ar fi fost agresiv, așa că muzica bubuia.

– De ce așa de încet? îl întreabă Răzvan. Mergi pe autostradă, nu?

– Da, șefule, dar a trebuit să mă întorc după vreo jumătate de oră, că mi-am uitat portofelul acasă, cu acte cu tot. Noroc că n-a ajuns frate-meu, Andrei, că mi-l golea de bani. Îl știi pe Andy, adaugă Moacă.

Răzvan dă din cap. Îl știau. Trăgea abitir pe trompă și avea mereu probleme nasoale.

– Păi o să ajungi în Pantelimon cu puțin înaintea mea, îi spune după ce aruncă o ocheadă spre ceasul telefonului.

– Este aproape o călătorie reparatorie pentru mine, aude el în receptor. Ca atunci când urmai liniile ley, care uneau abațiile și monumentele megalitice, îi explică Zamfir. N-am mai ieșit din oraș de ceva vreme. Pică bine un city-break din ăsta.

Răzvan dă din cap. Moacă îl luase prin surprindere cu afirmația asta. Da, liniile ley erau o rețea energetică, acum aproape moartă, pierdută pentru percepția contemporană. Ar fi putut fi refăcută prin deplasări în locurile importante pentru întreaga rețea, însă turismul actual, cunoscut de mase, includea locuri precum Magaluf, Disneylandurile de pretutindeni, insulele grecești, marele bazar din Istanbul, Las Vegas, Times Square, New York. Nu găseai conexiuni metafizice între ele. Se gândește la locurile din București care ar putea fi nodurile traseelor spirituale. Îi vin în minte nume de biserici, Mânăstirea Plumbuita.

– Și cam care ar fi liniile ley de prin București? îl întreabă Răzvan, legănându-se în balansul vagonului pe amortizoarele sale hidraulice.

– Sunt mai multe puncte pe traseele spirituale, răspunde Moacă după o secundă. Dar majoritatea se află în catacombele Bucureștiului, destul de late și de înalte cât să permită trecerea unor căruțe încărcate. Inițial, au fost săpate de boierii și negustorii cu moșii întinse, aveau vii bogate și făceau vin cu tonele. Transportau butoaiele de vin cu căruțele, prin tuneluri, unde aveau vinoteci. Rețeaua de tuneluri unea anumite zone. Unele sunt secrete și acum, le folosea și Ceaușescu, adaugă roadie pe un ton mai scăzut. Plecau de la Comitetul Central și duceau prin tot felul de locuri în afara Bucureștiului.

Răzvan era surprins să-l audă vorbind despre lucrurile astea. Nu-și imaginase niciodată că Zamfir avea astfel de interese, că era la curent cu traseele urmate de liniile ley și semnificația lor. Îl vedea prin turneele Boremu Taya aducând pe scenă chitarele lor și clapele. De mâncarea și băutura lor se ocupa câte-o firmă de catering, dar dacă-ți trebuia vreun joint îți făcea rost Zamfir.

– Oprește naibii muzica asta! aude peste zgomotul din cabina furgonetei.

Nu era vocea lui Moacă.

– Cine-i ăla cu tine? întreabă Răzvan ușor încruntat, ca și cum ar fi văzut o muscă plimbându-se pe croasantul de pe farfuria lui.

– Unul Pamfil. Dus cu pluta, dar e pașnic, spune Moacă, reducând nivelul muzicii.

– Poftim? Și cum a ajuns la tine în furgonetă? Făcea autostopul sau ce?

I se părea incredibil ca același scrântit rufos care-l hărțuise pe banca din fața Universității să fie în cabină cu Zamfir.

– Îl cunosc de niște ani, recunoaște Moacă pe un ton spășit, de parcă ar fi fost prins cu mâța-n sac. Când e în toane bune, e de-a dreptul genial. E interesat de chestii ezoterice, la fel ca și mine, și-ți poate spune o grămadă de lucruri interesante când e mai lucid. E inofensiv, repetă el. M-a tot aburit cu teoria cunoaşterii şi dinamica fractalizării universului, chestii de-astea şcolite. A fost cândva și el cineva, se lamentează roadie.

– OK, îi spune lui Zamfir. Când ajungi în București îl debarci la prima intersecție. N-am chef să mi-l aduci până-n Pantelimon. Ai cheile locuinței, îmi duci cutiile sus. Ne vedem acolo.

Închide și se duce la locul lui clătinându-se între șirurile de scaune cu speteaza înaltă. Locomotivă electrică și vagoane poloneze, tot trenul era polonez, cu wi-fi gratuit, însă nu era recomandabil să te loghezi în rețeaua publică. Se uită pe GPS-ul afișat pe ecranul de pe spatele scaunului dinaintea sa și vede unde se aflau și cam cât le trebuia să ajungă la destinație, București-Nord. Simte în buzunar vibrația telefonului. Număr necunoscut. Nu le mai răspundea.

