Conform definițiilor din dicționar, autorul / scriitorul este persoana care creează o operă literară, artistică, științifică sau publicistică. Autor sau scriitor, asemenea unora dintre colegii mei, aleg să depășesc puțin limitele definiției mergând la târguri de carte, convenții, etc. sperând ca prezența celui ce semnează cărțile să fie un atu întru câștigarea cititorilor.
De aici începe partea tragi-comică a situației, pentru că, deși a trecut atâta timp de când ne-am recâștigat libertatea, românul de rând e învățat cu scriitorul care coboară arareori din turnul de fildeș, și atunci doar ca să dea două-trei autografe să lase fotografii din presă să-l surprindă în câteva instantanee pentru ziare / reviste, apoi să se retragă, pentru a crea. Evident, lucrurile stau altfel, autorii merg la lansări de carte, ale lor sau ale prietenilor, stau cu zilele la târguri de carte, gata să semneze dedicații personalizate, pot fi găsiți pe rețele sociale, răspund la mesaje, se bucură de feedback. Am auzit că e cam de porc să-ți vinzi singur cărțile; poate sunt proaste și nimeni nu vrea să le promoveze. Că reclamele alea făcute pe rețele sociale de vedete sunt plătite, de unele edituri, cu bani grei. Pe care alte edituri decid să-i investească altfel.
Ar fi multe de scris pe tema autopromovării, însă având în vedere că, la momentul scrierii, abia s-a încheiat târgul de carte ALBA TRANSILVANA (la care am făcut vânzare, promovare, poze, dedicații), o să las, cu certitudinea că prietenii autori vor recunoaște personajele, descrierea câtorva categorii de cititori. Evident, am exclus prietenii sau cunoștințele, limitându-mă la vizitatorii necunoscuți.
(Scurtă paranteză: e al doilea an când merg la acel târg de carte. Invitată a fost editura Tritonic, dar balanța a înclinat-o colegul Lucian Dragoș Bogdan, care lansa și volum nou de povestiri, deci am simțit că trebuia să fiu acolo. Cărți de la 66 de edituri, oameni de cultură în conferințe pe diverse teme, gazde și voluntari plini de energie și omniprezenți… Organizare-ceas… Jos pălăria!)
Condescendentul. Se oprește în fața cărților, se uită la coperte cu o sprânceană ridicată, apoi la numele editurii, revine la autori, eventual frunzărește un volum. Dacă-i spui: Bună ziua, sunt X-ulescu, de la editura Y, avem cărți din genurile astea… și astea… el întreabă: Dumneavoastră sunteți autorul? tu confirmi, iar el poate avea două reacții: a) își coboară colțurile gurii și pleacă pufnind pe nas: N-am auzit! sau b) zâmbește de undeva de sus și te felicită pe un ton care te face să te simți ca un copil care-a făcut un castel de nisip pe malul mării, lăudat de un trecător grăbit să intre-n apă. Apoi, de asemenea, pleacă.
Tradiționalistul. Nici el n-a auzit de autori români în viață, citește doar străini sau clasici prezenți de generații în manualele școlare. Nu se străduiește să-și ascundă dezamăgirea și rictusul gen pe vremea mea… Se îndepărtează dând din cap.
Intelectualul cu orice chip. Citește doar cărți de istorie, sau de război, sau despre efectele razelor gamma asupra anemonelor. Oricum, ceva ce nu-i poți oferi, ceva ce nu găsește nici în colecțiile de carte academică ale editurii. E neclintit ca stânca, decis să nu-și strice linia fermă, serioasă, a bibliotecii personale, convins că tot ce ține de ficțiune e o profanare a sfintelor păduri strămoșești dătătoare de celuloză.
Adolescentul fixat pe cărți de dezvoltare personală. Cere astfel de cărți, ignorând orice fel de povești (sf, fantasy, polițiste, romantice) pe care i le propui. E la liceu; fata are gene mai lungi decât ar trebui și unghii strălucitoare, ascuțite; vorbește din vârful buzelor; vrea să știe cum poate ajunge influenceriță de succes; băiatul te privește pe deasupra ochelarilor și îți explică cum pregătirea pentru examene nu-i lasă timp să citească povești; vrea să știe cum poate ajunge, repede, un afacerist bogat. (Aici îmi permit să mai fac o paranteză, nu doar pentru că mi-am educat propriii copii să citească, crescându-i într-o casă cu cărți, ci și pentru că în ultimele zile am vorbit despre biblioterapie: terapia prin lectură de ficțiune, vindecarea prin afundarea în povești care n-au nicio legătură cu propriile probleme sau neajunsuri, lectura de dragul visării.) Acestui cititor îi spun, adesea, că e ca și cum mi-ar spune că are un regim sănătos, nu merge la fast-food, nu bea sucuri acidulate, nu savurează înghețata. Oricât de grăbiți sau ocupați am fi, avem nevoie, din când în când, de o mică escapadă, fie ea culinară sau culturală. Mică, atât cât să ne rămână în minte când ne întoarcem la viața noastră grăbită și ocupată. Îi mai spun că e posibil să fie dezamăgit de unele volume din genul căutat de el, pentru că nu are cunoștințele, experiența, poate nici cadrul legal de care vorbește autorul.