Răzvan considera senzațional să audă cuvântul „ezoteric” rostit de cărătorul de scule, așa că nedumeririle legate de câte știa filosoful de cartier îi sunau ridicole. Pamfil, cel trimis de Demetra la sala de lectură, i se părea cu totul neverosimil. Era clar că nu era individul eșuat în prin cârciumi, pentru că nu exista nimic înainte în trecutul lui. Făcuse și altele la viața lui, din care mai răzbăteau ecouri și impulsuri strălucite și promițătoare din discursurile lui cleioase, în sacoul din buzunarul căruia se ițea gâtul unei sticloanțe. Însă lui Răzvan puțin îi păsa de asta. Era de părere că orice greșeală se plătea în viață și trebuia să suporți consecințele, mai devreme sau mai târziu. De obicei, când asta se întâmpla mai târziu era și mai nasol. Feedbackul evenimentelor stârnite de tine nu se dilua ulterior, cum ar fi după cea de-a doua lege a termodinamicii. Dădea buzna peste tine când te așteptai mai puțin. Se întreabă cum va fi cel iscat acum de decizia lui de a se smulge din realitatea lăsată în urmă, când urcase în tren și când se impregnase cu muzica din Cut’em Loose, tatuându-și codul Spotify pe gât și antebraț și se dusese la Burnout de parcă ar fi răspândit în mulțime un virus mortal, dând albumul pe gratis. Fără a se fi consultat cu nimeni. Băieții care lucraseră cu el vor trebui plătiți, reflectează el. Nu credea că are chef să le dea țeapă chiar acum, cadou de despărțire. Difuzau deja piese din album pe la radio, anunțând și spargerea trupei Boremu Taya în stilul senzaționalist-idiot, preferat de mass-media. Ei da, primul efect al ruperii de toate era că Demetra nu se afla cu el în tren. Posibil să nici nu se mai vadă vreodată. Contemplă eventualitatea aproape fără nicio emoție. Cunoștea o mulțime de oameni prin București și nu va fi nicio problemă să înceapă o nouă relație cu altcineva. Problema ei, dacă nu se poate desprinde din păienjenișul cotidian actual și să lase totul în urmă pentru a continua alături de el. Fără să știe de ce, își face un selfie acolo, în vagon, și i-l trimite fără niciun comentariu sau vreun emoticon.

* * *

Din Gara de Nord, cheamă un Uber, care-l duce până-n Pantelimon, trecând prin Piața Romană și Universității și-l lasă la un Carrefour nu departe de blocul cu apartamentul închiriat. Își ia de mâncare, un pui de la rotisor, câteva cutii de bere și o sticlă de apă minerală și se strecoară, trăgând trolerul după el, pe cărările străjuite de gardurile metalice ridicate lângă spațiile verzi din jur, ca nu cumva să calci pe iarbă. Vede furgoneta lui Zamfir, de un galben citron, parcată în fața blocului, semn că-l aștepta sus. La interfon nu-i răspunde nimeni, așa că scoate cartela magnetică și deschide ușa de la intrare, chemând apoi liftul.

„Ăsta-i mort de beat”, își zice în timp ce urca, pregătindu-se pentru întâlnirea cu Zamfir, pe care-l și vedea răscrăcărat pe covor, lângă borâtura proaspăt lepădată din stomac și câteva sticle golite. Descuie.

Moacă și Pamfil sunt așezați pe canapeaua din sufragerie. Roady-ul lui fumează o țigară răsucită de mână, împrăștiind vălătuci de tutun olandez, aromat. Pachetul de Bison Haalfzware Shag era pe măsuță, alături de o sticlă de apă minerală. Lui Răzvan îi plăcea mirosul tutunului olandez, dar în rotocoalele parfumate, simte și alte mirosuri „colaterale”, precum umbra unor ingrediente secrete, coborând la baza scării olfactive. Iarbă.

Pamfil, dezbrăcat de sacoul jerpelit, rămas în tricou, tocmai explica ceva, oprit cu mâna în aer când deschide el ușa.

– E de rău… zice Zamfir cu un aer pierit, cu Răzvan ieșind din vestibul, lăsând trolerul în urmă.

– De ce nu mi-ai deschis când am sunat la interfon? se răstește la el.

Pune punga de la Carrefour pe masă și cutiile de bere aterizează pe sticla tăbliei cu un scrâșnet metalic scurt. Le scoate și le duce în bucătărie.

– Mă pișam, răspunde Zamfir.

– Ce-i atât de rău? Cu ce? spune la revenirea în sufragerie, arătând apoi spre Pamfil. Și ce caută ăsta aici, nu ți-am spus să-l dai jos când ajungi în București?

– Nu, nu! Stai puțin, să-ți explic, se apără Moacă.

– Ce să-mi explici?

Se întoarce spre Pamfil.

– Ia-ți bulendrele și dispari, îi spune Răzvan.

Moacă îi adusese cutiile cu lucruri din furgonetă și le stivuise lângă ușa de la balcon. Erau numerotate cu marker chiar de el, când și le împachetase, sigilate cu bandă adezivă din hârtie, ușor de tăiat apoi cu cuterul. Cutia cu benzile master și DAT-urile cu celelalte albume ale trupei purta nr.1, ca o victorie.

– Chestia este că în mașină, pe când io-l credeam dormind dus, în timp ce ascultam Cut’em Loose, el iera într-un soi de transă şi decodifica nu-ş ce algoritmu’ naibii. Muzica asta poate aduce sfârşitu’ lumii, chestii de-astea, adaugă Zamfir cu ochii holbați, devenit dintr-o dată peltic, fără să fi băut nicio picătură de alcool.

Emotivitatea îl făcea incoerent și agramat, modificându-i semantica. Moacă era manipulabil în stări din astea agitate, iar Pamfil îl înhățase exact într-un asemenea moment și-i împuiase capul cu tâmpenii tot drumul până la București, se gândește Răzvan, aruncându-i boschetarului o privire sictirită.

– Există o teorie, enunţată de Michael Persinger, care stabileşte că este posibilă influenţarea directă a fiecărui creier uman prin inducerea electromagnetică a algoritmilor fundamentali. Dacă ai găsit algoritmul de bază, adaugă Pamfil, fără a se urni din loc, poţi genera o informaţie neurală printr-un mediu fizic comun întregii specii umane. Asta este atmosfera. Aerul ăsta poluat, respirat de şapte miliarde de oameni, iar afurisiţii de soldăţoi ştiu chestia asta. Persinger şi Jack Verona, un tip cu grad superior din Defence Intelligence Agency, SUA, conduceau un proiect cu numele de cod FRUMOASA ADORMITĂ, direcţionat spre dezvoltarea unor arme de interferenţă mentală. De aici a pornit totul.

– Și cine puii mei e Michael Persinger? De ce trebuie mie să-mi pese de el? mârâie Răzvan privindu-l cu ostilitate.

– A fost, răspunde Pamfil începând să-și ruleze și el o țigară, după ce extrăsese o foiță din pachet. A murit prin 2014, un americano-canadian, profesor de psihologie la Universitatea Laurentiană și s-a implicat și în unele proiecte americane de genul mind-control sprijinite de CIA. Este autorul unei teorii conform căreia mintea omenească reprezintă harta electromagnetică a sufletului. Persinger a pus la punct numeroase teorii în psihologie, psiho-lingvistică etc.

Moacă aruncă pe masă un săculeț de nailon cu ceea ce păreau a fi frunze de ceai uscate și mototolite.

– Iarbă, dacă vrea careva, îi invită el pe un ton împăciuitor, încercând parcă să aplaneze conflictul pe cale să se dezlănțuie.

Strivește mucul în scrumieră.

Răzvan se întinde și el spre tutunul olandez și începe să-și ruleze o țigară din Haalfzwaare Shag, care umplea pachetul-pungă de Bison ca un mușchi frumos mirositor, ușor umed. Ca să nu se usuce, Moacă pusese o feliuță de măr în pachet.

– Cine te-a învățat chestia cu feliuța de măr? întreabă Răzvan uitându-se spre el.

Încă nu-l socotea capabil să vină singur cu o asemenea idee. De când îl știa, îi evaluase IQ-ul la un nivel de cimpanzeu lobotomizat.

Moacă arcuiește din sprâncene.

– Cine să mă învețe? Eu m-am gândit la asta. Am avut un pachet de Bison uitat acasă într-un sertar. Când l-am găsit, tutunul era uscat de tot. Mi-am zis că dacă pun o feliuță de măr, o să se umezească din nou, că tot aveam un măr pe masă. Și s-a rezolvat, rânjește el.

– Putea fi și un cartof, zâmbește Răzvan.

– Pe masă era un măr, povestește Moacă, vag nedumerit.

Făcuse ceva rău?

– În muzica ta, revine Pamfil, am depistat o fundamentală de 75 de Hz şi diferenţe tonale repetitive de 7,8 Hz. Frecvenţa undelor alfa şi, în acelaşi timp, a oscilaţilor de câmp din atmosferă, aşa numita Rezonanţă Schumann, continuă el, aplecându-se de pe canapea și suflând un nor de fum. Pe albumul tău mai apare și apare în samplingurile⁴ provenite din înregistrarea unor surse naturale. Fundamentala fost depistată prima dată de Nikola Tesla, dar dr. Schumann a aprofundat studiile. Nouă nu ne rămâne de făcut altceva decât să explicăm de ce frecvenţa undelor cerebrale este identică cu cea a undelor electromagnetice care ocolesc planeta în cavităţi sferice, concentrice, între sol şi ionosferă.

Răzvan începe să râdă. Acelaşi discurs doct, dar găunos. Așa-l socotea el. Cel puţin, nu-l mai îngreţoşau efluviile etilice răspândite în aer de apostolul comunicării şi corecţiilor de feedback. Aruncă o privire spre cutia nr.1. Așadar, acolo se cuibărea răul, după spusele boschetarului. Ar fi trebuit să fie caldă la atingere, ca bila de plutoniu din burta rachetelor nucleare. Să împrăștie noaptea o fluorescență verzuie, malefică. Când colo, era o cutie absolut banală, cumpărată împreună cu celelalte de la Dedeman. Nr.1. Îl pufnește din nou râsul.

Pamfil îl țintuiește cu o privire ostilă.

– Ce-i? mârâie el. Crezi că-ți povestesc filme cu Stan și Bran?

– Dacă ai un analizor de frecvențe în căpoc, zice Răzvan, îți găsesc imediat de lucru.

Pamfil scutură nervos din cap. Îl privește cu ochii sticlind de furie, iar în portretul unui dus cu pluta asta trebuia considerat un semnal de alarmă. Răzvan aruncă o ocheadă spre sacoul rufos atârnat de speteaza unui scaun și, spre ușurarea sa, nu vede gâtul sticloanței ițindu-se din buzunar.

– Mă enervează că nu vrei să pricepi nimic, deși pari un tip destul de isteț, îi spune Pamfil suflând fumul țigării spre el. Muzica ta de pe acest album conține o secvență ca un zgomot de fond, dar poate fi și vectorul unor comenzi subliminale inserate acolo. Este chestia de care vorbea Persinger, adaugă el. După părerea mea, s-ar putea să fie doar ecoul unor scanări planetare. Care continuă și-n clipa de față. Sunt niște intervenții foarte periculoase, continuă el.