Cusurgiul. Inițial, pare interesat. Cere detalii despre absolut fiecare volum, plimbându-se de la un capăt la altul al standului. Ascultă recomandările, ba chiar pune și întrebări. Când ajunge la ultima carte, zâmbește politicos, mulțumește și pleacă. Nu mai revine.
Cititorul econom. Prima dată, întoarce cartea, pentru a vedea coperta a patra. Nu-l interesează neapărat recomandările de acolo, cât prețul. Imediat, se strâmbă: Scumpe, domnule, sunt scumpe cărțile în ziua de azi… (Mă scuzați, dar la târgurile din țară organizate în piețe centrale înconjurate de terase, mesele erau pline de dimineață până seara, iar expozanții de carte se băteau de muscă timp de ore întregi. Marea majoritate a doamnelor aveau unghii întreținute, lunar, cu cel puțin o sută de lei, iar domnii – ceasuri de colecție. Nu mi se pare potrivit să ne scumpim la lucruri pentru care plătim o singură dată și pe care le putem avea o viață, ba chiar lăsa moștenire.)
Soția grăbită. Rămâne la vreun metru jumate de masa cu cărți, uitându-se în zare. Soțul, oarecum interesat de spusele tale, se uită din când în când la ea. La a doua privire, soția îi face, plictisită, un semn discret că are treabă mai încolo. El o urmează; uneori, mai întoarce capul spre o copertă care l-a atras. Se leapădă de ea ca de Satana și își urmează jumătatea.
Soția chibzuită. Stă alături de soț, neatentă la spusele tale, dar cu o privire vigilentă pe portofelul consortului. El, oarecum convins, îi arată o carte. Ea dă scurt din cap că Nu și Nu rămâne. Face un pas în spate, trăgându-l de braț. El o urmează. Categoria aceasta are și o variantă în care doamna e de acord cu achiziția soțului, dar numai după ce o convinge oferta de carte de dragoste sau culinară și zice: Mvaaai… Dacă o iei tu pe aia, o iau și eu pe asta!
Cititorul nostalgic, ocupat. Ascultă, interesat, prezentarea ta, și spune cu năduf: Domnule, citeam pe vremuri Almanahul Anticipația… Îi arăți volume semnate de autori care publicau în acel almanah, sau volume colective, în care poate găsi mai mulți, dar el oftează: Da, dar acum nu mai am timp… Rareori e convins să dea o șansă noilor scrieri.
Cititorul surprins. E încântat că există autori români în viață, cere detalii, ba chiar dă exemple de cărți care i-au plăcut, ca să-ți dai seama ce să-i recomanzi. Cumpără un volum sau două, se bucură de dedicație și, eventual, de poză cu autorul. Marea majoritate a acestor cititori revin la târguri de carte / convenții, în căutare de noutăți, sau ține legătura cu tine pe rețelele sociale.
Cititorul fidel. Categoria e desprinsă din cea de mai sus. E omul care te caută special pe tine într-o mare de produse / cărți, vrea continuarea unei serii sau cărți din alte genuri, fiind mulțumit de ce-a citit inițial. (Faza asta cu seria am trăit-o de câteva ori la Comic Con, alături de Lucian și Daniel, iar cel mai recent la Alba Iulia: sâmbătă, un domn s-a oprit în fața cărților; i-am povestit despre câteva titluri și el s-a întors spre soția care se îndepărtase; i-a făcut un semn discret, să se apropie. Am reluat prezentarea, iar doamna i-a spus complice, zâmbind: Da, da, ia-mi-o pe asta! A plecat cu o carte polițistă. Duminică s-au întors. Cu un zâmbet larg, doamna mi-a zis: Aproape am terminat-o și mi-a plăcut! Am venit să iau continuarea seriei! Speechless… Momente care te fac să uiți de oboseală, dureri de picioare sau de răgușeala căpătată după ore și ore de târg.)
Articolul de față poate părea un strigăt de deznădejde al autorului într-un moment de tristețe. Din fericire pentru toată lumea, cei din ultimele două categorii sunt net superiori numeric celorlalți. Sunt oamenii care ne dau încredere că reușim să transmitem emoție. Sunt cei pentru care vom merge în continuare la evenimente, vom vorbi despre cărțile noastre, vom posta pe rețele sociale copertele noastre.
În altă ordine de idei, nu mi-aș dori să fi supărat pe cineva. Am scris doar o pledoarie la răbdare și încredere. Citiți autori români contemporani! Dacă-și promovează singuri cărțile, poate că vor doar să fie mai aproape de voi!