Așa cum îl vede acum, învăluit în pâcla vagă și unduitoare a fumului, flendurosul filosof al străzii îi pare ca un personaj din tablourile lui Margritte⁵, ieșite pentru o clipă dintr-o lume fantastică, invizibilă muritorului de rând. Trebuie să fii acolo în clipa când se producea întredeschiderea spre lumea aceea ireală, atingerea ei printr-o fisură produsă întâmplător, pe neașteptate. Cu două secunde înainte de această analogie încolțită în mintea lui, Răzvan se pregătise să se ridice în picioare, să-și înfigă mâna în gulerul lui Pamfil, să-i ia haina și să-l azvârle împreună cu ea afară pe ușă. Se oprește cu privirea înțepenită asupra lui și se gândește că ar putea fi fratele mai mare al fetei din Praga, din romanul „Născută din Fum și Os”⁶, rubedenia ei săracă din România, atât de neașteptată i se pare intervenția lui. Ca și acele făpturi înaripate, morbide, ajunse pe Pământ printr-o despicătură în cer, Pamfil i se pare acum la fel de alien

– Ce scanări? îi răspunde Răzvan amuzat.

– După afirmațiile lui Schumann, ar exista o modalitate de influenţare reciprocă între noi şi sistemul magnetodinamic planetar, continuă Pamfil. Cu cât mai mulţi oameni ajung în acelaşi moment la sincronizare emisferică indusă prin ritmul alfa, cu atât creşte comunicarea cu entitatea biodinamică a Terrei, un soi de simfonie planetară. Numai că nu despre astfel de simfonii este vorba aici. Muzica ta, odată transmisă pe posturile de radio, sau ascultată individual, devine vectorul sincronizării planetare. Facilitează inducerea algoritmilor fundamentali de care vorbea Persinger.

Răzvan clatină din cap, dând impresia că rumegă vorbele lui.

– Ziceai despre o scanare, răspunde. Ce fel de scanare planetară?

– Dacă se întâmplă asta, lumea, aşa cum o cunoaştem noi, va înceta să mai existe, perorează neabătut Pamfil. Va fi adventul unei luări în sclavie cum nu s-a pomenit nici pe vremea lui Ramses al II-lea.

– Sună înfricoșător, admite Răzvan, dar cine scanează planeta? Rușii, americanii, chinezii? Japonezii sau nord-coreenii?

Aproape că-l distra direcția în care o luase discuția lor, însă își amintește că stă de vorbă cu cineva dus cu capul și nu-i cazul să glumești pe seama lui. Renunță brusc la umbra zâmbetului ironic.

– Cine? repetă, însă fără degajarea ușuratică a glumei.

Pamfil era un tip citit, își dăduse seama de asta. O fi fost cineva la viața lui, înainte să-l lovească paranoia. Își menține privirea pe fața lui, netedă și neumbrită de ridurile de expresie, în jumătatea dreaptă, în vreme ce cealaltă parte a feței purta toate însemnele trecerii timpului. Ca și cum jumătate din el rămăsese la vârsta de 30 de ani. Nu vedea niciun semn de hemipareză, trăsături lăsate în jos, gura strâmbă, vorbire bolborosită, mers opintit de olog. Poate că astea l-ar fi ajutat mai mult la cerșetoria stradală, însă Pamfil nu ți se înfățișa cu tot felul de beteșuguri pentru a scoate bani de la trecătorii miloși. Te încolțea cu o idee, rostită ca și cum ți-ar fi răspuns unui comentariu spus de tine cu un minut mai înainte.

Găsea ciudată o astfel de asimetrie facială.

– Ce s-a întâmplat cu fața ta? îl întreabă în cele din urmă.

Pamfil dă scurt din umeri. Face o pauză, ca și cum își caută un răspuns potrivit sub privirea lui iscoditoare.

– Nimic, pufnește el oțărât.

Apoi schimbă vorba, arătând spre punga adusă de Răzvan:

– E ceva de mâncare acolo? Mor de foame.

– Nu aici pe masă, și se întoarce arătându-i bucătăria. Acolo mănânci.

Pamfil înșfacă punga și pornește spre bucătărie.

– Vorbim după ce mănânci, spune Răzvan în urma lui. Vreau să știu ce e nasol cu albumul meu.

Se uită pe mobil și atinge pictograma verde a Spotify-ului, intrând direct în contul lui, la albumul pus de el și vede că are peste 5000 de descărcări și distribuiri.

– Tocmai ți-a spus ce-i nasol cu albumul tău, îi reamintește Moacă.

Dă din cap. Primește pe Whatsapp un mesaj de la Demetra. Nu-l deschide, vede un preview: „Poate ar trebui să mă apuc de filme porno! Aș face bani gârlă și m-aș putea muta la București cu tine.” Deschide mesajul. Demetra atașase un videoclip cu ea, făcând striptease pe îndelete, încet, preț de vreo 4 minute și ceva, oprindu-se la un prim-plan cu vulva ei epilată. Deloc surprinzător, simte cum i se scoală. „Să știi că este secvența video cea mai potrivită pentru piesa Devil in my bed de pe album”, îi răspunde el. Da, cu dracu-n pat, e locul lui preferat, își zice, gândindu-se la câte lucruri se întâmplau acolo, în așternut, și erau pe placul lui Scaraoțchi. „Mă gândesc să postez videoclipul pe OnlyFans și Tik-Tok”, adaugă Răzvan în glumă, rânjind spre telefon în timp ce-și face un nou selfie cu mutra lui. Tot un prim-plan. Și dacă te gândeai bine, și mutra lui era proaspăt epilată cu un Philips cu șase moduri de ras. „Auzi, ce-are Pamfil ăsta la față, de arată așa de ciudat?” se trezește el că tastează. Pune un emoticon nedumerit. „Ție de Pamfil îți arde acum?” îl întreabă Demetra. „Da. Este aici, cu mine în apartament. L-a adus Moacă în București după ce au discutat pe teme de ezoterism și-am vorbit niște chestii cu el. O să-l expediez de aici, dar zi-mi ce-i cu mutra lui. Jumătate parcă-i înghețată în timp, veșnic tânără etc.”

Îl aude pe Pamfil în bucătărie cum spală vasele în chiuvetă. Își zice că nu-i boschetarul tipic de pe stradă, analfabet și jegos, mizerabil, nepăsător față de ce-i în jurul lui dacă nu putea fi furat, distrus sau mâncat. Spăla vasele. Un gest de admirat, se hotărăște el. Îl vede pe Zamfir cum tasta și el ceva pe telefon.

„Pamfil n-a fost toată viața lui boschetar, un terchea-berchea nemâncat și împuțit”, îi răspunde Demetra pe Whatsapp. „A lucrat la CERN, ăia cu Large Hadron Collider, acceleratorul european, cel mai puternic de pe Pământ, și într-o zi, pe când repara nu știu ce chestie, dezactivând sistemul de protecție, l-a lovit un flux de particule elementare, foarte precis și exact pe diagonala care-i împarte capul în două. Dacă era un laser, i-l secționa ca în filmele sci-fi.”⁷

„Wow!” îi răspunde căscând ochii. „I-au dat niște bani, să nu facă scandal”, adaugă Demetra, „deși el a oprit sistemul de siguranță, să poată să se bage să repare, și l-au dat afară de la CERN. De-atunci a rămas așa. Banii s-au dus, a luat-o razna, nu și-a mai găsit niciodată de lucru, e așa cum îl vezi acum. Ce face?”

Se uită înspre bucătărie. „A halit ceva și acum spală vasele. Nu l-am pus eu.”

O să-l trimită să facă baie, pentru că nu-l mai suporta așa, hainele jegoase și rufoase, damful de boschetar. O să-i bage hainele în mașina de spălat și va trebui să-l îngăduie aici și peste noapte, că nu-l putea da afară așa, după ce discuta cu el. „A luat-o razna demult, l-au internat și la nebuni de mai multe ori. Trăiește pe străzi, n-are rubedenii, nimic. E singur pe lume și-i un tip foarte, foarte deștept. Mi-e milă de el”, scrie Demetra. „Dar hai să vorbim naibii și de altceva”, adaugă ea și-l sună imediat. Apucă telefonul și iese pe balcon. Etajul 8. Pantelimonul văzut de sus. De acolo se ghicește și Mega Mallul. Se întoarce spre sufragerie și-l vede pe Pamfil întors din bucătărie.

– Stai puțin, îi spune Demetrei.

O pune pe așteptare.

– Du-te în baie și fă un duș sau îmbăiază-te ca lumea, cam o oră. Ai tot ce-ți trebuie acolo, inclusiv săruri de baie. Hainele puneți-le în mașina de spălat, o să le curățăm și punem balsam de rufe. Bagi în mașină si lenjeria, tot, îi arată cu degetul. După aia stăm de vorbă.

Dă să se întoarcă în balcon, însă Pamfil îi aruncă:

– Și ce-o să îmbrac până se usucă țoalele? Rămân așa, la pula goală?

Lui Răzvan îi scapă o grimasă la gândul că l-ar putea vedea așa, à la nude, pe Pamfil în timp ce-i vorbește despre ce-i nasol cu albumul lui, împrăștiat în public ca o molimă.

– Nu, există un halat de casă în baie pe care poți să-l îmbraci, își amintește el.

Îl pusese acolo, atârnându-l de cuierul din plastic de pe ușă.

– Dar poate îi dau niște țoale de-ale mele, că suntem cam de aceeași statură, slăbăciune etc, se bagă Zamfir sculându-se de pe canapea.

– Te pomenești că rămâi și tu peste noapte aici? îl întreabă Răzvan cu un zâmbet subțire.

Moacă dă din umeri.

– Păi, am zis că stau și eu câteva zile prin București, zice el. N-am cum să trag la vreun hotel, pensiune, din astea, că n-am bani pentru așa ceva. Nu? întreabă cu ochii ațintiți asupra lui Răzvan.

Încă nu-i dăduse banii pentru transportul lucrurilor la București.

– Da, OK. Dormiți pe canapea, că se face pat.

Se întoarce pe balcon.

– Scuze că te-am ținut pe hold, îi spune Demetrei. Știi ceva, vino aici cu primul tren. Îți trimit adresa și de la gară iei un Uber. Hai că-i sâmbătă, ce naiba! o îndeamnă el. Ieșim undeva, discutăm. Rezolvăm problemele. Pa!

Închide și-i trimite un mesaj cu adresa din Pantelimon, inclusiv numărul de apartament, să-l folosească la interfon, și o poză din balcon cu localizarea pe tag. Își amintește cum i-a intrat în viață într-o zi ploioasă, ca o necunoscută făcându-și drum spre el, venind din neant și intersectându-și pașii cu el, făcându-și loc în spațiile goale ale existenței lui. Umplându-le.

Bagă capul în sufragerie, unde-l vede pe Zamfir căscând, iar din baie se aude zgomotul făcut de Pamfil la duș.

– Descarcă de undeva manualul mașinii de spălat și dă-i drumul, să-i spele boarfele că nu mai suport să știu acolo grămada aia de haine jegoase, îi spune lui Zamfir arătând cu degetul într-o direcție vagă.

Se apropie de marginea balconului și își așază mâinile pe balustradă, simțind razele palide ale soarelui de primăvară căzându-i pe piele. În zare, contururile clădirilor se pierd într-o ceață încătușată de betoanele orașului.

– Știu cum s-o pornesc, aude glasul lui Zamfir din pragul ușii balconului.

Are mobilul în mână agitându-l victorios.

– Ai detergent în nișa de lângă mașină. Capsule. Dă-i drumul, îi spune Răzvan peste umăr. Și scoate hainele pe care ziceai că i le dai.

– Doar împrumut.

– Whatever… dă Răzvan din umeri.

Are o grămadă de mesaje lăsate în mesageria vocală, majoritatea foarte agresive, presărate de înjurături, de-i venea la un moment dat să-și azvârle telefonul de la balcon. Scoate căștile din urechi și le pune înapoi în caseta lor de încărcare. Își amintește de zilele când lumea părea mai simplă, când deciziile nu erau afectate de povara consecințelor arțăgoase și inimile nu se ascundeau sub măști de indiferență. El era, de multe ori, o asemenea mască purtată când defila printre relațiile care se clătinau și scrâșneau, surpându-se în jurul lui.

Revine în sufragerie și după jumătate de oră, iese Pamfil din baie, proaspăt spălat și îmbrăcat în halatul de casă albastru, din flotir. Își răsucește o țigară din pachetul de Bison, fără să-i arunce nicio privire. Se duce în bucătărie și scoate dozele de bere din plasă, le ia și se întoarce în sufragerie, punându-le pe masă. Se așază pe canapea, uitându-se la Zamfir, rămas cu nasul pe telefon. Își deschide o cutie de bere.

Răzvan scoate din troler o boxă JBL portabilă, wi-fi, și-o așază pe masă. O deschide, butonând ecranul telefonului până aduce în boxa cu marginile rotunjite muzica de pe albumul lăsat să zburde liber pe Spotify.

– Deci, ce-i cu muzica mea? zice el aplecându-se spre Pamfil.

Îi face semn să-și ia o bere.

– Vorbeai de o scanare planetară. Cine face asta? Care-i faza, cui îi folosește și cum de apare nu știu ce sound prin muzica mea? Ce sunet? Nu-l aud, și-am ascultat foarte atent în studio întreaga înregistrare.

Spune asta pe crescendoul victorios din prima piesă de pe album, acorduri care se străduiau să ocupe întregul spațiu disponibil. Ca o invazie.

Pamfil pare că se trezește dintr-o transă, întorcându-și atenția spre el.

– E peste tot, rostind cuvintele încet, ca și cum ar face o destăinuire grea și de rău augur. Nu cred că este un fenomen rezultat dintr-o activitate umană, adaugă el lent, este ceva mult mai complex și mai profund decât atât. E ca și cum am fi pioni într-un joc cosmic, iar miza ar fi mult mai mare decât putem noi înțelege. Joc de care nici nu ne-am putea apropia, dar am fost împinși el. De fapt – și scoate o strâmbătură – a venit el peste noi, adaugă el cu un mârâit. Este sunetul premergător unei invazii, când auzi în noapte, peste granița ta, huruitul motoarelor ambalate la maxim, pentru intimidare, a mii de tancuri. Așa fac și acum, dar nu motoarele se aud. Doar ne scanează, în tăcere, metodic, pe îndelete, ca și cum ar căuta gropile ascunse, capcanele, punctele noastre slabe.

Răzvan ascultă cu o combinație de admirație și îngrijorare. Ideile lui Pamfil păreau să vină din adâncurile unui intelect tulburat, dar cu toate acestea, erau însoțite de o stranie înțelegere a unor lucruri ascunse. Posibilitatea ca răspunsurile la întrebările lui ar putea fi mult mai înfricoșătoare decât și-ar fi imaginat vreodată, îi dă fiori.

– Și cum de știi lucrurile astea? Cum ajungi să percepi chestiile legate de frecvențe și-așa mai departe?

Pamfil apucă o bere și-o desface, dând pe gât câteva înghițituri, iar mărul lui Adam i se mișcă în sus și-n jos aducând cu un mecanism hidraulic bine pus la punct, acționând foarte energic. Se șterge la gură cu dosul palmei.

– N-am fost totdeauna un boschetar, începe el, privindu-l fix pe Răzvan, ca și cum ar fi încercat să-i descifreze gândurile. Am lucrat la CERN, la centrul european pentru studierea particulelor elementare. Acolo se găsește acceleratorul cu numele Large Hadron Collider.

Aici Pamfil își îngăduie un rânjet scurt.

– La intrarea în sediul instituției se află statuia lui Shiva, „Distrugătorul de lumi”, donată de guvernul Indiei, în 2004. Este o prezență foarte sugestivă pentru posibilul final al tuturor studiilor făcute de când este folosit acceleratorul cel mai puternic de pe Pământ. Mie mi-a nenorocit întreaga viață. Acceleratorul, vreau să spun. Lângă Shiva doar m-am bășit, râde el.

– Probabil de-aia ai pățit-o, se hlizește Răzvan.

I se părea ciudat să-l audă vorbind atât de coerent. Îl vede cum dă din cap și bea din doza de bere, golind-o. Apoi se întinde spre altă doză, deși Zamfir protestează:

– Aia-i a mea!

Răzvan îi face semn:

– N-ai decât să-ți iei alta, îi spune, pe un ton mai răstit decât și-ar fi dorit.

Roadie îi aruncă o privire contrariată. Rolul lui se cam terminase, putea s-o întindă chiar atunci, însă avea nevoie de cazare gratis în București pentru câteva zile. Zamfir voia să coboare cu o mică echipă de speologi urbani prin tunelurile de sub capitala fremătătoare, locuri străvechi, uitate, unde pătrundeai foarte greu. Se terminau fie undeva, prin mijlocul câmpului, la marginea Bucureștiului, fie pe malurile Dâmboviței, și fuseseră căile tainice prin care negustorii bogați și boierii își aflaseră scăparea în vremurile de urgie. Prin tuneluri trecuseră și carele încărcate cu avutul lor și cu butoaiele de vin vechi.

– Deci, lucram la CERN ca și tehnician de întreținere, pe accelerator, continuă Pamfil. La un moment dat, eram în tunelul principal și lucram la calibrarea unui senzor de particule al LHC, știi, unul care funcționa ca numărător de impact între particule și a trebuit să operez direct asupra lui. Și dispozitivul de protecție în caz de astfel de intervenții a cedat chiar atunci și m-a lovit un fascicul protonic.

– Uau! exclamă Răzvan, retrăgându-se brusc, ca în efectul unui recul.

– N-am simțit nicio durere, spune Pamfil pe un ton indiferent, ca și cum ar fi povestit ceva ce-a văzut că i se întâmplase altcuiva. Nicio durere repetă, însă mi s-a părut că înaintea mea au explodat un milion de sori. O lumină extrem de intensă. Parcă mi-a explodat în cap întregul univers, un al doilea Big Bang, urmează el, apoi își coboară din nou privirea asupra lui Răzvan. La CERN tot încearcă să descopere alte dimensiuni. Am văzut atunci acele dimensiuni. Pentru o fracțiune de secundă. O miliardime de miliardime de miliardime de secundă. De fapt, timpul însuși nu poate suporta o asemenea mărunțire a lui, dar uite că s-a putut atunci. O defecțiune unică a realității, adaugă el.

Răzvan dă din cap cu înțelegere. Altminteri, e mai nedumerit ca înainte. Chestia asta l-a făcut pe Pamfil să fie „receptiv” la plaja de frecvențe ciudate din albumul lui? So what? Cine știe ce s-a întâmplat cu adevărat acolo, în tunelul acceleratorului, însă ajunse să se întrebe cum era Pamfil înainte de eveniment. I se pare că în momentul de față vede crâmpeie din cel de dinainte.

– Se vor întâmpla nenorociri mari dacă reușesc să facă deschiderea multi-dimensională, croncăne Pamfil, trăgând încă un gât de bere. Se joacă cu focul, spune pe un ton nemulțumit.

– Aha, și ce treabă am eu cu asta, de fapt, care-i legătura cu albumul meu? Ce nu-ți place la el? Stilul? E un post-rock, cu unele accente industriale, enumeră el.

Pamfil se încruntă spre el.

– Ar trebui să te uiți la fața ta mai cu atenție și să te gândești: „arăt ca dracu” intervine Zamfir, ieșind din bucătărie. Dar cui crezi că-i mai pasă de fața ta?

Auzise discuția.

– Mie mi se pare că în fracțiunea aia de secundă când ai văzut tu Big Bangul pe dinaintea ochilor s-au și deschis una sau mai multe dimensiuni. Și parțial, tu și cu celălalt Pamfil, ăla de dincolo, v-ați contopit, pentru că și ăla făcea exact ce făceai tu. Numai că ăla era mai tânăr ca tine, de unde și fața ta, declară Moacă, un neașteptat specialist în fizică cuantică, multi-dimensională. De fapt, erați desincronizați cu o fracțiune se secundă.

Răzvan începe să râdă. Se gândește: „ce interpretare mișto!”

– Ce-ai fumat acolo? îl întreabă, arătând spre bucătărie.

– O „Gheboasă”, gesticulează el cu mucul jointului aproape terminat.

– Pe mine m-a lovit un flux colimat de particule protonice, se încăpățânează Pamfil trântind doza de bere pe masă. Mi-a străbătut craniul trecând prin lobii temporali și occipitali ai creierului, urechea stângă și nara stângă, ieșind prin spatele capului. De atunci, nu mai simt niciun miros și am dificultăți la folosirea mâinii stângi.

Zamfir rânjește.

– Nu v-ați lipit voi sută la sută corect, tu cu celălalt Pamfil, de-aia, decretează el.

Pamfil dă din cap aprobator. Pare că, în acel moment viziunile lor dobândiseră un punct de legătură, compatibilitate cu ceva ce-i scăpa total lui Răzvan. Devine foarte atent la ce-și vorbeau cei doi.

– Da, în acel moment infinitezimal de deschidere multidimensională, s-a creat un subsistem al realității, care a încercat să conțină ambele versiuni ale universului, deodată, se avântă fostul angajat al CERN-ului, uitându-se când la Răzvan, când la Zamfir.

Nu mai avusese niciodată un public atât de nerăbdător să-i asculte discursul.

– Mie mi se pare că ești imaginea perfectă a poveștii cu pisica lui Schrödinger, care-i și vie și moartă, în starea ei cuantică, zice Zamfir, iar Răzvan e tot mai uluit de cunoștințele acestui roadie anonim.

– Când deschizi cutia și vezi o pisică moartă, un alt tu, dintr-o altă lume identică, tocmai a găsit în cutie o pisică vie. Actul observației dă naștere efectiv unui alt univers, o altă lume și chestia asta se multiplică la infinit, comentează Pamfil. Când observi, funcția de undă colapsează în sistemul cuantic și realitatea se stabilizează.

– Da, s-a stabilizat pe tine, râde Moacă și ia o înghițitură din doza de bere.

Răzvan își amintea vag de ce se întâmpla cu pisica respectivă. Conta dacă o privești. Actul observației, care dizolvă incertitudinea cuantică. Se întoarce spre Pamfil.

– OK, te-a pălit acceleratorul. Ai compasiunea mea, îl asigură, dar ce chestii apocaliptice are muzica de pe albumul meu? se încumetă el. Despre ce joc cosmic vorbești, în care am fi fost noi împinși?

Pamfil scutură nervos din cap. Se aprindea repede și oamenii cu probleme ca ale lui puteau deveni agresivi, violenți, chiar foarte rapid. Răzvan știa că n-avea cuțit, că își lepădase țoalele rufoase de pe el când intrase la baie, însă își amintește cum se pomenise el înaintea unui alt boschetar, înarmat cu un jungher, care-i apăruse brusc în față, pe o stradă întunecoasă și-i ceruse banii. „Grăbește-te cu mălaiu’ că de-abia aștept să-mi înfig cuțitul într-unul”, îi spusese omul străzii, împroșcând cu bale.

– Mă enervează că nu pricepi… mormăie Pamfil. Muzica ta amplifică efectele scanării planetare, pe care nu știu cine o face. Dar le amplifică. Uite, chiar și acum, adaugă el cu un zvâcnet nervos din mână, arătând spre boxa wi-fi din care se auzea albumul pus pe Spotify. Am putea asimila, fără să știm, tot felul de comenzi subliminale, cum spunea și Persinger. Sau alte chestii. Nu toți sunt susceptibili de a putea fi influențați de așa ceva, dar majoritatea sunt. Eu simt efectele și încerc să le contracarez, dar alții sunt descoperiți în fața lor și habar n-au. Ar putea fi începutul unei sclavii generalizate cum nu s-a mai văzut pe Pământ.

– Și cine să facă asta? întreabă Răzvan, tot mai contrariat.

– Nu știu, înalță Pamfil din umeri. Dar știi ce se întâmplă cu muzica ta? Este ca un hub pentru Internet of Things, însă este pentru oameni. Îi face să se conecteze naiba știe cum, fără să-și dea seama, fără să fi intenționat asta.

– Am făcut piloerecție, anunță Zamfir întinzându-și brațul pentru a-și arăta firele de păr ridicate ca sub o descărcare electrică.

Pamfil îi aruncă o privire indispusă, iar Răzvan îl privește din nou ușor surprins. Încă un cuvânt neașteptat rostit de roadie ăsta al lui: piloerecție.

– Și tu vrei să mergi prin catacombele Bucureștiului, dar ți se ridică părul pe mâini numai când auzi lucrurile astea.

Se oprește brusc. Apoi dă din cap.

– Da, ai dreptate, fiule. Ai de ce să te îngrozești. Când apare Luna, o simt înainte să o văd, explică Pamfil.

– Aș vrea să văd oameni din ăștia, „conectați”, cum zici tu, rostește Răzvan cu un zâmbet amuzat, care pare să-l irite pe filosoful străzii, pentru că-i aruncă o căutătură piezișă.

– Nu pricepi că dacă soldățoii se prind că în această legătură deschisă între oameni prin scanarea asta, vor încerca să facă o armă din ea? Că în timp ce noi ne aflăm la marginea prăpastiei, cu planeta pe cale să fie invadată, serviciile, armata, ar porni un fel de MK ULTRA⁸ pe steroizi. De-aia ar fi mai bine ca albumul tău să dispară. În loc de asta, tu-l împrăștii ca pe confete la o nuntă de ghiolbani cu ifose.

Se ridică brusc în picioare.

– Scoate-l de la radio, de pe rețelele de socializare, nu-l mai afișa pe gât, pe braț prin alte locuri. Dă-i foc, se lansă nepotul Vanessei Redgrave în cel mai autentic stil Woke.

– E prea târziu, îi spune Răzvan. Duhul din sticlă s-a dus deja. Și în fond, chiar aș vrea să văd invazia, adaugă el cu un rânjet. M-am săturat de filme proaste.

 

* * *

Mult mai târziu, cam pe la miezul nopții, Răzvan îi spune Demetrei, cu care șușotise în balcon:

– Dem, te lepezi de trecutul tău insignifiant, de oamenii insignifianți, de tabieturi, de trasee prăfuite prin fiecare zi din viața ta? De toate relațiile tale sociale, de emisiuni Tv preferate, de cluburile nopților tale?

Demetra îl privește drept în ochi. Obrazul ei neted se curbează o clipă, ca și cum ar zâmbi. Întunecimea căzută pe fața ei oculta confirmarea zâmbetului sub ochii lui Răzvan.

– Mă lepăd!

– Te lepezi de disperare? De teama că mâine n-ai ce pune pe masă? De spaima că-ți ratezi viața dacă te uiți o clipă spre Viena?

Dem izbucnește într-un râs înăbușit.

– Nu știu unde-i Viena. N-o văd de aici. Mă lepăd!

– Timișoara e „Mica Vienă”, să nu te uiți într-acolo, face Răzvan rânjind. Știi unde-i Timișoara?

Demetra întinde mâna, peste balustrada balconului, direct în catifeaua călduță a nopții.

– Da, într-acolo e, clatină Răzvan din cap. Te lepezi de toate astea?

Demetra dă din cap de mai multe ori. Răzvan îi vorbise ca Isus tânărului bogat, care-L întrebase cum ar putea să ajungă și el în Împărăția Cerurilor. În Evanghelia după Matei 19:16-22, Isus i-a spus tânărului: „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în cer; apoi vino și urmează-Mă.”

– Mă lepăd! spune Demetra încă o dată. Pentru ce fac asta, Răzvane?

El își mută privirea din strada luminată de jos și o întoarce spre ea.

– Pentru tine, Dem. Chiar pentru tine.

---